30.Jul.2009 / Uncategorized / 438 vizualizări /

Dilemele unui abonat RATB: Peron, rege, sticle sparte.

Am fost în Vama Veche o săptămână. Iubesc marea din tot sufletul meu şi dacă aş putea, mi-aş petrece toată vara pe lângă ea. Şi îmi place Vama pentru că a rămas poate ultimul loc de pe litoralul românesc unde poţi trăi fără să fii agresat întruna de oameni tracasanţi prin comportamentul lor şi de muzica vulgară ce o ascultă acei siniştri copii care populează alte staţiuni.

M-am îngrozit atât la plecare, cât şi la întoarcere, de staţionarea trenului în Costineşti Tabără. Nu aş fi avut nevoie de mai mult pentru a şti că nu vreau să petrec nici o altă secundă în locul acela terifiant. De peste tot bubuia muzică idioată. Toată staţiunea semăna cu o enormă manelotecă, aşa, văzută şi auzită de pe un peron unde fumam repede o ţigară. Odinioară era visul oricărui adolescent să ajungă pentru câteva săptămâni în minunata staţiune a tineretului român. Şi eu dintr-o fragedă tinereţe îmi amintesc de un Costineşti unde existau baruri cu muzici pe gustul meu, de la blues şi jazz, la rock. Ultima dată când am trecut pe-acolo am găsit o imensă majoritate de tineri care consideră că apogeul cultural al României este format de personaje gen Guţă, Salam şi compania lor nobilă. Şi o minoritate împinsă la marginea staţiunii, într-un loc urât ce e acoperit de muzică-clişeu, numit “White Horse“.

Într-un roman de Kundera (“Nemurirea“) există un personaj care este iritat şi de muzica rock ce o ascultă fiica sa, şi de Mahler-ul iubit de soţie. Cam aşa m-am simţit totuşi eu în Vama Veche. Vorbeam înainte de clişeele muzicale ce definesc acea minoritate pe care noi o încadrăm la ascultătorii de “muzică bună“. Sintagmă ce a devenit la rândul ei un mare clişeu al societăţii elitiste în care credem că ne aflăm. Ne imaginăm despre noi că dacă citim “anume“ cărţi şi ascultăm “acele“ trupe suntem mai interesanţi sau mai trendy. Mă citez dintr-un mail trimis de curând unui om care gândeşte aşa despre el (şi care, culmea, merge cu bucurie în Costineştiul manelelor): nu devenim superiori astfel, ci eventual mai culţi. Aceeaşi senzaţie mi-au lăsat-o terasele din Vamă. Peste tot se chinuiau să pună piese cât mai necunoscute. Nu mă plâng de lipsă de cultură muzicală, nici prietenii cu care eram nu stau rău la acest capitol, dar la un moment dat auzeam chestii ciudate, experimentale, estetic vorbind, chiar urâte, şi nu ştiam de ce. Iar seara, aceleaşi terase începeau cu muzica ce o auzi în toate cluburile din Bucureşti, aceiaşi Şuie, Bordello, System şi Killers (nu doresc să insinuez că aceste trupe nu sunt ok, din contră, însă aici mă refer la ideea de clişeu iar ele se includ, din păcate, prin faptul că se află în toate play-listurile). Contrastul era de la un moment dat dezolant. Însă în ce s-au întrecut pe sine DJ-ii din Vamă anul acesta, a fost obsesia anului. Frate, eu înţeleg că a murit The King dar asta nu înseamnă că trebuie să pui într-o seară 233 de piese de-ale lui. Ascult de multă vreme Michael Jackson şi afirmam asta şi când râdeau de mine găşti întregi. Acum a murit şi toţi şi-au amintit că există. Trist paradox.

Nu vreau să par ca acei nostalgici care din două în două ore revin la tema: Nu mai e Vama ce a fost! Această specie este majoritară pe-acolo şi nu pot să îi înţeleg logica. Dacă Vama nu mai e ce a fost, locul acela liniştit, fără terase, fără muzică, fără oameni, explică-mi şi mie că sunt mai limitat şi nu înţeleg: de ce te plângi toată ziua de transformarea ei şi totuşi mergi acolo? Ai Portiţa mai sus pe hartă, plaja de la Sf. Gheorghe, Corbu. Chiar sunt opţiuni pentru un suflet solitar şi întristat. Dar ce mă amuză mai tare la acest gen de oameni este că ziua stau nostalgic la Stuf, beau bere, răsuflă greu cu amintirile vechii Vame Vechi iar seara sunt tot la Stuf şi dansează pe muzica aceea ce a “stricat“ locul.

Din păcate am fost în Vamă o săptămână. Decizia înţeleaptă ar fi fost să merg duminică şi să fug vineri. Pentru că în weekend până şi acel colţ de Românie, ultimul unde credeam că mă pot refugia de mârlani şi de urlete, s-a transformat într-un mic paradis al maneliştilor. De ce aleg să vină acolo nu pot înţelege, dar există cu siguranţă dileme mai mari în istoria omenirii decât asta. Pe duminică plaja era plină de sticle sparte şi oamenii puţini de la salubrizare nu reuşiseră să cureţe nici până la ora târzie când m-am trezit eu. În acel moment, împreună cu prietenii cu care mersesem la mare ne-am decis să mai stăm două zile. Nu de alta dar voiam să plecăm cu amintirea acelei Vămi tăcute, curate şi frumoase în care ajunsesem, nu cu imaginea unei Românii de care fugisem şi ne ajunsese chiar şi acolo.