Din culisele unui artist – Tudor Chirilă (Actul III/III)

ACTUL III – PIESA DE TEATRU “O LUME PE DOS” LA ArCuB

“O lume pe dos” este piesa de teatru pe care aş revedea-o cu plăcere, ori de câte ori mi s-ar ivi ocazia. Face parte din acea categorie a spectacolelelor a căror interpretare îţi dezvăluie de fiecare dată un alt subînţeles.

După umila mea părere este o piesă marcantă, ce-şi lasă amprenta asupra raţiunii, obligându-te să îţi pui întrebări al căror răspuns probabil nu-l vei găsi vreodată dar te îndeamnă şi către o introspecţie a sufletului.

“O lume pe dos” a avut premiera la Teatrul de Comedie şi s-a jucat în perioada 2009-2010, la Sala Studio. Începând cu această lună, cea a lui Marte, povestea merge mai departe “ca vântul din Vama Veche” fiind rostită şi pusă în scenă la ArCuB (Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti) – pentru reprezentaţii viitoare urmăriţi pagina oficială.

Piesa este o capodoperă, ce reliefează şi pune în atenţia spectatorului lumea în care trăim, o lume ce se scaldă în singurătate, o lume în care depresia, inadaptarea şi neliniştea guvernează situaţii şi oameni întorşi pe dos.

Ideea inovatoare de a încerca înglobarea a trei piese tragicomice ce aparţin dramaturgilor americani contemporani într-o singură montare îi aparţine regizorului-actor Iarina Demian.

Terrence McnallyPreludiu şi Liebestod
Din culisele unui artist – Tudor Chirilă (Actul III/III)

A.R. Gurney JrProblema
Din culisele unui artist – Tudor Chirilă (Actul III/III)

Christopher Durang Naomi în camera de zi
Din culisele unui artist – Tudor Chirilă (Actul III/III)

Iarina Demian alături de Tudor Chirilă, Simona Stoicescu, Smaranda Caragea, Mircea Drâmbăreanu şi Andrei Runcanu povestesc, dau naştere unor scurte relatări dramatice însă umoristice din viaţa unor persoane ce îşi mărturisesc trecutul şi prezentul, viitorul fiind lăsat în voia imaginaţiei fiecărui spectator. Este o piesă ce poate fi înţeleasă de către majoritatea vârstelor trecute de adolescenţă.

Actorii reuşesc să se identifice cu personajele, iar plăcerea mental-culturală (de a înţelege fiecare act, fiecare subînţeles al unui cuvânt) pe care spectatorul o devorează în incercarea sa de a trece peste intimidare şi uimire, pentru a ajunge în zona de confort psihic, în zona de comprehensiune a piesei în detaliu.

Limbajul este unul adoptat de omul modern, un limbaj cu o tuşă ce alunecă puţin pe “pasarela” obscenităţii, însă fără a se exagera, lăsându-i publicului libertatea de a alege instinctual şi intuitiv înţelegerea adevăratului sens al cuvintelor.

Nu mi-am imaginat vreodată că voi putea fi martoră la o avalanşă de cuvinte cu “alură” obscenă, care totodată sună atât de “estetic”. Sunt dezamăgită de cei ce se lasă vizibil deranjaţi sau se prefac că limbajul folosit le-a “insultat” pudoarea sau intelectul.

Sunt de părere că ipocrizia şi falsitatea nu ar trebui să te însoţească la teatru. În teatru nu există norme şi nici bariere, căci dacă ar exista, care ar mai fi oare insemnătatea lui, unde ar mai fi libera exprimare şi rebela înţelegere?

Nu este o piesă la care să-şi cumpere bilet cei sub 16 ani sau cei care au rămas blocaţi în trecut, ce nu au făcut saltul de la “griul” proletarismului ce-ţi îngrădea cu un gard “înspinat” sufletul şi mintea, la culorile vii care învăluie contemporanul.

Dacă nu ai deschidere către noutate, către lipsa inhibiţiilor, dacă nu poţi renunţa la materialul ce acoperă adevărul şi tumultul imaginaţiei, dacă o minte îngustă conduce trupul este clar că acest spectacol te va înfricoşa prin realitatea spusă, prin creativitatea fulminantă.

Recomand cu multă căldură această piesă, tuturor celor ce au tăria de a accepta realitatea, dar totodată, celor ce nu renunţă la idealismul şi la inopinantul premergător vieţii.

Cu riscul de a părea nedreaptă şi uşor colerica, sfătuiesc ca persoanele ce nu au încredere în puterea lor de asimilare a acestor subiecte: depresia şi însingurarea omului modern, goana după fericire, lăcomie, infidelitate, orgoliul dus la extreme şi lipsa de credinţă, precum şi limbajului însiropat şi presărat cu boabe de “trivial”, cei dogmatici şi introverţi ce nu reuşesc să absoarbă toate informaţiile şi adevărurile altora, ci doar pe-al lor – să nu se înduplece în a-şi ocupa un loc în sală la această piesă.

