11.Dec.2009 / Uncategorized / 695 vizualizări /

Dilemele unui abonat RATB: 18 ani, intelectuali, virginitate

Am avut şi eu cândva 18 ani. Îmi amintesc extrem de clar ziua aceea de naştere. Ai mei erau puţin jenaţi, nu prea aveau bani, fiind profesori primeau salariul doar pe data de 21 sau 22 a lunii. Eu, nascut în 16, nu prea mă puteam bucura de bani niciodată de aniversarea mea pentru că eram în acele zile dinainte, când rămâi fără un leu de salam sau ceapă. Am ieşit doar eu cu un drag prieten, Bogdan, am băut nişte beri şi gata. Nu am făcut nici măcar atunci vreo dramă din asta. Nu cred că eram mai matur, doar conştient că în teribilii ani nouăzeci erai mulţumit de realitatea simplă, aveam cei mai cool părinţi din lume, tot liceul făcusem în limita posibilităţilor ce am vrut, fumam acasă, nu eram moralizat pentru că beam, nici că lipseam nopţi la rând din pătuţul meu, dormind pe tot felul de canapele străine, şi aveam amintirile unor vacanţe minunate, fără constrângeri şi fără restricţii.

Dar mai aveam ceva clar în cap la 18 ani. Voiam foarte tare să devin intelectual. Purtam nişte idei-clişeu cu mine mereu, citeam enorm şi mă uitam ca snobii doar la filme de artă. Orice discuţie pe vreo temă ordinară mi se părea că miroase a toaletă şi mă adânceam în orice problematică de natură politică sau socială. Cam pe atunci mi-am stabilit opţiunile politice, bunul simţ şi toleranţa. Şi eram blocat pe ideea de a face ceva, cum văd că este Ariel acum. Făceam emisiuni la radio, împreună cu Carmen ne zbăteam să obţinem fonduri pentru revista noastră “Par anormal“, o revistă cum văd că este azi “TeenPress“-ul dar care în acei ani era sortită direct inaniţiei, ascultam muzică până la epuizare şi eram apt să scriu într-un jurnal aproape în fiecare zi.

La 18 ani aveam nu neapărat idoli însă aveam modele. Ascultam grunge iar cu asta parcă eram împotriva celor de vârsta mea, toţi ascultau Metallica sau Guns, şi mă cufundam în literatură sud-americană. Nu eram rebel, nu făceam scandal nici nu provocam situaţii penibile. Semănam cumva cu Robert în idealismul lui, diferenţa fiind că eu crescusem într-un Sătmar provincial, nu într-un Bucureşti elitist şi semi-european. Credeam cu putere în Emil Constantinescu şi în valorile unei politici de bun simţ şi alegeam categoric camera mea fără televizor dar cu multe cărţi. Mă gândeam că am mari şanse să devin rockstar deşi eram de pe atunci conştient că starea perfectă a scriitorului este semi-anonimatul.

Pe la 18 ani, sigur în clasa a 12-a eram, am intrat în biblioteca oraşului meu. Voiam să citesc nişte cărţi scrise de un tip numit Horia-Roman Patapievici. Întrebând de el, mi s-a recomandat de către bibliotecară raftul cu scriitori ruşi. Foarte amuzat i-am făcut o mică lecţie de conştiinţă civică tipei: “Doamnă, nu ştiţi că omul acesta este român şi încă unul important pentru cultura noastră?“. Nu era idol dar era pentru mine un model. Citindu-l îl apreciam pentru faptul că nu făcuse pactul cu comunismul. Că nu se compromisese în acea cloacă de partid, că nu turnase la Securitate. Iubeam faptul că e corect şi direct în “Politice“, dovedind o inflexibilitate morală pe care voiam să o urmez. Ca orice artist ce mai şi scrie eram de-a dreptul complexat de el, mai mult decât de medici, omul acela nu doar că era fizician, materia ce nu o înţelesesem niciodată, dar mai era şi filosof, adică deasupra a orice puteam fi eu vreodată. Preda la Universitatea din Bucureşti şi scria la “22“.

De ieri nu mai am 18 ani, brusc. Probabil o să îi am toată viaţa în alte feluri. Dar mi-am pierdut tardiv inocenţa din acest punct de vedere. Când domnul profesor universitar doctor, scriitor şi publicist, director al Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, devine trompeta prin care Traian Băsescu anunţă public, în cadrul unui interviu pentru un ziar, că unui adversar politic (Geoană, pentru cine nu ştie) i s-a făcut sex oral (de parcă ar fi o ruşine în asta! toţi am trecut pe-acolo!) şi acest lucru exista filmat pe o casetă, când un om pe care îl respectam atât de mult pentru ce face, indiferent de faptul că sunt sau nu de acord cu el din punct de vedere politic, afirmă public aşa ceva, că ştie de existenţa unei dovezi despre viaţa sexuală a oricui, în momentul acela pot spune clar: mi-am pierdut inocenţa şi cu ea şi o doză masivă de virginitate. România este împărţită în două şi trebuie dusă la doctor iar pe această temă vom reveni. E prea mult deja!

poza [via]