30.Apr.2009 / Uncategorized / 549 vizualizări /

Din lumea necuvântătoarelor – 3

Cât de des foloseşti tu expresia “a fi călcat în picioare“? Nu prea des? Poate cam odată la două săptămâni? Odată pe lună? E… eu o folosesc zilnic! De fapt a devenit un fel de motto, “Veniţi de mă călcaţi în picioare!“. Dar nu mă plâng. Medicii salvează vieţi, gunoierii curăţă străzile, poliţiştii prind infractori, inginerii fac şi ei ceva, iar adidaşii încălţă lumea. Asta este ceea ce facem. Eu unul îmi fac meseria cu demnitate… până la urmă se putea şi mai rău – puteam să fiu un pantof cu toc, să mă chinui toată ziua să nu cad, sau un bocanc, să plec în război să fiu ciuruit de gloanţe, ca varul meu de gradul 3 Vlăduţ, care a rămas fără talpă prin Afganistan.

Deci pot zice că a fi adidas este o meserie decentă. Partea mai proastă este perioada de repartiţie. Uneori, dacă mama natură nu te-a făcut un mare Convers-Frumos sau Harap-Vans poţi să aştepţi pe raft cu lunile. Nu tu mâncare, nu tu apă. E problemă mare cu ierarhia pe la noi. Adidaşii obişnuiţi, ăia de sport, o duc tare prost zilele astea, sunt concediaţi pe capete… A fost un caz cu un “Puma” care s-a strangulat de şiret. A fost mare tărăboi prin magazinele de specialitate. Mai devreme sau mai traziu, însă, sigur ajungi în grija cuiva. E bucurie mare când te aleg… ai luat jobul, gata! Din toate perechile de pe raft te-au luat pe tine.

Din când în când îmi mai ajunge pe la ureche câte-un “Bai, uite ce adidaşi mi-am luat!” sau “A, vreau şi eu adidaşi din ăştia, de unde i-ai luat?“. Aceste mici lucruri fac ca călcatul în picioare să fie puţin mai plăcut – mai ales dacă ai noroc şi nimereşti vreun slăbănog. Nu e cazul meu, pe bune, cred că omu’ meu are 84765863 de tone.

Oricum, nu ştiu cât ţii tu la adidaşii tăi, nu ştiu dacă le asculţi vreodată sfatul, dacă îi stimezi… însă ar trebui. Mă uit la voi, oamenii, cum vă certaţi mereu şi mă gândesc cât de norocoşi suntem noi, fiindcă ne găsim mereu perechea.