08.Jul.2009 / Film / 533 vizualizări /

Din mormanul de obscurităţi Ediţia Anime: Akira

Akira
Regizor: Katsuhiro Otomo
Producător: Ryohei Suzuki, Shunzo Kato
Scenariu: Katsuhiro Otomo, Izo Hashimoto
Distribuţie: Mitsuo Iwata, Nozomu Sasaki, Mami Koyama, Tessho Genda, Taro Ishida, Mizuho Suzuki, Yuriko Fuchizaki, Masaaki Okura, Takeshi Kusao, Kazuhiro Kamifuji, Tatsuhiko Nakamura, Fukue Ito, Koichi Kitamura, Hiroshi Otake, Michihiro Ikemizu, Yukimasa Kishino, Taro Arakawa, Masato Hirano, Kazumi Tanaka, Yosuke Akimoto
Coloana sonoră: Shoji Yamashiro
Cinematografie: Katsuji Misawa
Editor: Takeshi Seyama
Distribuit de: Toho (Japonia), Orion Pictures/Geneon (SUA), Bandai Entertainment, Manga Entertainment (Australia, UK)
Durata: 125 min.
Data lansării: 16 iulie 1988 (Japonia)

Akira are o reputaţie impozantă în cadrul comunităţii anime. O adaptare a unei manga (benzi desenate) de 2.182 pagini regizată de creatorul manga însuşi, Katsuhiro Otomo, producţia ambiţioasă şi bugetul la acea vreme ridicat pentru un film anime au necesitat un parteneriat (numit “AKIRA Committee”) între câteva companii prestigioase de divertisment japonez (publicatorul de manga Kodansha Ltd, staţia de TV şi radio Mainichi Broadcasting System, studioul de producţie Bandai Entertainment, compania de publicitate Hakuhodo Inc, Laserdisc Corporation, creatorii precursorului CD-ului, Sumitomo Co., studioul de animaţie Tokyo Movie Shinsha şi studioul Toho). Distribuit de faimosul studio Toho (cunoscut pentru filmele lui Akira Kurosawa, filme Godzilla şi anime-urile create de Studio Ghibli), Akira a fost un succes comercial şi critic masiv, şi astăzi este recunoscut pentru contribuţia sa importantă la popularizarea anime-urilor în SUA şi Occident.

Neo-Tokyo văzut din elicopter

În 1988, Tokyo este distrus de un atac nuclear ce declanşează Al Treilea Război Mondial (fiindcă Tokyo e centrul universului, aparent). Acţiunea propriu-zisă a filmului are loc în 2019 în Neo-Tokyo, o reconstrucţie plasată pe o insulă artificială în Golful Tokyo, într-o perioadă de haos politic şi crimă juvenilă. Shotaro Kaneda (Iwata) este şeful unei bande (“gang”) de motociclişti din Neo-Tokyo, care-i include pe Yamagata (Okura), mâna dreaptă a lui Kaneda, Kai (Kusao) şi prietenul lui Kaneda, Tetsuo Shima (Sasaki), aflaţi într-un conflict cu o bandă rivală numită The Clowns. În timpul unei lupte, Tetsuo dă de un copil care arată de parcă suferă de progeria, şi este rănit când motocicleta sa brusc explodează. Tetsuo şi copilul sunt capturaţi de soldaţi, iar membrii bandei lui Kaneda sunt arestaţi şi interogaţi. Sub analize medicale armata descoperă că Tetsuo are capacităţi mintale similare cu Akira, un copil cu puteri psihice care a cauzat explozia nucleară din 1988. Tetsuo este reţinut împreună cu trei alţi copii cu puteri psihice dar care au progeria, porecliţi “Espers” – Masaru (Kamifuji), Takashi (Nakamura) şi Kiyoko (Ito). Pe măsură ce puterile lui Tetsuo scapă de sub control, Kaneda se aliază cu un grup de rezistenţă înarmată pentru a-l scăpa pe Tetsuo, iar Tetsuo se decide să-l caute pe Akira în încercarea de a afla de ce are puteri mintale şi dacă poate scăpa de ele.

