25.Jul.2010 / Film / 744 vizualizări /

Din mormanul de obscurităţi Ediţia Anime: Ghost in the Shell

Ghost in the Shell
Regizor: Mamoru Oshii
Producător: Yoshimasa Mizuo, Ken Matsumoto, Ken Iyadomi, Mitsuhisa Ishikawa
Scenariu: Kazunori Itō, bazat pe o manga de Masamune Shirow
Distribuţie: Atsuko Tanaka, Akio Otsuka, Tamio Oki, Iemasa Kayumi, Koichi Yamadera, Tessho Genda, Toru Okawa, Yutaka Nakano
Coloana sonoră: Kenji Kawai
Cinematografie: Hisao Shirai
Editor: Shūichi Kakesu, Shigeyuki Yamamori
Distribuit de: Shochiku (Japonia), Manga Entertainment (SUA, Australia, Marea Britanie)
Durata: 82 min.
Data lansării: 18 noiembrie 1995 (Japonia)

Avertisment: There Will Be Spoilers. Filmul ăsta e frustrant, şi trebuie să explic de ce. You have been warned.

Well, shite, chiar m-am aruncat într-o piscină prea adâncă de data asta…

Vedeţi, Ghost in the Shell a fost original o manga creată de Masamune Shirow în 1991 (să-mi zică şi mie cineva dacă există ceva ce-mi place ce nu are vreo legătură cu anul naşterii mele!) care, asemeni plantei kudzu, s-a răspândit şi a devorat totul în cale. Rezultatul: două filme,  două seriale de 26 de episoade fiecare şi încă un film bazat pe serialul în sine, rezultând practic trei universuri fictive diferite pentru aceeaşi serie: universul manga, universul celor două filme (ăsta + Innocence) şi al serialelor + filmul bazat pe ele. 8 CD-uri. Un om. DOAR UNUL VA SUPRAVIEŢUI.

Să vă rezum textul: PREPARE TO BE FUCKING BORED.

Şi filmul ăsta cred că ar fi notabil să menţionez că a fost unul din primele filme de anime care a atras atenţia consumatorilor din SUA (alături de Akira, şi altele care nu le ţin minte fiindcă nu-s un expert în anime), a fost lăudat de James “Aliens” Cameron (yeah, când tipu’ faimos pentru efectele speciale îţi laudă filmul, cred că e important) şi a fost folosit de fraţii Wachowski ca o influenţă când au conceput The Matrix – literalmente au arătat filmul producătorului Joel Silver şi i-au zis că asta vor să facă, dar cu 50% mai mult kung fu şi 100% mai mult Keanu Reeves.

Right, destulă vorbărie, oricum am ceva de discutat despre toată seria asta (8… CD-uri… AAARGH). Cum ar zice englezii, let’s get this shit on the road… wait, eu zic asta. Scuze.

ZOMG IT'S TEH FUTURE, BITCHES

În viitorul foarte îndepărtat al anului 2029 (exact 150 de ani înainte de evenimentele din Aliens), suntem introduşi într-un viitor de cyberpunk evident creat de un tip care a citit prea mult William Gibson şi animaţi de tipi care au văzut Blade Runner – lumea e conectată printr-o reţea globală (Facebook?), robotica a avansat până la nivelul la care pot fi creaţi cyborgi, Japonia e un stat semi-autoritar, etc. Acţiunea urmăreşte forţa de securitate-departamentul de spionaj Secţia 9 (combinaţie între poliţie şi GSG-9, practic), cu puteri vaste şi o lipsă de mare supraveghere sau limite din partea guvernului (somewhere, Dick Cheney is fapping). Din păcate, Secţiunea 9 îşi demonstrează amplitudinea puterilor şi a cazurilor de care se ocupă (factor comun: NATIONAL SECURITY) doar în seriale, şi aici sunt limitaţi la funcţia de “INTERNET POLICE”. Acţiunea filmului constă în: 50% urmărim pe echipa centrală, maiorul Motoko Kusanagi (Tanaka), Batou (Otsuka), Ishikawa (Nakano), Togusa (Yamadera) – singurul non-cyborg al secţiunii -, Saito (Okawa) şi şeful Daisuke Aramaki (Oki) cum încearcă să urmărească hacker-ul genial (român?) numit “Puppet Master” (fan Metallica, much?), şi 50% monologuri şi dialoguri lungi, frecvent filozofice despre tema aia după care se omoară toţi autorii cyberpunk, diferenţa om-maşină şi dacă maşinile pot avea “suflet” and all that crap (traducere: blah blah blah).

