24.Jun.2009 / Uncategorized / 239 vizualizări /

Dilemele unui abonat RATB: Îngeri, resturi şi fantome

Mi-e deja ruşine de lenea interminabilă ce ţi-o dă canicula. Apăsătoare şi insinuantă, m-a prins şi pe mine în laţ şi mi-a tăiat cheful de a scrie. Deşi m-am folosit în continuare de tramvaie şi am mai hoinărit prin parcuri. Însă Bucureştiul acesta văratic nu îţi dă şanse mari să găseşti întâmplări bune de scris.

Totuşi, m-am întâlnit cu nişte câini. Vineri noaptea veneam din Upload, un club de pe Armenească şi gândindu-mă că nu muncesc pentru a strica banii pe taxi, am luat-o pe jos pe cel mai scurt drum. Adică drept/şerpuit pe linia tramvaiului 21, pe Calea Moşilor. Oare e greu de intuit că a fost o decizie complet neinspirată?

Ajuns la intersecţia cu strada Sfinţilor, am fost interpelat serafic de câţiva heruvimi cu glas lătrat. Admit că am o frică teribilă de aceste patrupede însă la ora aceea eram deja aghezmuit cu câteva beri şi mă simţeam aproape la fel de curajos ca Armstrong când a păşit pe lună sau ca Băsescu spunând “Adriane, nici nu ştii… cât de mic începi să fii!“. Mi-am zis, eh, câţiva câini acolo! Trec eu de ei. Totuşi, preventiv, mi-am luat ghiozdanul în mână şi mi-am imaginat că e suliţa de foc a lui Dumnezeu. Asta a fost, destul de tardiv, o decizie complet inspirată, pentru că în 10 secunde, din neantul inconcret al mahalalei, s-au pornit la lupta sfântă încă vreo 20 de animale înfuriate că le stric raiul. Apărându-mă cu geanta mea adorată şi urlând la ei, am reuşit să mă retrag şi m-am hotarât să devin mai sportiv de acum. Adică să iau drumul lung dar sigur din piaţa Rosetti.

L-aş întreba pe domnul Oprescu câteva chestii. Mai ales despre câini. Anul trecut când stăteam în Drumul Taberei, mai ieşeam noaptea cu bicicleta până spre Cişmigiu. La fiecare colţ de stradă trebuia să încetinesc din cauza câinilor care se încăpăţânează să te vadă trântit la pământ. Pentru că, oricât de bine mi-aş ţine eu echilibrul, când haita se năpusteşte pe tine, rişti să cazi. I-aş întreba şi pe vecinii mei din Rahova de ce îşi lasă gunoaiele la scara blocului, când există ghene. Pentru că eu am geamul în acea direcţie şi eu trebuie să suport sunetele câinilor ce se încaieră pe acele resturi. Nu vreau să par chiar atât de cinic dar sunt: nu îi putem trimite gratis în China? Chiar ne luam după senila de Brigitte Bardot? Lăsăm câinii liberi, ne revoltăm împotriva eutanasierii lor, după care muşcăm cu poftă din şaormele greţoase, mustind de carne de găini şi din şniţele imense aburinde de porc.

Vorbind de porci, tot vineri seara, pe la ora 10, stăteam liniştit la o terasă pe Lipscani. La un moment dat începe o inundaţie albastră. Luaţi cuvintele în acel sens metaforic pe care îl dă Luna Amară într-un cântec albastru. Zeci, sute de oameni ai legii, aroganţi şi cu idei. Razie, prezentaţi actele, cine nu are merge la secţie. Îndrăznesc să întreb ca ce chestie. Îmi răspunde o voce idioată, mai întreabă tu ca ce chestie şi să vezi cum iei amendă. Am început cu glasul meu, foarte sonor, vă asigur, să îmi pun întrebări retorice. Poate erau pertinente, fiindcă amendă nu am luat. Totuşi, fiind major, voiam să fiu şi eu informat, mă legitimezi pentru că? Poate cauţi minori, poate cauţi interlopi sau dealeri de iarbă, dar spune-mi şi mie asta pentru că, în definitiv, eu cetăţeanul român te plătesc şi n-o fac ca să te comporţi aiurea, nici ca să mă iei de sus, fiindcă ştiu sigur că am mai multă şcoală decât tine. O fac pentru că este nevoie de linişte şi siguranţă pe străzi, pentru ca lumea asta să devină şi ea mai civilizată. Oricum, când am plecat de-acolo am trecut pe lângă Soho, un club gay. Pe noi ne-au tratat civilizat totuşi, acolo, cu plăcerea meschină a falsului ortodox, cred că luaseră pe sus jumătate de bar. E mişto să faci abuzuri faţă de o minoritate ce nu îţi convine când eşti albastru la haine şi la creier.

Oana, o amică de-acasă (Satu Mare, dacă nu s-a ţinut minte), proaspăt întoarsă după un an cu bursă pe-afară, motivată de apariţia poliţiştilor, a povestit o fază cu care voi şi încheia. Având ea 19 ani pe atunci, este oprită de un echipaj de la rutieră. În prima fază o chestionează:

- Ai 18 ani?

- Normal că am din moment ce am carnet! (Poate asta vă aminteşte de o poveste asemănătoare dintr-o postare trecută, ceea ce dovedeşte că nu există coincidenţe ci doar realităţi).

Îi cercetează minuţios actele, o mai întreabă o dată dacă are vârsta legală pentru a conduce şi încheie discuţia apoteotic:

- Ştii, scuze că te-am oprit, dar ni s-a părut că nu e nimeni la volan!