Tetsuo urmărind pe unul din membrii bandei rivale The Clowns

Nu se poate spune că Otomo are un stil de regizie propriu – mai mult el foloseşte orice tehnică tradiţională care va da efectul dorit. În schimb, în privinţa stilului de filmare, el trece cu uşurinţă de la scene filmate cu o cameră statică (scene de dialog, de exemplu) la scene filmate cu o cameră dinamică (în timpul urmăririlor între banda lui Kaneda şi The Clowns, de exemplu). Cât despre scenele de acţiune sau urmărire, Otomo foloseşte o metodă ciudată dar efectivă, trecând de la scene scurte filmate static la scene dinamice şi folosind mai multe perspective asupra unui eveniment – de exemplu, o bucată din urmărirea de la începutul filmului e filmată de deasupra, iar alte secvenţe trec de la filmare “independentă” la filmare la o perspectivă de tip “persoana I” mai întâlnită în jocuri FPS decât filme. Nu e mare lucru, dar aceste două metode îşi fac treaba şi dau scenelor de acţiune un elan care ar lipsi altfel. În plus, Otomo se pare că a văzut câteva filme de Ridley Scott, fiindcă foloseşte des metoda de a opri coloana sonoră şi a înăbuşi toate efectele speciale, rămânând un singur sunet ce are loc în timpul unei scene – de exemplu, halucinaţia lui Tetsuo sau anumite flashbackuri.

Din punct de vedere dramatic, Akira foloseşte aceeaşi structură pe care o utilizează şi alte filme de succes cu poveşti epice precum Star Wars IV: A New Hope, Aliens sau altele, aceea care începe cu nişte personaje care îşi văd de treaba lor şi brusc se găsesc amestecaţi într-o conspiraţie masivă, şi conflictul se extinde de acolo. Dar Akira adaugă un aşa-numit “sfârşit Gainax” (numit după studioul care tinde să-l utilizeze cel mai mult), porecla pentru un sfârşit suprarealist, experimental, metaforic şi “ciudat” ce tinde să confuzeze audienţa – în acest caz sfârşitul este îndatorat sfârşitului la fel de metaforic şi suprarealist din 2001: A Space Odyssey.

Banda lui Kaneda în secţia de poliţie după interogare. Dreapta la stânga: Yamagata, Kaneda, Kai, Ryusaku, some bastards

Filmul de asemenea are ca protagonişti o serie de oameni care practic operează la marginile societăţii – bande de motociclişti, mişcări de rezistenţă violente, copii folosiţi drept cobai pentru experimente ştiinţifice, etc. Toate aceste personaje sunt prezentate în mod realist, ceea ce se extinde la dialogul adolescentin al membrilor de bande, ce sună ca felul în care ar vorbi adolescenţi nepăsători ce au o predilecţie pentru violenţă (Katsuhiro Otomo a recunoscut că s-a inspirat din filmul clasic Easy Rider) dar dintr-un motiv sau altul efectul produs pare exagerat şi pe alocuri stângaci. Cel mai bun exemplu al acestei exagerări este Kaneda: personalitatea sa e definită de, în ordine: legăturile cu prietenii săi din bandă, un simţ al umorului sarcastic şi super-exagerat (no, seriously, pur şi simplu sună de parcă încearcă prea din greu să fie umoristic – nu prea merge) şi… er… lascivitate (Kei îl acuză pe faţă că a scăpat-o din secţia de poliţie din exact acest motiv).

