22.Feb.2010 / Uncategorized / 1,270 vizualizări /

Dilemele unui abonat RATB: Razie, organ, gland

(avertisment: această postare nu este obscenă din vina autorului)

Mă simt un om important. Amicii de la antiblogul nostru preferat mi-au dedicat un articol special. De data asta trebuie să recunosc faptul că au avut un umor de mai bună calitate şi chiar felicit textul despre ghiozdan. Cine a citit ultima mea dilemă ştie despre ce vorbesc. Eram curios cum mă vor boteza, le spusesem variantele comune şi ei în replică mi-au spus un nume simplu: de la Glad… Gland. Bună faza dar veche, după cum le-am zis şi lor într-un comment.

Prin 2001 sau 2002 ieşisem cu Bastian în Music Pub, stăteam atunci în Cluj, eram parcă pe la facultate. Bastian ăsta este pictor şi am făcut cu el multe tâmpenii prin oraşul acela minunat. În seara aceea să spunem că nu eram exact treaz iar poliţia a hotărât să facă razie. Eu sunt un mare adept al ghiozdanului, cei care mă cunosc se miră dacă nu mă văd cu el în spate, dar în acea seară parcă pentru a mi se întâmpla ce am trăit, nu-l aveam. Iar fără el îmi lipsea acea chestie esenţială în relaţia cu organele statului, buletinul.

Nu mai fusesem niciodată luat de poliţie la o razie. Bastian, agitat, trage de mine: “Hai mai repede, dacă intrăm în prima dubă scăpăm repede, dacă nu, ne ţin proştii ăştia până la 5 dimineaţa!“. Cu încredere începem să tragem de poliţişti de zici că ne era drag să ajungem mai repede la secţie. Încă unul se şi mira de graba noastră. E drept, rar vezi oameni care să se înghesuie în dubele lor iar din perspectiva unui poliţist cred că e de-a dreptul o minune, să ai tu nişte mini-infractori atât de voluntari!

Ajungem acolo, trecem prin pozare, amprentare, motivare, scelerare şi în final ajungem la ultimul băiat albastru, mai degrabă un nene mustăcios şi plictisit de faptul că are treabă în seara aceea. Probabil va trebui să folosesc momentul acesta cândva într-o scenetă cu apropieri dramatice şi sensuri adânci. Domnul oficial al statului român mă priveşte cu insistenţă în ochi, cred şi eu că arătam dubios, era epoca în care nu ştiam preţul lamelor şi aveam o barbă de-a dreptul apostolico-patriarhală. Tacticos ia un caiet în care trecea datele oamenilor care ne aflam în secţie şi mă întreabă:

Poliţist: Numele!

Eu: Berindei.

Poliţist: Prenumele.

Eu (pregătit pentru ce avea să urmeze): Glad.

Poliţistul scrie plictisit în catastif Vlad.

Eu (cu sentimentul absurd al Apocalipsei în suflet încerc o corecţie deşi sunt conştient că şansele de reuşită sunt minime): Domnule, nu vă supăraţi, dar aţi trecut greşit prenumele, mă numesc Glad, cu G!

Poliţistul mă priveşte placid, tolerant, înspăimântător de calm pentru un organ şi ia pixul, şterge ce a scris, stă o secundă în care probabil gândeşte, după care, destul de nehotărât, scrie din nou Vlad. Bastian începe să murmure nişte hohote în spatele meu.

Eu (oarecum dezarmat, lipsit de argumente, fără perspectivă, ca un miniaturist otoman de secol 16): Nu aţi înţeles, mă numesc Glad, ca în Glad, Menumorut şi Gelu. Ştiţi, se face la istorie, şi se scrie cu G.

Putea înţelege simplu, cum Cristina din Little Bar unde sunt acum când scriu, mă prezintă… “Vlad cu G”. Asta încercam şi eu să îi explic amărăşteanului de poliţist. Dar el, mai bâtă aşa, mă priveşte cu enormă compasiune, cu o milă apoteotică pentru fiinţa mea şi scrie Gvlad. În acel moment Bastian trece la nivelul al doilea de volum al râsului. Eu încep să mă îngrijorez, dacă o păţim şi ne ţin proştii până la 5 pentru că suntem nesimţiţi? Şi fac o ultimă încercare:

Eu: Nu vă supăraţi, nu este chiar greu, sunt obişnuit ca lumea să nu înţeleagă numele meu, mă cheamă (şi încep să pronunţ foarte rar, aproape pe litere) Gî Lî A Dî.

În acel moment observ pe faţa poliţistului nu doar uşurare ci şi o imensă părere de rău pentru faptul că m-am putut naşte la asemenea părinţi, cu asemenea idei şi aşa fel de atitudine, părinţi care să îşi bată în asemenea hal joc de copilul lor. Şi scrie… evident… Gland. Bastian atinge limita maximă a râsului. Păi era să posibil să fie altfel? Baiul era că deodată cu el a început să râdă toată secţia, inclusiv ceilalţi poliţişti. Hotărât am luat pixul şi am scris singur numele meu. Iar restul e istorie.