09.Mar.2010 / Film / 397 vizualizări /

Din mormanul de obscurităţi: Dead Alive

Dead Alive (a/k/a Brain Dead)
Regizor: Peter Jackson
Producător: Jim Booth
Scenariu: Peter Jackson, Fran Walsh, Stephen Sinclair
Distribuţie: Timothy Balme, Diana Peñalver, Elizabeth Moody, Ian Watkin, Brenda Kendall, Stuart Devenie, Jed Brophy
Coloana sonoră: Peter Dasent
Cinematografie: Murray Milne
Editor: Jamie Selkirk
Distribuit de: Trimark Pictures 
Durata: 104 min.
Data lansării: 13 august 1992 (Noua Zeelandă)

Avertisment: spoilere.

Notă: review-ul temporar nu are imagini fiindcă pur şi simplu nu-mi ieşeau ca lumea. O să încerc să le adaug mai târziu.

Cred că-l ştiţi deja pe Peter Jackson, regizorul Kiwi responsabil pentru adaptarea de succes a trilogiei Lord of the Rings care acum şi-a concentrat cariera asupra filmelor în general de tip “blockbuster”. Ei bine, din partea mea Jackson dobândeşte o comparaţie cu George Lucas când vine vorba de traiectoria carierei lor – ambii au început făcând filme ciudate şi modeste care au obţinut o audienţă de cult înainte să facă un mare salt înainte din mai multe puncte de vedere (profesional, creativ, comercial, critic) cu Lord of the Rings şi Star Wars, respectiv.

Dacă întreaga filmografie a lui Lucas pre-Star Wars se limitează la filmul de SF interesant THX 1138 şi comedia de succes American Graffiti, cea a lui Jackson e definitiv mult mai ciudată: Jackson s-a remarcat iniţial între 1987-1992 cu o serie de comedii super-violente şi sângeroase asemănătoare cu ce făcea Sam Raimi cu Evil Dead 2 şi Army of Darkness, dând naştere unui stil poreclit “splatstick” (adică sânge + maţe + comedie de tip Three Stooges).

Filmul de azi, Brain Dead (reintitulat Dead Alive în America de Nord şi pe copia mea), e al treilea film al lui Jackson şi, conform diferitelor date, este cel mai sângeros film din istoria cinematografului – finalul filmului foloseşte cel puţin 300 de litri de sânge fals, pompat cu o cantitate de 5 galoane pe secundă. Sincer, exact citind asta pe IMDb m-a convins să încerc filmul: e cea mai sângeroasă comedie din istorie, regizată de tipul care a făcut Lord of the Rings? It’s gotta be awesome! Right?

Well, nu cu totul. Dead Alive e un film bun, dar am fost puţin dezamăgit fiindcă nu şi-a îndeplinit complet potenţialul şi, până la urmă, nu a fost atât de 100%-tăvăleşte-te-pe-podea-de-râs-amuzant pe cât am fost făcut să cred.

Acţiunea filmului are loc în Wellington în 1957. Protagonistul, Lionel Cosgrove (Balme), e un om timid care trăieşte cu Vera (Moody), mama sa… well, nu exact “evil”, dar despotică – mai ţineţi minte “Mother” de Pink Floyd? Exact aşa, dar mai rău. În urma unei muşcături din partea unei maimuţe-şobolan din Sumatra, Vera devine un zombie. În ciuda încercărilor a o ţine sub control, infecţia se răspândeşte şi Lionel, ajutat de prietena sa Paquita Maria Sanchez (Peñalver), primeşte sarcina de a rezolva problema definitiv.

Problema principală a filmului este schizofrenie din punct de vedere al tonului – nu se poate decide definitiv dacă e serios sau absurd şi sare alandala între cele două, stânjenind valoarea sa distractivă – valoare care, de altfel, e doar caracteristica principală pe baza căruia filmul e promovat.

Dar mi-o iau cu mult înainte, deci mai bine încep cu părţile care mi-au plăcut. Din punct de vedere teoretic/abstract/whatever, e adevărat că tot ce face Jackson aici e să exagereze sensibilităţile de comedie bufă, morbidă cu care s-a remarcat Sam Raimi – influenţa lui Evil Dead 2 şi Army of Darkness e incontestabilă -, dar asta nu schimbă faptul că o face foarte bine. Bazat pe dovezile din film, Jackson e un adept aproape religios al principiului veseliei însângerate – valoarea comedică a sângelui şi maţelor e direct proporţională cu cantitatea prezentă pe ecran în momentul respectiv.

Jackson cultivă intenţionat un ton “cheesy” şi ieftin din punct de vedere comedic şi împroşcă atât de mult sânge şi tot felul de organe interioare peste tot încât, în final, singura reacţie care mai e posibilă e râsul. Spre avantajul său, el demonstrează aceeaşi abilitate de a combina ultraviolenţă cu umor de slapstick care a împrumutat-o practic de la Raimi dar şi o anumită imaginaţie în montarea scenelor. Nu ştiu dacă e o coincidenţă sau nu, dar filmul îşi atinge culmea comediei violente în scena confruntării finale, una care trebuie văzută pentru a fi crezută. Nu cred că pot să aproximez cât de pur şi simplu distractiv şi amuzant a fost acea scenă, dar pot spune sincer că e practic o orgie de violenţă care îşi merită statutul de “cea mai sângeroasă scenă din istoria cinematografiei” – it’s that awesome.

