29.May.2009 / Uncategorized / 785 vizualizări /

Dilemele unui abonat RATB: Punk, parc şi bere

Totul a început de la o discuţie purtată la o terasă. Dragul meu amic, Andrei este un punker de 21 de ani, student la grafică, idealist, care mai crede că lucrurile se pot schimba. Oamenii ca el sunt nişte rarităţi. Într-o lume care se complace, care nu ia atitudine în faţa ignoranţei celuilalt, care din complexe respinge alteritatea sau bunul simţ, când întâlneşti toleranţa şi idealismul îţi trece prin cap că totuşi, mai este o şansă.

Afirmând lucruri în care crede, acest băiat a fost lovit verbal şi frontal de o fată, nu mult mai mare ca vârstă, dar categoric resemnată. Cu acea atitudine “matură“ care defineşte orice om care a uitat să spere, i-a explicat că atunci când va da de probleme, când va creşte, o să renunţe la ideile acestea penibile. Că lumea nu poate fi schimbată oricum şi că să lupţi este un lucru inutil. M-am revoltat, luându-i apărarea lui Andrei. Oare lăsând inerţia să ne domine, devenim cu ceva mai buni? Te dovedeşti chiar atât de naiv dorind să vezi altceva în jurul tău?

Andrei ştie ce înseamnă greutăţile vieţii, face foamea prin Bucureşti, suportă o babă nebună la care stă în gazdă, stă toată ziua prin atelier şi se loveşte de imbecilităţile unui sistem universitar prost organizat. Nu e mai imatur decât alţii, nu are bani de-a gata şi ştie ce înseamnă să munceşti. Se împrieteneşte cu toţi câinii din Cişmigiu şi le face cu mâna copiilor. Pe lângă astea, crede precum cred şi eu, că oamenii sunt buni în esenţa lor iar pervertirea la care ne duce prostul gust, sub orice formă apare el, poate fi schimbată. Şi aici ai o paletă largă de exemple ce ar trebui trecute la categoria NU! Cred că nu trebuie să fim mârlani ca un anumit preşedinte al României de azi. Că putem închide O.T.V.-ul şi putem avea un comportament decent.

Faptul că într-o lume gălăgioasă şi fără maniere, între maneliştii din orice tramvai şi pensionarii fără treabă care încurcă lumea cu nesimţirea lor în troleu, ne mai găsim câţiva care să cerem o normalitate, se opune flagrant atitudinii celor care se resemnează. Aş putea părea naiv fiindcă şi eu cred că lumea se poate schimba. Poate sunt chiar imatur, deşi încă nimeni nu mi-a definit clar ce e maturitatea. Dar, după cum povesteam la o bere, ieri la coloane, prin Cişmigiu. Dacă voi ieşi pe stradă spunând tare: nu e bine!, poate mă va vedea Andrei şi vom deveni doi. Poate o să mergem o vreme singuri dar la un moment dat ne va vedea al treilea, va prinde curaj şi ni se va alătura. Şi pe măsură ce vom deveni mai mulţi, mai vocali şi mai vizibili, vom găsi oameni care îşi vor trece peste timiditate şi vor sta lângă noi. Atunci, poate, vom începe să schimbăm lumea.

Crezând aceste lucruri, mi-am făcut acum câteva zile curaj şi am trimis un mail în care îi spuneam lui Ariel că vreau să scriu şi eu pentru că amdoar18ani.ro mi se pare că seamănă cu marşul imaginat mai sus.