Dilemele unui abonat RATB: Drum, spaţii, câine

Adi spune că mie mi se întâmplă lucrurile, pentru a avea despre ce să scriu. Există o doză de adevăr în asta, şi poate acesta este motivul pentru care o fac. Scriu despre mine, drumurile mele şi prietenii mei, deoarece cu ei se întâmplă lucrurile. Aseară a fost noaptea albă a galeriilor. Prost mediatizată dar poate mai bine aşa, fiindcă nu am avut întâlniri de gradul 3 cu populaţia de regn manelist. Îmi amintesc precedenta noapte albă, cea a muzeelor, când toată lumea bună de Twice, Spice şi Gaia, se năpustise să îşi ia porţia sănătoasă de cultură în cel mai pur stil românesc, gratis şi la înghesuială. Recunosc că n-am avut intenţia atunci de a intra niciunde, eu eram cel nerăbdător să ajungem în club. Motivul mi se pare destul de rezonabil, fusesem la muzee în timpul programului normal, cum poate ar trebui să facem toţi. Oare chiar nu putem sacrifica banii pe care îi dăm pe o bere în favoarea unui muzeu, deci în definitiv, în favoarea noastră?

Am plecat de acasă cu Andrei, personajul întâlnit şi în alte postări, după ce venise să aibă o discuţie colocvială cu frigiderul meu, plin de mâncare primită de acasă. Pe tramvaiul 32, sursa mea de inspiraţie, vedem trei fete, cochete, deloc discrete, ba chiar gălăgioase. La un moment dat, una din ele începe să vorbească la telefon, lamentându-se: “Vai, tu! Dar o să fim doar cinci fete la noaptea albă! Hai şi tu!“. Îngrozit de perspectiva unei noi nopţi de larg răsuflu manelist îl întreb: “Oare oameni din aceştia vom întâlni?“ însă Andrei m-a liniştit: “Normal că n-o să vadă ele galerii, e doar un pretext bun pentru părinţi să iasă toată noaptea în oraş“. Noroc cu dreptatea lui. Pentru că noaptea galeriilor are prin natura spaţiilor sale de expunere, o abordare diferită. Happeninguri, expoziţii care îşi au vernisajul atunci, iar paralela cu noaptea muzeelor este nepotrivită.

Nu voi fi ipocrit să spun că am reuşit să vizităm cele 28 de locaţii. Am atins 13 din ele, şi acum când scriu, simt că nu mai am nevoie de sport cel puţin o jumătate de an. Unele galerii se aflau în locuri chiar imposibil de ajuns fără metrou, de exemplu zona Aviatorilor sau vizavi de gară. Pe cele de pe Lipscani le-am evitat intenţionat, sunt în drumul nostru zi de zi, iar celei din Pantelimon n-am reuşit să îi găsim adresa. În schimb în drum am remarcat câteva lucruri şi spaţii foarte reuşite. La galeria Ivan, micuţă, găzduită de o tânără bucuroasă că îi călcam pragul, am găsit o instalaţie inspirată din povestea fetiţei cu chibrituri. În apropiere, la Art Society, ce vernisa o expoziţie de peisagistică, în principal românească, am rămas uluit de bunul gust şi frumuseţea spaţiului. E genul de galerie unde trebuie să te întorci din când în când, chiar dacă, precum mai sus, bei cu o bere mai puţin. Alt loc superb am descoperit la Point Contemporary, care adăpostea o serie de desene urbane foarte inspirate, loc ce de asemenea merită sacrificarea ţigărilor de a doua zi. Mai ales că galeria este organizată pe două etaje şi oferă acces la terasa de pe bloc, de unde poţi admira toată zona Icoanei (noi i-am mai dat un plus şi pentru faptul că ofereau vin, şi nu voi minţi spunând că l-am refuzat). Cărtureştii nu mai trebuie lăudaţi, expoziţia foto a unor artişti balcanici poate fi vizitată şi merită. O surpriză a fost pentru noi găsirea galeriei Laika, la un etaj de clădire veche din zona Ateneului, cu lucrările unui tânăr artist, îmbinări de palmieri şi icoane. După ce am trecut pe la expoziţia nu îndeajuns de reuşită a Universităţii de Arte Plastice, ne-am oprit la o bere în Cişmigiu, pentru o pauză de refacere a forţelor. Urma Rahova. Am zăbovit vreo oră după care ne-am îndreptat spre Anaid, spaţiu greu de găsit prin zona pieţei Maria, care vernisa ultima expoziţie a lui Alexandru Rădvan, autor cunoscut de artă erotică.

Cred că ajuns până aici cu lectura, Ariel cască, întrebându-se ce a păţit Glad de trimite un editorial monoton în care face pe criticul de artă şi plictiseşte lumea cu impresiile lui subiective. Am ajuns la ultima galerie, theArk, aflată la sediul Bursei de Mărfuri. Era cam 3 dimineaţa şi pentru cine nu ştie adresa, voi preciza. Ca să ajungem acolo a trebuit să traversăm piaţa de alimente G. Coşbuc (nu am o părere grozavă despre poet, dar totuşi să dai numele lui unui spaţiu al mahalagismului este cam mult). Am reuşit asta fără incidente şi am intrat în clădirea imensa a Bursei, unde am văzut o expoziţie reuşită de fotografie semnată de Cosmin Bumbuţ. La plecare am făcut enorma greşeală să alegem aceeaşi rută. Intraţi în piaţă, am luat-o printre tarabe dar ne-am blocat într-o adunare de cartierişti ce jucau cărţi. Evident că nu au făcut gestul de a ne da voie să trecem, aşa că am căutat alternative. Mişcarea a fost complet eronată, deoarece am dat de marginea pieţei, locul unde civilizaţii vânzători români îşi lasă dejecţiile, adică locul de pişat (dacă avea careva vreun dubiu!). Cu simţul olfactiv grav afectat am reuşit să străbatem zona şi am ieşit la lumină, lătraţi de un câine isteric. În acel moment acei idioţi ce îşi fac veacul la tarabe, au început să strige: “Muşcă-i!“.

M-am enervat tare dar am zis că las în urmă faza. Important era totuşi că scapasem fără vânătăi şi cu toţi dinţii în gură. Eram aproape de casă, obosit şi fără chef să ajung la ultima galerie din plan. Punkerul mergea încolo oricum să se vadă cu un prieten, aşa că am decis să mă urc pe panta somnului. Ne-am despărţit şi am luat-o fiecare în direcţii diferite. Am început să trec strada regulamentar, pe trecerea de pietoni dar şoferul care venea cu peste 150 de km pe oră nu a considerat că merit prea multe, nu a frânat şi mi-am văzut efectiv moartea cu ochii. Noroc că am avut inspiraţia să mă arunc în spate, provocându-mi singur vânătăile. Dacă aş fi stat cu Andrei 5 secunde mai puţin, acum v-aş fi invitat la înmormântarea mea. Nu e ciudată ţara asta în care, în aceeaşi noapte, poţi trece de la extaz la agonie?