Am ieşit de curând cu Carmen, cea mai veche prietenă a mea, şi la un moment dat mă apostrofează: “žCum de n-ai scris tu nimic de flacăra violetă?“. Aşa mi-am dat seama că nu am mai avut dileme de peste o lună. Au trecut sărbătorile şi frumoase au fost acolo în Sătmarul meu plictisit. Am cunoscut oameni noi şi faini şi m-am apucat mai mult de cântat. Lumea reală parcă a trecut pe lângă mine fără să ştiu dar mai ales fără să mă intereseze.

Cred că am fost între ultimii oameni ce au aflat că Băsescu e pasionat de paranormal într-o atât de mare măsură încât are un consilier/sfătuitor pe probleme parapsihologice. Ca să ce? Probabil stând cu el la un whisky (se zvoneşte pe bulevard că i-ar cam plăcea ceea ce mă miră un pic, fac parte din generaţia care a crescut cu ideea fixă că mateloţii beau rom) o fi început să hăhăie în stilul lui inconfundabil şi i-a spus lui Aliodor (da, pe acel paraconsilier îl cheamă atât de Aliodor şi încă şi Manole): “žDomnule! Hăhăhă! Hai să ne distrăm cu mintea lui Mircea puţin că îmi place prea tare fotoliul acela din piele de la Cotroceni.“ Vrăjitorul l-a privit cu umilinţa cu care se uitau atenienii la Zeus şi a îndrăznit să murmure: “žBine, şefule! O să îi dau nişte dureri de spate şi nişte nervi apoi îl manipulez să meargă la Sorin Ovidiu Vântu care şi-a deschis acasă salon privat de spa, masaj şi relaxare!“

M-am mutat înapoi în Rahova şi încă pe Petre Ispirescu, stradă de unde pot lua tramvaiul 32 dar şi minunatul 385 cu traseul său pe lângă parcul Izvor şi Palatul Parlamentului. N-am televizor şi mintea mea pare să funcţioneze din nou la parametrii normali. Am reînceput să citesc şi să scriu iar flăcările violete sunt departe de universul meu inocent. Însă pot pune pariu că studiourile televiziunilor au fost invadate de Mama-Larva, Tata-Coropişniţ, de doctori în parapsihologie şi specialişti în prostologie mecanică. Sunt sigur că domnul cu laptopul a găsit nişte melodii care să ilustreze noua realitate sociopolitică a României, cea de ţară a magiei corporatist-moguliene, şi că la postul ireal de ştiri au avut loc prelungi şi inutile dezbateri despre posibilitatea şi probabilitatea lui dacă şi a lui parcă. Iar despre ce o fi zicând Badea, nici nu vreau să îmi imaginez.

Mă simt mai bine pentru că atunci când telemaniacii îşi aminteau de poveştile cu vrăjitoare spuse de bunica superstiţioasă, eu (la o bere) stăteam cu Robert (la o ciocolată caldă cu aromă de caramel care costa 8 lei, mult mai mult decât berea mea ceea ce a dus la remarce nepotrivite din partea consumatorului) făcând planul unor interviuri pentru 18ani în Little Bar şi aşteptându-l pe christicul redactor-şef al TeenPress-ului, Gabriel, cu care s-au dezbătut ulterior diverse cantităţi de alcool şi idei pretins intelectuale iar eu m-am simţit un pic mai inteligent decât de obicei.

Şi a mai fost ziua lui Ariel. Ne-am strâns toţi în Verde Cafe unde am zăcut la propriu câteva ore, întins pe perne (cred că aşa pot fi definite), am povestit şi am fost agresat fizic de motanul Obama, numit în acest fel pentru că o fi negru? Acţiunea războinică a felinei avea loc în timp ce afară, plini de maturitate şi spirit combativ, sărbătoritul iniţiase împreună cu o parte a invitaţilor o bătaie cu bulgări, la minus 10 grade, în tricou. Din precauţie am ales să privesc toată lupta gândindu-mă la răceala mea cronică şi la medicamente ce urăsc să le iau. Şi apoi, mergând spre casă, într-un taxi cald am început să gândesc pozitiv. Mi-am amintit de “žÎmi caut vocaţie“ şi ideile faine ale lui Bobby Voicu despre cum nu ar trebui niciodată să ne sperie eşecurile, nici să ne descurajeze viitorul, m-am bucurat că sunt parte a unei echipe şi în ciuda faptului că în urmă cu o lună credeam că mi-am pierdut vârsta, vin şi o spun din nou: Am doar 18 ani!