Aparenţele pot fi înşelătoare: oricât de mult sarcasm am aruncat peste introducere îmi place seria Ghost in the Shell. Problema? Îmi plac serialele. Primele două filme sunt: “eh…” şi “blech!”. Amuzant e că îmi aminteam că mi-a plăcut Ghost in the Shell, dar o revedere alături de tatăl meu a realizat o trezire la realitate: filmul are probleme. Probleme până-n intestinul mare. De fapt, ar fi drept să spun că are mai multe probleme decât calităţi.

Nu glumesc: trebuie să număr design-ul scenelor ca O CALITATE.

Calităţile le pot enumera pe scurt chiar aici: designul de producţie al filmului e foarte bine realizat (no, seriously, îmi place faptul că: creează un viitor care nu pare îndepărtat, nu fură de la Blade Runner prea mult şi imită aglomeraţia din Hong Kong pe alocuri), animaţia e profesională (în ciuda neajunsurilor), coloana sonoră e okay şi o piesă de U2 (well, okay, Passengers) e folosită pentru genericul de sfârşit. Şi ţâţe de anime (*cough*poster*cough*), if you’re into that sort of thing.

Acuma, problemele. Problemele filmului devin evidente din genericul de început. Cum arată genericul de început? Vreo 5 minute prelungite nătâng ce prezintă corpul lui Kusanagi (gol, că deh, e un anime!) plutind prin nişte ţevi pline de apă, întrerupte de credit-urile ce folosesc efectul de Matrix dar în mod amator (în loc de ploaie de text verde, avem secvenţe generate la întâmplare), toate acompaniate de o piesă ambientală super-minimalistă ce sună ca un parastas compus de Philip Glass. Şi scena pare că durează mai mult decât în realitate.

Problema principală cu Ghost in the Shell e că. e. Atât. De. ÎNCET. Sincer, am avut impresia în timp ce mă uitam că cei care au lucrat la el erau ori leneşi, ori drogaţi până peste cap cu ketamină. Mamoru Oshii şi echipa sa de la Production I.G. demonstrează pe parcursul filmului în mod definitv că or avea o animaţie care arată frumos dar nu ştiu nimic despre mise-en-scène, despre cum să editeze un film sau cum să menţină un ritm. De la start la început, filmul merge la un pas care face un melc în slow-motion să pară următorul Usain Bolt. Editarea e letargică şi animatorii fac un abuz absolut brutal şi enervant de genul de scene de care m-am plâns şi în Neon Genesis Evangelion: scenele statice.

Nu, nu glumesc deloc. În scena asta au uitat să animeze oamenii din piaţă. Hmm, o piaţă statică. Trebuie să fie o a naibii atracţie turistică.

Scenele statice de aici sunt de trei feluri: cele absolut statice unde nu se mişcă nimic (uneori cu un zoom-in increeeeeeedibiiiiiil deeeeeeeee înceeeeeeeeeeeeet), cele unde se mişcă incredibil de puţin (în general gura) şi au şi obrăznicia să arunce o scenă unde au uitat să animeze fundalul. Nu glumesc, e o scenă cu o piaţă unde NU SE MIŞCĂ NIMIC. Oi, you fuckers, voi n-aveţi nici o scuză. Cu Evangelion mai înţeleg fiindcă lor li se termina bugetul constant, dar voi sunteţi o producţie blockbuster. ANIMAŢI TOTUL, ce dracu’, sunteţi japonezi! Aveţi o reputaţie pentru muncă excesivă! CONFORMAŢI-VĂ REPUTAŢIEI.

