11.Jun.2009 / Uncategorized / 454 vizualizări /

Dilemele unui abonat RATB: Not punk, poveste tristă despre o prinţesă

N-am pornit de la ideea că voi scrie despre politică aici. Viaţa cotidiană a Bucureştiului îmi dă destule subiecte însă ultima săptămână a fost atât de marcată de tema alegerilor încât nu pot să mă sustrag. Voi păstra totuşi povestea mea în parcuri şi la terase. Ieri, de exemplu, a fost marţi. În grupul meu de prieteni asta înseamnă zi de bere în Argentin. Pe la a cincea (nu am deplina siguranţă a acestei afirmaţii), aud în spatele meu nişte oameni vorbind despre Ea. Mă întorc amuzat şi mă bag în discuţie ca şi cum i-aş fi cunoscut de o viaţă: “Nu vă place de Ea? Dar e o fată minunată, aranjată, bambuizată, conduce o maşină de sute de mii de euro cumpărată din salariul ei de 1800 de euro, part-time job din ăsta vreau şi eu! De ce să nu intre în Parlamentul European? Sunt fanul ei declarat!“. Oamenii au început să râdă ceea ce evident m-a încurajat să continuu: “Şi am devenit serios preocupat de Ea, de când a spus despre Cluj că e capitala culturală a Aradului!“

Elena Băsescu, mai nou EBA, după numărul de la acea maşină menţionată mai sus, aroganţă de copil de bani gata, este europarlamentar din partea României. O persoană care poate greşi un asemenea clişeu cultural neaoş cum e episodul cu Clujul, dovedeşte nu doar că nu are fluenţă verbală, ci că nu are fluenţă în gândire. Asemenea gafă poate fi pusă alături de răspunsurile vânate mai acu doi ani de Huidu într-o rubrică a Cronicii din păcate abandonată, unde ţin minte că o fată credea că Transilvania e un oraş. Oare acea nevinovată de care a râs toată ţara atunci, ar avea vreo şansă să fie cap de listă la vreun partid? Sunt sigur alături de voi că nu; ar spune organizaţia din care face parte… “Cine? Proasta aia!?“. Pentru că în toate discuţiile despre Elena cea curajoasă care s-a luat în piept cu ţara, se uită un amănunt fundamental, pe care nici ziariştii de pe la televiziuni nu îl amintesc. Dra. Băsescu a fost delegată de organizaţia sectorului 1 a P.D.L. pe listele pentru P.E. şi candidatura ca independentă a fost asumată, după ce Alina Mungiu a declinat din cauza ei participarea pe liste. Dacă acest artificiu n-ar fi avut loc, nu mai trebuia inventată EBA, şi cu siguranţă familia prezidenţială ar fi avut ceva mai mulţi bani în buzunar.

Oare însă ar trebui să ne mire? În 1933, Camil Petrescu publica o carte azi ignorată în şcoli, în ciuda faptului că a fost votat cel mai bun roman românesc de către oamenii de litere (asta acum vreo 3-4 ani). “Patul lui Procust“, pentru că despre el este vorba, are o structură absolut originală în formă şi se vrea un “dosar de existenţe“. Unul din acestea este cel al poetului şi jurnalistului G. Dem. Ladima, personaj creat cumva într-o paralelă eminesciană. Într-un anumit moment al naraţiunii, un politician (Nae Gheorghidiu) la ziarul căruia lucra acest om, afirmă: “Îl fac pe Ladima om!“. Într-o notă de subsol, autorul precizează ce înseamnă a fi om în societatea interbelică românească. Adică a fi integrat într-o gaşcă ce numără până la câteva mii de “aleşi“ şi familiile lor, care trăiesc într-un cerc închis deţinând economia şi politica ţării. A fi “om“ însemna a ţi se deschide toate porţile până atunci ferecate şi a deveni un privilegiat. Evident că Ladima, jurnalist cu conştiinţă, nu execută ordinele politicianiste şi atunci este marginalizat, în finalul poveştii sinucigându-se.

Am trecut prin această paranteză literar-istorică, pentru a reliefa o asemănare. Elena Băsescu este “om“ prin născare. Vine dintr-o familie al cărei cap, Traian, face parte din elita de şmecheri ce au ştiut să profite de momentul 1990, când România era o ţară haotică, punând mâna pe pârghiile puterii. Gândind în paradigma lui Camil Petrescu, noi, cei care ştim că Iaşiul nu este capitala Sucevei, şi că Satu Mare nu e totuna cu Baia Mare, care poate vorbim măcar două limbi străine şi, parafrazând o reclamă mişto, nu credem că Herman Hesse e antrenor la echipa de fotbal din Zurich, nu suntem “oameni“. Nu avem maşini de mii de euro, ne bucurăm dacă găsim un job cu 12 milioane pe lună şi nu ne permitem să mergem în Bamboo. Nu visăm la posturi politice, nu pentru că n-am vrea şi noi o felie de tort, dar nu ne-am născut nici lingăi, nici prinţese de Dorobanţi.

Duminica trecută am mers cu Adi şi cu Andrei prin Cişmigiu. Era lună plină, foarte cald, aveam bani puţini şi multă voie bună. La coloane am găsit o gaşcă de oameni faini cu care ne-am împrietenit şi am povestit până dimineaţa. A fost o ieşire pe care o voi ţine minte toată viaţa deoarece am simţit că a avut sens. EBA are un merit în toată combinaţia asta. Dacă nu era ea, nu începeam discuţia cu ei, pentru că situaţia a fost asemănătoare cu cea descrisă la începutul postării. În timp ce Ea stătea speriată, neştiind dacă o va mustra Traian pentru scorul electoral, noi beam bere în parc şi ne simţeam în centrul universului. Acum când mă gândesc, noi am ieşit cel mai în câştig.