05.Nov.2009 / Uncategorized / 458 vizualizări /

Dilemele unui abonat RATB: Ţigări, bannere, ţărani

Eram convins în urmă cu o lună că pâna la sfârşitul campaniei prezidenţiale nu voi posta deloc. Ajuns acasă deschisesem televizorul şi mă scârbisem total de completul şi deloc paradoxalul putregai din politica românească. Apoi, după câteva zile de stat în oraşul sufletului meu, atât de frumosul şi straniul Cluj, am ajuns din nou în Bucureşti. Am făcut greşeala de a deschide iar aparatul acela urât care crează prea multă dependenţă. Asta mi-a confirmat decizia de a nu mai scrie o vreme, s-a lipit şi o melancolie tomnatică, am ieşit mult pretextând nevoia de a vedea oameni şi lucrurile au mers înainte.

Însă în ieşirile mele am găsit printre altele o campanie împotriva discriminării romilor. Şi asta într-un fel ce mi-a lăsat multă dezamăgire în suflet. La starea de lehamite ce mi-o dădea spectacolul penibil al jocului de-a preşedintele făcut de tipul acela, vreau să îi uit numele după 6 decembrie, s-a adăugat sila de a fi român. Da, afirm cu riscul de a fi hulit de catre oamenii ce îi cunosc şi mai citesc ce scriu pe-aici, de către cei care mai lasă comentarii dilemelor mele de pe amdoar18ani şi pun un etc. Încep să regret că vorbesc această limbă, că am citit literatura română, că trăiesc aici. La ce bun că există oameni valoroşi în ţara asta dacă lângă ei pot locui fără jenă scursurile de la tv, din parlament precum şi cele de pe stradă?

Într-o seară de vineri ieşisem din bar să îmi iau nişte ţigări. La trecerea de pietoni din Romană aud în spatele meu un grup de oameni vorbind în franceză. Iubitor fiind de sunetele acestei limbi, îmi întorc privirea spre ei. Unul din grup priveşte în jos şi vede acea campanie despre călcarea în picioare a romilor. (Nu comentez modalitatea evident proastă de a face o asemenea campanie, mulţi gândesc la fel despre ea.) Începe să râdă şi se adresează în română altuia din grup, în timp ce călca în picioare inscripţia. Respectivul, foarte amuzat de micul dans penibil al amicului său, explică celor doi francezi ce îi însoţeau că aici în Romania toţi urăsc ţiganii şi ca asta merită: să fie călcaţi în picioare! Am rămas siderat. Poate în altă situaţie m-aş fi băgat în discuţie şi le-aş fi explicat acelor străini pe a căror faţă se vedea vizibil mirarea, că asta e părerea unor proşti, a unor oameni idioţi, a unor extremişti. Însă în mintea mea nu se putea lega ideea că nişte tipi care vorbesc limba diplomaţiei, care se presupune că au citit o carte în viaţa lor (mereu asociez franceza cu intelectualitatea şi uite că rău fac!) pot avea asemenea atitudini discriminatorii.

Şi am stat să mă gândesc mai mult la asta acum o săptămână, pe la 5 dimineaţa, văzând acea inscripţie pe trotuarul de la Unirea, lângă bannerele cu faţa ipocrită a tipului care ne cheamă la referendum. Mi-am amintit de ţiganca împuţită, de jurnalistul găozar şi mi-am zis că în definitiv la ce să te aştepţi de la români când la cel mai înalt nivel în stat se gândeşte aşa. Mi-a revenit din adâncurile memoriei fraza unui ministru de externe care voia trimiterea în deşert a ţiganilor. Şi tot meditând am început să îmi pun o întrebare ce se repeta obsesiv în mintea mea: cine ne credem noi, românii, de îi considerăm naşpa pe toţi? Pe unguri, pe evrei, pe bulgari, pe ruşi, pe americani, pe catolici, pe gay, pe negri, pe musulmani… Chiar, cine naiba ne credem noi?

Nu mi-e deloc frică să afirm că suntem o naţiune care nu contează în istorie decât prin prisma unor resurse şi a unei geopolitici dictate de conductele de petrol. Nu avem nici o valoare culturală şi suntem complet ignorabili în lumea politică mondială. E un clişeu să auzi în Românica spunându-se despre americani că sunt proşti. Nu fac lista Nobelurilor câştigate de americani, mă raportez la altceva. Tot “intelectualul“ român vorbeşte cu satisfacţie de Seinfeld, îi place, adoră umorul inteligent din serial şi uită că proştii aceia de americani nu doar că l-au creat ci şi că avea nişte audienţe uluitoare în State. Păi, stai, idioţii ăia pricepeau umorul negru şi absurd al lui Jerry sau de ce se uitau cu zecile de milioane? Pe când la noi poţi verifica orice statistică, lumea se uita la “Numai iubirea“, la “Din dragoste“ sau “Surprize…“. Astea fac audienţe la inteligentul popor român.

Spunem de ruşi că sunt beţivi şi barbari. După aceea mergem satisfăcuţi la o piesa de Cehov sau la un concert de Rahmaninov. Ungurii sunt duşmanul tradiţional iar noi 1000 de ani i-am suportat fără a crâcni până a trebuit să vină un rege neamţ dar care ţinea la feuda lui ca să eliberăm săracii românaşi din Ardeal, trimişi în iobăgie la 1600, da, doar atunci, de un tip care are staţie de metrou în onoarea lui prin Bucureşti şi îi spune Mihai Viteazul. Dar noi ce-am dat? Un Brâncuşi, un Eliade şi încă vreo puţini? Eugen Ionescu a ales să scrie în franceză, Enescu, deşi ne mândrim cu el, este un quasinecunoscut în marile filarmonici ale lumii. Însă ne credem deştepţi, desconsiderăm pe celălalt, urâm străinii dar în sondaje spunem că ne place ideea europeană. Mai grav, urâm ţiganii în proporţie de 70% dar gustăm cu nesaţ din paharul manelelor create de ei.

Candidatul pe care îl simpatizez în aceste alegeri a ales ca slogan ideea unei Românii a bunul-simţ. Nu vreau să se ia asta ca reclamă pentru că oricum va pierde. România acelui bun-simţ este mult prea mică pentru a îndrăzni să visez că ar putea ajunge preşedinte. Mi-aş dori starea de normalitate dar admit că suntem prea departe de ea. Când oamenii educaţi scuipă ţigani în loc să ajute prin normalitatea faţă de ei la integrarea lor, îmi amintesc de un discurs faimos al lui Martin Luther King şi spun ca el: “I have a dream!“.