Scena asta e plictisitoare.

De fapt, filmul e atât de lipsit de energie că strică marele punct climactic. Da, o să vă spoilerez marele punct climactic, şi o să vă pară bine că v-am scutit de 1 oră 30 minute incredibil de frustrante: Kusanagi confruntă un tanc cu o mitralieră. Sună mişto, nu? BUT IT’S WROOOOOOOOOOOOONG. Idioţii din echipă au reuşit să facă o scenă care ar fi trebuit să fie grozavă plictisitoare. Ca să repet: au făcut o scenă unde EROINA PRINCIPALĂ LUPTĂ CU UN TANC PLICTISITOARE. Şi toate celelalte scene de acţiune? Nici o urmă de energie, dinamism, ORICE care să împiedice audienţa să cadă într-o comă. Hmm, Ghost in the Shell ar fi un anestetic grozav. Sau un leac pentru insomnie.

Pe lângă asta, rezumatul meu de sus? Trebuie să-l editez: 30% din film e acţiune super-letargică, încetinită şi comatosă, 70% sunt dialoguri lungi care se pot rezuma la “BLAH BLAH BLAH BLAH BLAH” care plictisesc cititorul prin faptul că frânează acţiunea deja tentativă şi opresc filmul pentru declamaţii de care n-are cum să-mi pese fiindcă filmul deja m-a anesteziat. Seriously, Ghost in the Shell combină cele mai proaste calităţi din Cowboy Bebop (letargia absolută) şi Neon Genesis Evangelion (dialogul incoerent, pretenţios), fără vreunul din calităţile celor două (coloană sonoră AWESOME sau animaţie lunatică ca să-mi menţină atenţia). Şi, mai rău, ca un rezultat al neglijenţei producţiei şi plictiselii generale, scenele astea ajung la efectul “November Rain”: par că durează mai mult decât în realitate. Îmi pare rău că am insultat o piesă bună de Guns N’ Roses ca să ilustrez neajunsurile unui anime, dar ce să fac.

Batou şi Kusanagi surprind aici două din feţele care le-am făcut pe parcursul filmului...

De exemplu, e o scenă timpurie dar care serveşte ca un indicator bun de ce va urma: după ce Kusanagi îl bate măr pe un personaj minor care hackuia nuştiuce, suntem trataţi cu o scenă lungă în care Kusanagi înoată incredibil de încet şi dup-aia revine la suprafaţă, cu o coloană sonoră adormitoare, urmat de o scenă insultător de lungă în care discută cu Batou despre individ şi identitate (traducere: BLAHBLAHBLAH), într-un dialog marcat de pauze brutal de lungi. E ca şi cum Oshii e prea leneş şi preferă să piardă timpul cu autoindulgenţe în loc să, oh I dunno, TREACĂ LA CHESTIILE IMPORTANTE. Sau o altă scenă când îl confruntă pe marele hacker român Master of Puppets, care procedează cu un ALT monolog despre dacă cyborgii pot fi consideraţi fiinţe, etc, etc, etc. Una din replici era subtitrată “I submit to you that the DNA is…”, şi singurul motiv pentru care o ţin minte e că atunci am pauzat filmul ca să zic, enervat, “I SUBMIT THAT YOU SHUT THE FUCK UP!”.

