08.Dec.2008 / Uncategorized / 904 vizualizări /

Experimental… sau nu

Cu toţii am auzit de muzica experimentală – cum e şi normal, fiecare credem ca e altceva: unii cred că reprezintă nişte tipi care bat in butoaie, unii cred ca e cu multe sunete pe secundă care zgârie urechea şi aşa mai departe. Da, fiecare are propria definiţie şi in parte fiecare avem dreptate. Dar ca să inţelegem muzica experimentală de azi, ar trebui sa incercăm măcar o perspectivă de ansamblu a muzicii de ieri.

Cum am zis si in postul trecut despre muzică, mulţi compozitori au fost văzuti drept nebuni, dar au fost şi mulţi care nu erau consideraţi ciudaţi, însă muzica lor depăşea orice graniţă a acelor timpuri. Probabil cel mai cunoscut pentru geniul său muzical şi introducerea unei tehnici noi si revoluţionare a fost compozitorul austriac Arnold Schoenberg, cel care a a ieşit din tehnicile si rigorile muzicii tonale nu pentru că dorea ceva nou si revoluţionar, ci pentru că simţea ca muzica tonală işi epuizase toate resursele. Viziunea sa, oarecum analitică, asupra muzicii este incă foarte uşor observabilă în muzica avangardistă, mai ales ca a avut si elevi acum ajunşi celebri. Este o muzică uşor de priceput, greu de inţeles – parţial datorită faptului că principiul în spatele muzicii lui Schoenberg era unul foarte simplu: compunea fără ca piesele să aibe vreo gamă anume, fiecare notă având aceeaşi importanţă şi fiind folosite în exact aceeaşi măsură de-a lungul intregii piese. De exemplu, lua un şir de note şi il inversa, ridica, urca, răsucea, etc. astfel incât toată piesa era gandită foarte matematic în jurul acelei structuri. Dar insuşi compozitorul ar fi fost uimit daca cineva ar fi incercat să urmarească toate transformarile asupra acelei structuri: lui puţin îi păsa dacă lumea înţelegea metoda sa, îl interesa mai mult ca lumea să descifreze mesajul dat de muzica sa. Puteţi găsi aici un exemplu de piesă bazat pe tehnica  ’twelve-tone‘ introdusă de Schoenberg.

Dar oricum, în acea perioadă nu a fost singurul care scria muzică atonală; şi alţi compozitori cunoscuti, printre care Bela Bartok, Alexander Scriabin, Serghey Prokofiev, Igor Stravinsky etc. au compus măcar parţial muzică catalogată drept atonala. Vă ofer spre audiţie o piesă, care nu e atonală, dar era vazută la timpul său drept ceva foarte îndrazneţ şi foarte greu de catalogat dupa standardele vremii – Dansul săbiilor din baletul ‘Gayaneh‘ de compozitorul armean Aram Khachaturian.

John Cage este un compozitor contemporan care a fost elevul lui Arnold Schoenberg. Probabil este cel mai cunoscut pentru opera sa “4’33”, care însumeaza 4 minute si 33 de secunde de tăcere din partea interpretului. Prima oară cand cineva a ‘cântat’ această piesă, a dat paginile la partitură [bineinţeles, fiecare pagină plină de semne de pauză] şi a încheiat prin trântirea violentă a capacului de la pian şi părăsirea bruscă a scenei. Ideea din spatele acestei piese este că nu există tăcere absolută - se presupune că John Cage a intrat intr-o cameră anechoică [care absoarbe orice sunet, nu respinge sunetul asa cum pereţii obişnuiţi o fac] şi a notat că se auzeau totuşi două sunete. Inginerul de serviciu de acolo i-a spus ca acele două sunete sunt cele ale sistemului său nervos si al pulsului său. În afară de 4’33, el a mai compus numeroase opere pentru pian sau orchestră şi a fost şi adeptul multor instrumente neconvenţionale, el compunând şi suita pentru pian de jucărie, pe care o puteţi vedea aici şi piesa Organ²/ASLSP (As SLow aS Possible), o piesă care este gandită să fie interpretată, dupa cum sugerează şi numele, cât mai încet cu putinţă. Puteţi să o ascultaţi şi voi, dat fiind că acest concert a început la catedrala St. Burchardi din Halberstadt, Germania, pe 5 septembrie 2001 şi este programată să fie gata pe 5 septembrie 2640 [da, aţi citit bine]. Piesa este intr-o continuă interpretare, orga cântând singură printr-un sistem care suflă in tuburi şi următoarea schimbare a acordurilor este în februarie 2009. Deşi piesa nu este foarte lungă scrisă pe partitură, având aproximativ 8 pagini, nu este menţionată nici o indicaţie asupra tempoului, fiind astfel adaptată să fie cântată pe o durată de 639 de ani.

Acestea fiind spuse, mai trebuie să ştiţi că abia am atins vârful aisbergului, pentru că de-a lungul timpului mulţi compozitori sau multe genuri de muzică au fost considerate drept sataniste, blasfemitoare, etc. sau pur si simplu ciudate pentru standardele vremurilor. Astfel, puteţi citi voi în continuare despre genuri de muzică care se folosesc de theremin [un instrument care nu se atinge deloc pentru a fi cantat] sau stiluri asemanătoare musique-concrete, care constă în o inregistrare cu diverse sunete înregistrate simultan [ciripitul păsărilor, zgomotul trenului, etc.].

Ars musica!