11.Jun.2010 / Film / 494 vizualizări /

Din mormanul de (nu exact) obscurităţi: Cloverfield

Cloverfield
Regizor: Matt Reeves
Producător: J.J. Abrams, Bryan Burk
Scenariu: Drew Goddard
Distribuţie: Michael Stahl-David, T.J.Miller, Jessica Lucas, Odette Yustman, Lizzy Caplan, Mike Vogel, Ben Feldman
Coloana sonoră: er, well, e o uvertură de Michael Giacchino peste genericul de sfârşit…
Cinematografie: Michael Bonvillain
Editor: Kevin Stitt
Distribuit de: Paramount Pictures (SUA), United International Pictures
Durata: 85 minute
Data lansării: 18 ianuarie 2008

Trebuie să recunosc că iniţial nu l-am luat în serios pe J.J. Abrams. Yeah, tipu’ care toată lumea mereu are grijă să-mi amintească că a fost implicat cu Lost şi Alias, două seriale care pur şi simplu mi-au zburat pe sub radar.

Ei bine, Cloverfield a schimbat asta. Ştiu că Abrams e doar producător şi în mod corect filmul e opera lui Matt Reeves şi Drew Goddard, dar hei – ideea de bază a venit de la Abrams, şi el e până la urmă producătorul. Filmul ăsta, plus noul Star Trek şi Fringe, m-au convins că Abrams, Reeves şi Goddard (plus Kurtzman şi Orci, dar ei nu-s implicaţi în filmul de azi) merită urmăriţi în continuare.

Yeah, chiar e unul din filmele alea unde o metropolă e distrusă...

Acţiunea e incredibil de simplă, relatată la persoana I (shakycam) şi care ar trebui să sune cunoscută celor care s-au uitat la Godzilla (nu, nu ăla prost din 1998, ăla bun, din 1954). Undeva în New York are loc o petrecere în cinstea lui Rob Hawkins (Stahl-David), care urmează să plece în Japonia (deşi nu ştie limba… nici o problemă, toată lumea ştie că toţi japonezii vorbesc engreza!). Invitaţii includ: fratele său Jason (Vogel), prietena sa Lily (Lucas), prietenul lor comun Hudson (Miller), prietena lui Rob, Beth (Yustman), şi Marlena (Caplan), care… er, am uitat cu cine se împrietenise. Lily, probabil. Petrecerea e întreruptă de atacul Godzilla Mothra Cloverfield unui monstru (o să-i zic “Cloverzilla” ca să nu trebuiască să repet constant “un monstru”). Oraşul e evacuat, armata încearcă să-l oprească (huh, fat chance), şi protagoniştii noştri cam antipatici sunt prinşi la mijloc.

Cred că dacă cineva m-ar provoca să descriu laconic Cloverfield, ar ieşi ceva de genul “Godzilla dar filmat ca The Blair Witch Project” (The Blair Godzilla Project?). Şi exact această combinaţie se află la baza succesului filmului: prea multe filme cu monştri se mulţumesc să fie filme de acţiune în care cineva trebuie să oprească un monstru care distruge un oraş, dar Cloverfield arată evenimentul din perspectiva… well, “civililor” prinşi la mijloc. Right, ca să fiu corect, asta nu-i exact o chestie nouă, fiindcă Godzilla cel original avea şi el scene din astea – cea care o ţin minte e scena terifiantă cu o mamă şi cei doi copii aşteptând să fie călcaţi în picioare de ‘Zilla, şi comentariul ei că “O să fim în curând cu tatăl vostru” (happy nightmares!).

Hmm... scena asta îmi aminteşte de *ceva*, dar nu pot să-mi dau seama ce...

De altfel, Godzilla şi Cloverfield, deşi sunt filme de horror deja reuşite, ”beneficiază” într-un fel, dacă-mi scuzaţi formularea incredibil de cinică/insensibilă, de pe urma subtextului realităţii. Godzilla reprezintă deja o metaforă pentru bombardarea nucleară Hiroshimei şi Nagasaki-ului (regizorul Ishiro Honda a recunoscut asta), iar scena de început e modelată după un incident adevărat (incidentul navei Daigo Fukuryu Maru). Cloverzilla? 11 septembrie. Acuma, folosirea catastrofelor reale de către filmele horror e o chestie destul de nesigură, fiindcă regizorii care nu ştiu ce fac se lasă vulnerabili stângăciei şi lipsei de subtilitate. Dar Cloverfield funcţionează. Goddard şi Reeves menţin aluziile la 9/11 în balanţa corectă între subtilitate şi claritate stângace, folosindu-le mai mult pentru a accentua dramatismul/oroarea scenariului. Sincer, nu am avut impresia că sunt destul de exagerate ca să fie de prost gust – chiar dacă se apropie de prăpastie cu două scene puţin prea ostentative (anume: scena cu valul de praf după prăbuşirea unei clădiri, scenele cu posturi medicale improvizate), Cloverfield reuşeşte să-şi accentueze atmosfera opresivă, înspăimântătoare prin aceste referinţe.

