19.May.2009 / Film / 245 vizualizări /

Din mormanul de obscurităţi: Pitch Black

Pitch Black
Regizor: David Twohy
Producător: Tom Engelman
Scenariu: Jim Wheat, Ken Wheat, David Twohy
Distribuţie: Vin Diesel, Radha Mitchell, Claudia Lee Black, Cole Hauser, Keith David, Lewis Fitz-Gerald, Rhiana Griffith, John Moore, Simon Burke, Les Chantery, Sam Sari, Firass Dirani, Vic Wilson, Angela Moore
Coloana sonoră: Graeme Revell
Cinematografie: David Eggby
Editor: Rick Shaine
Distribuit de: Universal Studios
Durata: 109 min.
Data lansării: 18 februarie 2000

Pitch Black, dacă nu altceva, dovedeşte că e posibil să ai un proiect de film mai banal şi obişnuit, dar dacă ai o poveste destul de bună, un regizor cu experienţă şi actori buni, poţi să-l transformi în ceva ce se ridică peste şuvoiul de filme B din acelaşi gen.

Supravieţuitorii navei. Stânga la dreapta: Shazza, Jack, Carolyn Fry, Paris Ogilvie, William Johns

Într-un moment nespecificat din viitor, o navă cargo este lovită de o cometă în timp ce e pe autopilot. Nava se prăbuşeşte pe o planetă deşertică cu zi continuă datorită orbitei în jurul a trei sori. Supravieţuitorii includ: pilotul Carolyn Fry (Mitchell), vânătorul de recompense William Johns (Hauser), un imam (David) şi cei trei asociaţi Ali (Dirani), Hassan (Sari) şi Suleiman (Chantery), un pasager ilegal Jack (Griffith), anticarul Paris P. Ogleby (Fitz-Gerald), doi mineri Shazza (Black) şi Zeke (Moore), plus Richard B. Riddick (Diesel), un criminal capturat de Johns care are viziune nocturnă în urma unei proceduri chirurgicale. Pasagerii dau de o rasă de extratereştri periculoşi, şi trebuie să se lupte pentru supravieţuire.

Supravieţuitorii fugind către nava lor

Okay, să trec de asta înainte de analiza propriu-zisă: Pitch Black copiază destul de mult de la Alien şi Aliens. Mai specific, de la primul preia unele elemente stilistice şi atmosfera de horror, iar de la al doilea scenariul unor oameni eşuaţi pe o planetă populată de fiinţe ostile. Dar copiile sunt doar chestiile mai generice ale filmului (nicidecât chestiile mai specifice, precum xenomorphi, forţa navală colonială, eroina principală ş.a.m.d), care sunt transpuse foarte bine în noul context. Twohy fuzionează horror şi acţiune la fel de bine ca James Cameron (secvenţa prăbuşirii dovedind o intensitate considerabilă), şi a învăţat foarte bine de la Ridley Scott cum să creeze tensiune. De fapt, setarea pe planeta deşert şi prezenţa creaturilor extraterestre “alergice” la lumină este o alegere genială, permiţându-i lui Twohy să ascundă creaturile în întuneric şi să ni le arate foarte puţin (exact cum a făcut Scott în Alien) pe parcursul filmului. OK, filmul la început are o problemă când Twohy şi editorul Rick Shaine sunt supraentuziasmaţi şi tind să treacă de la o scenă la alta prea repede (nu e la fel de rău ca editarea oribilă a altor filme, dar e destul de deranjant), dar problema dispare pe la mijloc şi restul filmului e doar suspans, întrerupt de câteva scene de acţiune. Scara mică la care operează filmul se dovedeşte a fi un atu: în loc de a face ceva super-ambiţios şi a se prăbuşi în pretenţii şi un stil bombastic, Twohy selectează un scenariu minimal şi se concentrează pe creerea unui film bun, reuşind din plin.

Riddick descoperit de Shazza lângă o groapă

Actorii filmului sunt destul de talentaţi, jucând rolurile lor într-un mod simplu şi realist, fără vreo scenă melodramatică sau un moment în care arată de parcă sunt pe cale să adoarmă. Toţi fac o treabă bună (în special David, Dirani, Sari şi Chantery în rolul unor musulmani care nu sunt deloc stereotipici), dar din întregul colectiv se disting Vin Diesel şi Radha Mitchell. Diesel îşi foloseşte carisma pentru a face din Richard Riddick un personaj ameninţător, credibil drept un criminal periculos deşi nu comite vreun act deschis de violenţă împotriva echipajului. Faptul că în prima jumătate de oră după evadare el doar se furişează în zonă, pândind restul supravieţuitorilor şi nerostind vreun cuvânt, este o nuanţă foarte bună pentru personaj, iar performanţa sa pe parcursul filmului confundă audienţa cu privire la caracterul său (trecând constant de la compasiune la violenţă). Mitchell scoate tot ce se poate din ceea ce pare iniţial ca o altă clonă de-a lui Ellen Ripley, creând o eroină verosimilă cu vicii proprii care face şi greşeli, împinsă de circumstanţe extraordinare în rolul de lider al supravieţuitorilor. În plus, caracterul ei capătă şi ceva profunzime în urma scenelor în care dezvoltă o relaţie cu Jack (care are ghinionul de a arăta ca Sigourney Weaver cheală din Alien³ - privelişte mai înspăimântătoare decât orice xenomorph) şi o secvenţă palpitantă la sfârşit când Riddick îi oferă o învoială severă.

Supravieţuitorii observând un fenomen astronomic. Stânga la dreapta: imamul, Jack, Ogilvie, Fry, Shazza

Coloana sonoră a lui Graeme Revell e solidă dar nu foarte impresionantă, dar cinematografia lui David Eggby merită o menţiune.  În absenţa unui buget uriaş pentru efecte speciale generate pe calculator (CGI), Eggby foloseşte tehnici mai tradiţionale pentru a face planeta deşertică să pară străină şi aproape ameninţătoare prin pustietatea ei şi lumina puternică (inclusiv fotografia cu contrast înalt şi înălbirea artificială a filmului), dând filmului un aspect granular şi murdar ce lasă o impresie foarte bună.

În total, Pitch Black demonstrează că e posibil să faci un film cu o premiză super-veche şi chiar să imiţi alte filme clasice din domeniul respectiv cât timp premiza e solidă şi actorii fac o treabă memorabilă. Nu e exact un film clasic, dar ambiţiile modeste îl fac un succes care merită vizionat.