Foarte delicat acest subiect. Din păcate îl voi aborda doar din punct de vedere al băieţilor – nu vreau să ajung să vorbesc despre părul fetelor de la subsuoară.

Nu m-am ras, nu m-am epilat şi nu m-am tuns niciodată acolo. Părul avea o mărime care nu mă deranja în niciun fel aşa că niciodată n-am simţit nevoia să fac ceva cu el. Dacă se făceau miştouri pe seama părului de la subraţ argumentele mele “pro-păr” erau: “E masculin!“.

Şi chiar e. E atât de masculin încât dacă mă uit acuma în oglindă, epilat fiind, parcă lipseşte ceva… parcă mi frig. Da. M-am epilat. M-au obligat fetele din casă (mama, sora). Ambele râdeau de mine că am “pădure” la subraţ. Dar e natural şi masculin, nu-i aşa?

Oh well… m-am epilat. Şi nu o voi mai face NICIODATÄ‚. Doare. Mi frig. E urât. Nu e masculin. Am ţipat în mijlocul procesului ca o femeie. (Căci dacă nu mai am pădure acolo… devin mai “femeie”, nu?)

Chiar e o problemă aşa mare părul ăla? Chiar e aşa “scârbos”? Chiar deranjează pe cineva? E doar păr – ca cel de pe burtă sau picioare… sau cap. E păr. Ca cel dintre cele două bucăti de carne ce ne formează posteriorul… înţelegi?

Sunt singurul cu pădurice la subraţ? Pro păr la subraţ sau anti?