Umorul filmului este ajutat de către efectele speciale oribile, intenţionat false, asemănătoare celor din seria Evil Dead în general şi Army of Darkness în particular, dar şi momentele suprarealiste (Lionel cumpărând tranchilizant de la un doctor nazist) şi dialogul intenţionat ridicol care poate fi citat la infinit (“- Your mother ate my dog!”/”- Not all of it…”). Cea mai bună replică îi aparţine părintelui MacGruder (Devenie), care primeşte o scenă în care omoară mai mulţi zombies cu mişcări de karate teleportate dintr-un film de Jackie Chan şi anunţă “I KICK ARSE FOR THE LORD!“.

Aici ar fi trebuit să spun şi ceva despre actorie, dar ce rost are? Dead Alive are sensibilităţile unui “B-movie”. Cine naiba se uită la un B-movie pentru actorie? Nimeni nu se remarcă şi nimeni nu e oribil. De fapt, probabil cel mai notabil lucru din punct de vedere actoricesc e că Peñalver supravieţuieşte dialogului de Babelfish cu care a fost împovărată (yeah, ştiu, filmul a apărut în 1992, dar chiar sună de parcă a fost realizat cu Babelfish).

Practic, când filmul reuşeşte să-şi adune toate elementele într-un singur loc şi e în formă, e un echivalent neozeelandez super-cool şi mult mai violent al lui Evil Dead 2/Army of Darkness. Problema e că filmul nu e tot timpul în formă. Cred că o metaforă bună ce ilustrează problema lui Dead Alive este un sandviş unde ai un mijloc delicios dar trebuie să te zbaţi cu pâinea expirată şi mucegăită ce-l înconjoară.

Dead Alive are 104 minute în versiunea necenzurată. Am făcut nişte calcule aproximative şi cred că de-abia jumate şi încă puţin din toată durata aia îşi loveşte ţinta. În rest, fazele mişto şi amuzante sunt înconjurate de chestii plictisitoare, slabe şi cel mai rău dintre toate, non-amuzante. În primul rând aş vrea să trag în ţeapă acţiunea de telenovelă care Jackson, Walsh şi Sinclair au considerat că ar fi o idee bună s-o adauge în film. OK, deci ziceţi că Lionel şi Paquita au dificultăţi în relaţie? I DON’T CARE. Treceţi mai repede odată la ultraviolenţă că mă plictisesc deja prea rău. Practic, Dead Alive nu se poate decide dacă e un film romantic ce pretinde a fi o comedie violentă, sau o comedie violentă ce pretinde a fi un film romantic – e o diferenţă.

În al doilea rând, Jackson pur şi simplu nu ştie când să se oprească, punând în film anumite scene care se chinuie să aproximeze umorul anarhic al scenelor bune dar pur şi simplu eşuează. Eşuează din două motive: ori nu-s deloc amuzante (er, de ce scena cu parcul e în film? a uitat cineva s-o arunce la gunoi?), sau încearcă prea rău să fie complet exagerate, ratând complet comedia şi căzând direct în dezgustător şi creepy. Unchiul lui Lionel e beat şi încearcă să-i violeze prietena? Ce dracu’ caută asta într-o comedie? Rape ain’t funny (sau, cel puţin, nu în cazul ăsta – rămân încrezător în posibilitatea că orice poate fi amuzant). Scena de la sfârşit include ceva ce nu poate fi descris decât ca “Freudian creepy zombie vagina”? What the fuck dude. Chiar şi Hideaki Anno s-ar uita la scena asta şi ar zice, “Dude, that’s fucked up.” (okay, ar zice-o în japoneză, dar nu ştiu cum ar suna atunci…)

Plus, Jackson foloseşte un stil ciudat de a filma aici, plin de close-up-uri şi mişcări ciudate ale camerei – recunosc că pe alocuri îi dă un caracter suprarealist filmului, dar majoritatea timpului era atât de claustrofobic încât credeam că mă uitam la film cu “aspect ratio”-ul greşit (nu era cazul). Iar Jamie Selkirk o fi tipul care a editat toate filmele lui Jackson de la Bad Taste până la King Kong, dar editarea sa aici e agitată, făcută aparent în grabă şi incredibil de amatoare, contribuind la schizofrenia filmului. Hell, ca să ilustrez – una din scene e Lionel şi prietena lui vizitând grădina zoologică. Totul okay, nu? Well, Selkirk bagă în succesiune un flashback către un eveniment traumatic din trecutul lui Lionel, el discutând despre asta cu Paquita şi dup-aia cei doi se întorc la holbatul la animale. Problema? Toată asta e făcută în câteva secunde, maxim un minut. Iar graba asta strică toată treaba lui Selkirk – singurele scene ce beneficiază de pe editarea heirupistă sunt scenele de acţiune, ce altceva?

În concluzie, ce-i cu Dead Alive? E un film okay, dar să nu vă aşteptaţi la prea mult de la el sau o să fiţi cam la fel de dezamăgiţi ca mine. Cât timp vă ajustaţi aşteptările în consecinţă, înghiţiţi uşor umor morbid şi găleţi de sânge şi faceţi “fast-forward” peste părţile plictisitoare, e destul de distractiv.