Tudor Chirilă îşi domină toate cele trei roluri printr-o interpretare profundă şi remarcabilă, în ciuda faptului că a fost un drum dificil şi epuizant pe care a fost nevoit să-l parcurgă până să ajungă la performanţa de a

“da tuturor personajelor aceeaşi cantitate de energie si inspiraţie. Nu aş mai repeta această experienţă pentru că nu contează lungimea pieselor, chiar dacă vorbim de trei piese într-un act.

Să construieşti personajul e ca şi cum l-ai gândi pentru o piesă întreagă. Practic am repetat în trei spectacole în acelaşi timp. Ceea ce este extrem de consumant. Dar cred că am reuşit să nu neglijez niciunul dintre cele trei personaje. Investiţia cea mai mare am făcut-o în dirijor, pentru că el e ca profil psihologic personajul cel mai complex.”

“Cine a zis-o a avut dreptate: sus, în vârf, eşti foarte singur. De fapt, singur eşti oriunde” – spune personajul pe care îl interpretează Chirilă în “Preludiu şi Liebestod”.

Din culisele unui artist – Tudor Chirilă (Actul III/III)

Un adevăr pe care artistul Tudor Chirilă îl simte pe propria piele:

“cred că relaţia cu singurătatea şi mai ales cu însingurarea este din ce în ce mai greu de gestionat pentru omul modern. Însă o persoană publică are o dificultate şi mai mare pentru că ea se luptă practic cu doi oameni. Omul creat de percepţia publicului şi omul autentic, care se chinuieşte să iasă la lumină din umbra omului creat de percepţia publică.

E o luptă pe care un om obişnuit nu trebuie să o ducă. Unui om public îi va fi dificil de a spulbera percepţii deformate asupra lui. De aici, un soi de izolare, care îşi poate aduce aportul la însingurare”

[sursa]

În România să faci teatru este ca şi cum la fiecare spectacol ai oferi dezinteresat câte o părticica din sufletul tău fiecărui spectator iar acesta decide dacă să o sfâşie cu cruzime şi să o critice sau să o ţină cu grijă, lăsând-o să socializeze cu sufletul său iar ulterior înapoiandu-ţi-o intactă şi dăruindu-ţi mulţumirea şi căldură sa.

Dar sunt cazurile când părticele din sufletu-ţi nu îţi mai aparţin – aparţin unor cuvinte veninoase şi duşmănoase ce te lasă uşor “asasinat” iar până îţi revii te “descompui” în gânduri şi în frământări dar nu uiţi că încă mai ai părticelele intacte ce-ţi aduc aminte de reuşita ta. Nu poţi mulţumi pe toată lumea, nici nu trebuie. E mai presus de capacitatea ta, e aproape imposibil. Dar criticile sunt constructive şi te protejează din a comite erori.

Te arunci la finalul reprezentaţie de pe “scena vieţii” iar dacă omul ce te-a urmărit e mulţumit atunci te va prinde prin aplauze şi nu te va lăsa să te prăbuşeşti iar tu te vei înălţa precum un supererou către infinitul cerului fără ca nimic în lume să te oprească să urli tare «Sunt fericit!»

Hrana spirituală a actorilor este mulţumirea pe care o citesc pe chipul spectatorului. Dacă impresia nu a fost una favorabilă atunci înseamnă că nu s-a reuşit în a atinge “coarda sensibilă” a acestuia iar dezamăgirea actorului şi frământarea tumultuoasă ce se petrece înlăuntrul lui este formată din “necuvinte”.

Rolul pentru care Tudor a avut de muncit dublu, dirijorul din primul act (“Preludiu şi Liebestod”) este unul complex ce înglobează două entităţi într-una singură: personajul propriu-zis şi postura sa de dirijor.

“Mi-a fost mai aproape acest rol pentru că iubesc foarte mult muzica. Însă un dirijor este un personaj mult mai complex decât un solist vocal şi un compozitor de muzică rock. Dirijorul e un demiurg, este cel care trebuie să aibă înţelegerea supremă şi viziunea de ansamblu a muzicii. El se poate îmbăta cu propria viziune şi de aici şi derapajele posibile.

Cred că un mare dirijor este foarte aproape de esenţa muzicii, dar pentru toate astea este un preţ de plătit. Cel puţin aşa se întâmplă cu personajul meu. Prin urmare, nu ştiu dacă mi-a fost mai uşor pentru că fac şi eu muzică, cât pentru faptul că iubesc foarte mult muzica.”