Eureka! Ghost in the Shell = Tales from Topographic Oceans al anime-ului. Are aceeaşi problemă cu masturbarea prelungită şi faptul că părţile bune sunt îngropate într-o mlaştină de autoindulgenţă şi lenevie. Dacă cumva am fost prea subtil, să repet: filmul ăsta e frustrant. De ce? Fiindcă e dureros să văd o idee bună stricată atât de amănunţit de nişte “potheads” leneşi care se numesc studio de animaţie. Şi fiindcă serialele au fost de un gillion de ori mai bune. Şi fiindcă filmul abuzează şi exagerează anumite calităţi care-mi plac la anime în comparaţie cu desenele animate occidentale, precum un accent pe linişte sau zgomot ambiental ca elemente de bază ale creerii unei scene şi o concentrare asupra creerii şi susţinerii unui anumit “mood” sau unei anumite atmosfere. Problema? Calităţile astea funcţionează când ai picioarele pe pământ, destulă disciplină şi o poveste bună la mijloc. Altfel, te alegi cu echivalentul cinematic al sedativelor.

Şi Duke Nukem... ăăăă... Batou aici demonstrează calibrul actoriei din film

Şi cele două cireşe pe tortul plictiselii ar fi actoria şi animaţia. Animatorii s-or pricepe să deseneze un Tokyo viitor realistic, dar sunt morţi complet când vine vorba de oameni. Nici un personaj din filmul ăsta nu are o faţă expresivă – mai toate par îngheţate în piatră. Hell, Kusanagi are un maximum de trei expresii în film, toate fiind un exemplu veritabil de Dull Surprise. Shit, Keanu Reeves e un actor mai bun decât orice personaj din filmul ăsta. Iar actorii se lasă şi ei contaminaţi de abuzul de calmante al echipei de producţie şi-şi citesc replicile de parcă e 3:35 dimineaţa şi sunt pe cale să adoarmă în orice moment. Detaliu şi mai enervant: dinamica dintre Kusanagi şi Batou, marcată de o interacţiune chiar hazlie, e absentă aici.

Uhhhhh... tipii ăştia sunt ecologişti? Sau libieni? De ce e atât de mult verde?!

Am zis mai înainte că animaţia e bună în mare parte? Yeah, dar recunosc că am vreo două chestii minore care m-au cam deranjat pe parcurs. În primul rând, Oshii cred că are un fetiş pentru culoarea verde, fiindcă e un exces de nivel Chris Sivertson aici când vine vorba de verde – toate display-urile electronice sunt verzulii. În al doilea rând, se bazează prea mult pe contraste extreme şi efecte gen “lens flare”, cauzând o durere de ochi dacă vă uitaţi la film noaptea (cum am făcut eu). Şi în ultimul rând, cred că e vina copiei mele, dar mi s-a părut că tot filmul a avut un efect de “blur” aplicat peste el în Photoshop. Seriously, arăta estompat şi neclar, mai rău pe alocuri. Nu-i un semn prea bun.

Am zis înainte de coloana sonoră că e “okay”. Şi, sincer, Kawai face o treabă bună, ambientală cu instrumentaţie minimalistă, amintindu-mi simultan de Brian Eno, Phillip Glass şi coloana sonoră de la Akira. Problema? NU E COLOANA SONORĂ POTRIVITĂ. Come on, e un film sci-fi cu acţiune! Nu puneţi o coloană sonoră ambientală peste el, fiindcă strică totul! Aici, muzica ambientală pur şi simplu contribuie la plictiseală. Mai rău – scena care am menţionat-o anterior, Kusanagi vs. Tanc? Şi aia are o coloană sonoră ambientală! Okay, retrag ce-am zis despre Cowboy Bebop punând o baladă peste un “chase scene”, asta e o decizie mult mai stupidă.

Mai rău? Filmul nu explică aproape nici una din noţiunile introduse (a/k/a sindromul Evangelion), completând cercul de frustrare.

Deci, Ghost in the Shell. Uitaţi-vă la el doar din curiozitate morbidă, dar stocaţi-vă dinainte multă Coca Cola şi pregătiţi-vă să folosiţi butonul de repede-înainte de parcă urmează să devină ilegal.