Deh, subtextul ăsta a devenit destul de rapid... text...

În afară de Abrams, Reeves şi Goddard, o parte din meritul pentru succesul filmulul revine editorului Kevin Stitt şi şeful efectelor speciale Nick Tom. Nu ştiu exact diviziunea de efort, dar oricine a implementat stilul de persoana-I, cinéma vérité al filmului merită un premiu – Cloverfield e unul din puţinele filme unde camera excesiv de zguduită e justificată şi chiar e atât de esenţială efectului clasutrofobic, you-are-there că mi-ar fi imposibil să-mi imaginez filmul fără această perspectivă (de fapt, Cloverfield – persoana I = Godzilla ăla prost din 1998). Filmul e pus cap-la-cap în mod ireproşabil – acţiunea decurge la un pas energetic dar permite destule momente pentru calm aparent (echivalentul cinematic al dinamicii Pixies?!), efectele speciale sunt perfect integrate în cadrul acţiunii (hell, sunt atât de verosimile că mi-au amintit puţin de District 9), iar echipa creativă a învăţat o lecţie bună de la Spielberg şi Ridley Scott: ţin monstrul ascuns sau arată doar părţi din el pentru o mare parte a filmului, făcându-l şi mai ameninţător.

Şi pentru o producţie filmată mai mult în locaţii din California şi studiouri, filmul evocă perfect locaţia New York-ului.

Dacă până acum am făcut Cloverfield să sune ca cel mai mişto film EVAR, well… are probleme. În primul rând, mi-ar fi plăcut ca Abrams/Reeves/Goddard să nu fi avut o scenă spre sfârşit unde dezvăluie cum arată Cloverzilla cu adevărat, în lumina zilei – după cel puţin 50 de minute în care reprezentase o prezenţă ameninţătoare, e puţin cam dezamăgitor să văd forma reală a lui Cloverzilla, care sincer mi-a amintit puţin de Admiral Ackbar din Return of the Jedi. Nu reacţia la care mă aşteptam. Poate alţii o să se sperie, dar pentru mine aia a cam dezumflat balonul ororii care se umflase pe parcursul acţiunii anterioare.

Bună! Eu sunt singurul personaj simpatic din tot filmul!

Dar problema principală a filmului e de structurare. Filmul suferă aproape literalmente de sindromul “douăzeci de minute cu dobitoci” (nu-i termenul meu, dar mi se pare destul de apt). Primele 18 minute ale filmului? Urmărim bucăţi din viaţa personajelor, petrecerea şi anumite argumente între ei. Acuma, problema mea e că în faza asta iniţială personajele apar mai mult enervante – mai toţi sunt într-o măsură sau alta narcisişti şi mulţumiţi de sine, Hud e cam prost, Rob e un “douchebag” (hei, când şi fratele lui zice asta, he’s got a point), Jason e leneş, etc. etc. De fapt, singurul personaj mai simpatic e Marlena, şi ea doar fiindcă nu apare suficient ca să demonstreze vreo personalitate abrazivă sau nu ştiu ce. Ca să fiu corect, cei cinci scapă de automulţumire odată cu prima explozie şi trec printr-o evoluţie către personaje mai competente pe parcursul filmului, dar asta-i problema. 18 minute la început cu ei comportându-se ca nişte… adolescenţi (că n-am alt cuvânt) pur şi simplu mă fac să aştept cu nerăbdare scena în care Cloverzilla îi calcă-n picioare (recunosc că am râs de vreo 2-3 ori la iresponsabilitatea lui Hudson, dar cam atât). Nu-i o idee bună să rişti ca audienţa să simpatizeze mai mult monstrul decât protagoniştii fiindcă strică impactul emoţional plănuit dinainte (cred că o regulă generală din câte am observat eu la filmele horror sau de acţiune e să bagi personaje simpatice prin iad, exact pentru a accentua impactul asupra audienţelor).

Fiindcă atunci când mă uit la un film cu monştri, chiar trebuie să văd certuri nesemnificative...

Sau o interpretare alternativă, probabil trasă de păr: probabil că Reeves şi Goddard vroiau să realizeze prin aceste personaje la început imaginea unei lumi închise, mulţumite de sine şi inertă, într-o altă aluzie reuşită la impactul atacului de pe 11 septembrie asupra SUA. Dacă ei chiar vroiau să facă personajele iniţial neplăcute pentru a întări paralelele cu realitatea, atunci argumentul meu iniţial cu cât de enervanţi sunt nu prea mai e valid. Dar şi aici e o problemă: dacă asta a fost cu adevărat intenţia creatorilor, de ce aţi pierdut 18 minute pentru asta? Vreo 10 minute ar fi fost destul ca să stabiliţi personalitatea celor 5-6 şi ideea că ei reflectă într-un fel societatea americană. Dar 18 minute de dramă inutilă, sub-adolescentină? Îmi pare bine că am un buton de repede-înainte.

În concluzie, Cloverfield e ca o maşină care n-a mai fost folosită de foarte mult timp: porneşte foarte greu, dar odată ce porneşte merge foarte bine.