“O lume pe dos” a readus-o pe Iarina Demian în postura de actor, de care i-a fost tare dor:

“Toţi actorii vor să moară pe scenă, mulţi au şi făcut-o. Reîntoarcerea mea nu e cea a fiului risipitor. Nu am plecat nicăieri din teatrul în care m-am născut şi am crescut. Fac parte din istoria lui, dar la un moment dat se întâmplă să ai şi perioade în care să nu te bage nimeni în seamă. Aşa că am hotărât să mă bag singură în seamă. Mi s-a făcut dor să joc. Un regizor este mai respectat, dar un actor este mai iubit!”

Din culisele unui artist – Tudor Chirilă (Actul III/III)

Relaţia mama–fiu se încheie în momentul în care Tudor şi Iarina îşi distribuie rolurile, acela de actor şi cel de regizor-actor, fară a fi implicate subiectivismul şi afectul. Aceasta explică:

“Calitatea mea de mamă încetează în momentul în care sunt regizorul unui spectacol. Răspunderea şi atenţia mea se împart în mod echitabil. Pentru mine, cel mai important lucru este ca toţi actorii să fie la acelaşi nivel. Mă îndrăgostesc de tot ce este frumos pe scenă: situaţii, fantezie, inteligenţă scenică, expresivitate… indiferent de la cine le obţin. Pentru fiecare dintre noi este mult mai puternică dorinţa de a desăvărşi nişte lucruri şi de a fi obiectivi, decât de a ne lăsa influenţaţi de sentimente”

Din culisele unui artist – Tudor Chirilă (Actul III/III)

Afirmaţii întărite de Tudor Chirilă, care nu vede avantaje într-o astfel de relaţie pe scena teatrului, ci doar riscul de a amesteca planurile: “Cred că mamele nu dau indicaţii regizorale, la fel cum regizorii nu dezvoltă atitudini materne”.

Prin urmare sunteţi aşteptaţi la “un spectacol care îţi stârneşte hohote de râs, dar te şi pune pe gânduri, te emoţionează şi te invită să reflectezi la condiţia omului într-o lume modernă cu adevărat pe dos”.

Este un succes. Este o lume “pe dos”, întoarsă pe faţă, văzută în profunzime, cu ochii larg deschişi; e ca şi cum ai avea un infraroşu al minţii ce îţi permite să vezi dincolo de cortina “materialului” brut.

Sunteţi aşteptaţi la teatru începând din toamnă, tot la ArCuB, în acelaşi cadru primitor unde stăpân este talentul şi dorinţa de a duce teatrul românesc pe culmi înalte.

Sunt regizorul propriului meu rol. Am început să visez acum 3 ani la acest rol. Am dărâmat ziduri de refuzuri. Şi totul doar pentru a fi pe «scena» alături de un idol al adolescenţei mele.

Anul trecut am împlinit 18 ani şi cel mai mare dar pe care îl puteam primi era ca Vama să-mi cânte la majorat «18 ani». Ai mei s-au străduit dar nu au reuşit decât să-mi ofere cadouri. Am doar 18 ani… şi cred că trebuie doar să îndrăznim să fim regizorii propriei noastre vieţi şi visele noastre se pot împlini.

Le mulţumesc tuturor celor pe care i-am întâlnit şi care joacă într-o lume pe dos, cei ce mi-au demonstrat că doar noi suntem cei întorşi pe dos şi stă în puterea noastră să construim o lume pe faţă. A fost şi cred că va rămâne cel mai frumos vis împlinit al adolescenţei mele.
Sper să nu fi dezamăgit!

E foarte important ca oamenii să fie lângă tine, oamenii îţi oferă porţi deschise pentru afirmare. Dar tu şi numai tu, cu mintea şi cu voinţa reuşeşti în viaţă. (Vlad Stamate)

Fericirea întâlnirii unui “OM frumos” se trăieşte, nu poate fi descrisă în cuvinte pentru că acestea nu au fost, încă inventate.

Vă mulţumesc pentru răbdarea acordată pentru a citi acest articol. Închei într-o notă melodică (sfătuindu-vă să o ascultaţi după încheierea lecturii) şi cu o poză destul de recentă, din mai, când cu adevărat mi-am mai împlinit un vis.

Din culisele unui artist – Tudor Chirilă (Actul III/III)

Îndrăzniţi şi nu veţi regreta! Vă doresc cât mai multe vise împlinite şi împliniri nevisate!

(Pentru a citi mai multe despre această mini-serie, intraţi aici. Pentru a citit articolele anterioare, puteţi accesa Actul I şi Actul II.)

Distribuie:

Spune-ne părerea ta

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.