Am ieşit ieri cu Ariel şi Robert prin oraş. Să spun că a fost o zi ca oricare alta? Am mers prin Club A, am băut nişte beri şi am discutat despre sex ceea ce a dus la nişte hohote de râs. Mereu m-am lovit de acest truism al societăţii noastre care spune că duminica este o zi plictisitoare. Pentru că luni începe şcoala, pentru că au trecut serile de weekend şi teoretic „te refaci”. Duminica asta a fost pentru mine, oricum, nu ca orice altă zi.

L-am cunoscut pe Andrei Savciuc în urmă cu mulţi ani. Cred că era pe-atunci clasa a noua la liceul unde absolvisem şi eu în Satu Mare şi era aterizat în oraşul meu, venit de departe, tocmai din Chişinău, cu o bursă de studii. Îmi aduc clar aminte, ieşisem cu Adi în Gradina Romei, cel mai mare parc din oraşul nostru şi pe insulă i-am găsit pe el şi Oana (tipa despre care într-o altă postare povestisem că nu fusese văzută la volan, lăsând nişte poliţişti să creadă că maşina se conducea singură). M-am reîntâlnit apoi cu Andrei, am devenit prieteni buni şi pot spune cu mâna pe suflet că este omul care m-a determinat cel mai mult să ies din letargia aceea sătmăreană şi să mă mut în Bucureşti.

Am observat în anii aceştia câţiva pe care i-am trăit că testul unei prietenii îl dă călătoritul împreună. Câteva zile la Sighişoara, de festival, o tură de Vama Veche cu prieteni dragi, toate fac mai mult decât filosofatul cu anii la vreo terasă prin Bucureşti. Pe Andrei l-am înţeles şi apreciat mai mult după un iunie 2007 când am mers împreună pe munte, doar noi doi. Apoi a venit vârtejul oraşului mare. El s-a implicat ca student în organizaţiile basarabene. Eram sigur că va face asta aici pentru că era mult prea pasionat de politică. Mai în glumă, mai în serios, îmi spusese că visul lui este să devină preşedinte al Republicii Moldova şi sub mandatul lui să facă reunirea istorică a celor două ţări.

O va face altcineva însă. În seara lui 8 noiembrie am primit un mesaj, primul dintre ele, că Andrei a luat o pauză. Ultima dată îl întâlnisem la marea manifestaţie pro-Basarabia când îmi spusese că se pregăteşte să forţeze trecerea frontierei pentru a se alătura manifestanţilor din Chişinău. A trecut vara, a venit toamna asta ciudată şi sâmbătă noaptea s-a urcat în maşina greşită. N-are rost să mă întreb de ce… dar mă sperie relativitatea unei vieţi. Mă pune pe gânduri cum aceeaşi dată poate însemna ziua mamei mele, ziua când ţi-ai întâlnit poate marea iubire a vieţii şi totodată ziua care va rămâne pentru mine mereu, ziua când a plecat Andrei.

P.S. Şi nu uita, prieten drag, că ne vom întâlni la umbra unui crin în Paradis să povestim exclusiv în franceză…