Umorul suferă de pe urma acestei exagerări – majoritatea din replicile sarcastice ale lui Kaneda cad late (dialogul din secţia de poliţie e probabil cel mai slab), iar insultele folosite în scenele din şcoală şi haosul din timpul salvării lui Tetsuo provoacă mai mult un râs înfundat. În cel mai bun caz sunt un maxim de patru replici de-a dreptul amuzante în film, toate aparţinând lui Kaneda: el încearcă să se apropie de Kei cu replica absolut stânjenitoare “Maybe we can talk about the revolution and… stuff“, el într-un acces de furie ţipă necugetat ”That’s not fair! Tetsuo’s our friend! If anyone’s gonna kill him, it should be us!” (bine că Tetsuo nu l-a auzit…), îl batjocoreşte pe Tetsuo zicând “And now you’re the boss too… of this pile of rubble!” şi încearcă să convingă grupul de rezistenţă zicând “Don’t they say the only foolish questions are unasked ones? … They don’t?”. Asta-i tot. Ce-i drept, discursurile înfumurate ale Col. Shikishima sunt neintenţionat hilare (“You’re all puppets of corrupt politicians and capitalists!” – no shit…) şi umorul satiric al filmului e mult mai bun, dar acesta intră într-un alt paragraf. Dialogul mai are o problemă severă: există prea multe secvenţe în care tot dialogul e format din personaje ţipând numele altora. Come on, după vreo 7 scene separate de “TETSUOOOOOOOOO!” “KAAAANEDAAAAAAA!”, “KAAAAAAAIIIII!”, “KEEEEEIII!”, “KAOOOOORIII!” şi toate variaţiile filmul chiar se prăbuşeşte în ridicol. Repetiţia de nume la volume înalte nu constituie dialog, ce dracu. It’s annoying.

De fapt, mai simplu ar fi să zic că una din problemele principale ale filmului este lipsa de subtilitate. Totul are loc la o scară mare – exploziile, animaţia, luptele, emoţiile, halucinaţiile scârboase, orice. Sigur, tonul epic al poveştii are un avantaj, şi anume că luptele, exploziile şi distrugerile sunt impresionante şi memorabile (observaţi ce se întâmplă în drumul lui Tetsuo către Akira şi imediat după aceea), şi odată ce puterile lui Tetsuo scapă de sub control filmul se transformă în cel mai înspăimântător coşmar al lui David Cronenberg – o secvenţă terifiantă, scârboasă şi de neuitat. Dar în rest, există momente unde nu pot scăpa de impresia că Otomo a schiţat în grabă anumite detalii şi a trecut cu buldozerul prin ele – explicaţia lui Kei despre ce este Akira e pur şi simplu incoerentă, iar anumite concepte filozofice par introduse cu forţa. Sigur, e uşor de înţeles: când condensezi o manga de 2.000 pagini într-un film de 2 ore, bineînţeles că anumite lucruri o să sufere.

Kaori şi Tetsuo, în unul din rarele momente când Tetsuo nu se comportă ca un idiot

Unul din lucrurile care le suferă e caracterizarea. Personajele sunt mai mult arhetipuri decât personaje. OK, sunt arhetipuri credibile, dar audienţa nu va scăpa de impresia că personajelor le lipseşte o anumită profunzime. Această caracterizare grăbită nu handicapează filmul, dar este un domeniu care putea fi îmbunătăţit. Plus, pasul rapid al acţiunii tinde să înghită caracterizarea minuţioasă, unele personaje nu apar în film destul timp pentru a fi caracterizate bine – în afara aliniamentului de bază Testuo-Kaneda-Yamagata-Kai-Kei-Col. Shikishima-Dr. Onishi şi rolului minor dar semnificativ al prietenei lui Tetsuo, Kaori, restul personajelor tind să dispară din film atunci când nu sunt necesare. Şi am să fac o paralelă scurtă – Tetsuo este exact opusul lui Shinji Ikari. Amândurora li se încredinţează o putere pentru care sunt nepregătiţi. Shinji poate deveni uneori enervant fiindcă se vaită prea mult (sau după cum ar spune psihologii, “a whiny bitch”). Tetsuo are aceleaşi probleme ca Shinji (lipsă de încredere şi un complex al inferiorităţii acut), dar devine mai puţin simpatetic fiindcă el în schimb devine un uriaş “asshole”. Seriously – comportamentul său faţă de Kaori (singura persoană din întreg filmul care nu are momente de aroganţă, stupizenie sau insensibilitate) degenerează după prima lor scenă până la revoltător. Impactul filmului tinde să se reducă atunci când personajul principal se comportă un imbecil – practic singurele scene care trezesc simpatie faţă de Tetsuo sunt cele de la început (înainte să se înrăutăţească) şi cele când e ţinut captiv în spital.

