Precizasem într-o postare de ce îmi displace metroul. De sâmbătă începând, îl urăsc. Săraca maşină nu are atâta vină cât o au cei ce o administrează. Mă pregătisem să plec cu ultima cursă, cea de la 23:30, însă ea nu a mai venit. Mă amuză lipsa asta de reguli în organizarea unor servicii publice. Precum toţi prietenii mei care folosesc metroul, nu mai ştiu exact ce să cred deoarece programul acestuia este indefinit. Uneori ajungi acasă cu ultimul tren chiar şi la ora 12 noaptea, am păţit-o, alteori, cazul de faţă, rişti să rămâi de fraier în centrul Bucureştiului chiar dacă te-ai dus din timp în staţie, unde afişajul suav te anunţă că n-ai cum să rămâi tu, cetăţeanul român, pe drumuri şi că ultimul metrou trebuie să ajungă. Cel puţin la suprafaţă nu am păţit niciodată aşa ceva. R.A.T.B.-ul are un program afişat pe internet şi din câte am văzut eu în trei ani de locuit aici, îl respectă destul de scrupulos.

Duminică a fost mult mai interesant. Au avut loc alegeri. Am plecat cu Cătălin şi Ioana în Regie să votăm. Organizarea a fost bună, nu am stat la cozi imense şi cel mai mult ne-a plăcut sugestia subliminală ce ne-o dădea locul. În cantina aceea erau 6 secţii de votare ceea ce implică desigur multe cabine de vot. Acestea, pentru a proteja caracterul secret, au evident perdeluţe. Iar ele trebuie să aibă, normal, o culoare. Şi pentru că trăim într-o republică cu iz monarhic tot mai accentuat, ele aveau culoarea care trebuie. Toată cantina din Regie era o mare, un ocean, un univers de pânză portocalie. Noi, cei care mizam pe alte culori, n-aveam reprezentare. Oare nu era corect să procedeze altfel? Să ia sondajele şi să distribuie culoarea lor după procente: 30% portocaliu, tot atâta roşu, 20% galben, un picuţ de verde, un albastru discret şi ceva alb pentru primarul căzut. Sau dacă tot voiau să pună culori să facă direct o glumă şi să vopsească perdelele în curcubeu.

După acest eveniment important în viaţa oricărui imatur care scrie dileme la amdoar18ani, am plecat cu prietenii mei la ei acasă. Cătălin şi Ioana deţin o bucătărie conjugală minunată, într-un apartamenţel ascuns în spate la Inter. Mereu simt nevoia să devin mai inteligent când ajung acolo. Cauza o reprezintă cel mai adesea un vin bun de casă sau vişinata. După o vreme au ajuns şi doi tipi cu dreaduri pe-acolo, îi găsiţi în echipa redacţională de-aici dacă aveaţi vreun dubiu la cine mă refer, ridicând numărul de persoane atipice din bucătărie la 5. Subiectele au fost ample, complexe, paradigmatice şi tratate exhaustiv. După cum s-a văzut deja, Ariel ne-a împărtăşit prima sa experienţă de femeie din viaţă, epilarea la subsuori. Mă aştept ca data viitoare să ne povestească despre placă (că tot s-a scris undeva că suntem emo, nu?) şi despre ultima rochiţă ce şi-a cumpărat-o cu Robert dintr-un mall.

Da, nu m-am putut abţine şi am făcut şi eu aluzii la minunatul articol din acel ziar, odinioară respectabil, numit „Cotidianul”. Pitic, ţi-a scăpat tabloidizarea acestui ziar din ultima vreme. Iniţial m-a cam iritat şi pe mine tipul acela, mai ales că dovedea un fapt simplu: a citit articolele pe sărite, luând ce îi era necesar pentru a umple cu bălegar o cocină. Apoi, gândindu-mă mai bine, am înţeles un lucru. Supărarea mea venea dintr-o realitate destul de simplă, cea a conştiinţei mele. Eu nu aş îndrazni să critic fără fond, să ne amintim de clasica teorie a lui Maiorescu, şi nu accept prea uşor să fiu demolat fără a fi citit sau ascultat până la capăt. El a făcut asta, dovedindu-se doar de formă. Dacă a fi convenţional înseamnă a avea preocupări, hai să fim mândri că noi, oamenii ce scriem aici, suntem convenţionali. Că nu ne-au cules părinţii dintre cocalarii din cluburile bucureştene, că citim, că ascultăm nişte muzici, că nu avem idei fixe. Prefer convenţia aceasta.

Apropo de părinţi, eu am fost crescut într-o familie extrem de liberală. Nu am avut ore de mers acasă, nu mi s-a impus ce să fac la facultate, nu am luat bătaie niciodată, am fost sprijinit în tot ce fac dar mai ales în tot ce cred. După cum bine observa aseară tatăl meu, băiatul care a scris acel articol despre noi este deranjat de faptul că nu suntem homofobi, că ne iubim ţara, că suntem ataşaţi valorilor democraţiei şi că suntem „ca tot intelectualul român”. Printr-o logică sumară spun aşa: cine este deranjat de principiile mele se poziţionează cumva la opusul lor. Din acel articol am înţeles că autorul: urăşte minorităţile sexuale (şi printr-un alt exerciţiu logic voi deduce că urăşte şi negrii şi ungurii… cine discriminează o dată, o face de mai multe ori, este o gândire tipică Noii Drepte), că îi displace patriotismul, că nu se împacă prea bine cu gândirea corectă politic (poate cel mai mare câştig al democraţiei contemporane) şi că nu iubeşte intelectualii români. Dacă acest tip de „convenţionalism”, cel promovat de noi, aici, a ajuns să fie considerat rău, demn de jignit şi bun de bălăcăreală, mă înclin respectuos în faţa jurnaliştilor din România şi încep să îi dau dreptate preşedintelui încă în funcţie care îi tratează cu dispreţ. Poate ştie el ceva şi le dă ce merită.