Primul protest anti-guvernamental din film, înfăţişat aici înainte de represiunea poliţienească violentă

Şi în mod ciudat, se pare că Otomo s-a concentrat mai mult pe creerea unui mediu credibil pentru acţiune, şi efortul se vede din plin: Neo-Tokyo este un portret reuşit şi destul de subtil al unei lumi care se clatină spre haos sub presiunea mai multor factori precum demonstraţii împotriva guvernului, criză politică şi crimă juvenilă. Această lume este prezentată într-un mod detaşat – fiecare personaj sau grupare din film are propriile sale motivaţii şi reacţionează diferit la haosul din oraş. Otomo se concentrează în special pe latura politică: scenele unde forţele de ordine folosesc forţă excesivă pentru a reprima proteste anti-guvernamentale au un impact considerabil (regizorul a fost influenţat de copilăria sa din anii ’60, sfârşitul deceniului aducând proteste anti-guvernamentale şi revoltă socială în Japonia, dar într-o măsură mai redusă comparat cu SUA), iar scenele din dezbaterea parlamentară şi şcoala unde sunt transferaţi Kaneda şi banda sa în particular formează o satiră acidă la adresa sistemelor politice şi educaţionale care nu se ajustează destul de repede la situaţia aprinsă din Neo-Tokyo. În plus, scenele ce includ aşa-numitul “cult Akira” sunt o satiră la adresa culturilor religioase, iar scena cu mulţimea care-l urmăreşte pe Tetsuo este o expresie succintă a confuziei ce domină în oraş (descrierea mulţimii în particular: “Half of them are anti-government protesters… the other half seem to be a wacko religious cult“).

Atenţia pentru mediu se traduce în animaţia complexă şi realistă folosită. Akira se desparte de două curente predominante ce dezavantajează prea multe animeuri – designuri de caractere exagerate (în particular în privinţa ochilor) şi animaţie mediocră. Akira foloseşte designuri de caractere realiste fără ochii uriaşi ce sunt atât de notorii în cadrul genului, sincronizarea de dialog este reuşită şi mişcările sunt animate într-un mod fluid, fără întreruperi. Şi ca un bonus, Otomo ştie cum să deseneze un nas.

Shoji Yamashiro merită şi el o menţiune pentru coloana sonoră a filmului. Coloana sonoră este folosită în mod minimalist de către Otomo, apărând doar atunci când e important fără să fie repetată inutil, ceea ce adaugă la tensiunea filmului. Piesele lui Yamashiro sunt reuşite şi destul de experimentale – cele mai folosite elemente includ instrumente tradiţionale japoneze (de percuţie în special), voci corale disonante şi sintetizatoare distorsionate. Elementele individuale sunt stranii, dar puse laolaltă dau un rezultat memorabil.

Şi, în concluzie, cum este Akira? Well, are elemente bune (secvenţe de acţiune, explozii, coloana sonoră, halucinaţii dezgustătoare, satiră, complexitatea Neo-Tokyo) şi câteva neajunsuri (caracterizare grăbită, explicaţii incoerente, dialog silit). Dar există un citat al lui Aristotel ce defineşte mişcarea holistică – “the whole is more than the sum of its parts“. Consider că acest principiu se aplică în cazul lui Akira: unele elemente sunt mai slabe, dar odată asamblate rezultatul este memorabil, meritând din plin reputaţia de film clasic anime.

Notă: toate DVD-urile mele anime sunt în versiunea originală dar cu subtitrări engleze. Fiindcă urăsc dublajele.