Se uită în jur: era pe un bloc destul de înalt. Priveliştea îl făcea să simtă furnicături pe şira spinării. Nu prea îi plăcea înălţimea. Cum a ajuns aici? Nu-şi aducea aminte nimic. Se uită din nou în jos: linişte. Nici urmă de fiinţă. Doar asfaltul rece. Se întreabă din nou cum a ajuns acolo. Nu vede nici o uşă sau geam pe unde ar fi putut ieşi. Deci cum a intrat?

Simte fluturi în stomac, cum simte atunci când e speriat sau emoţionat. Se uită pe cer. Soarele se străduia să-şi trimită razele prin norii cenuşii. Se mai uită o dată în jos sprijinându-şi palmele de marginea rece de beton a blocului. Nu recunoştea zona. În schimb vede ceva ce îl face să facă câţiva paşi înapoi.

Blocul nu avea nici un geam. Era ca o treaptă înaltă de beton. Foarte înaltă. De 10 etaje aproximase el. Dar putea să greşească pentru că nu putea vedea mai departe de câţiva metrii din cauza copacilor deşi care înconjurau blocul. Începe să se întrebe dacă nu cumva visează. Un vis foarte real pentru că simţea vântul cum îi mişcă firele de păr. Se sperie. La un moment dat simte o durere puternică în burtă. Atât de puternică încât îl face să se ghemuiască. Durerea parcă, din ce în ce mai mult creştea. Îşi aduce aminte fragmente: e întuneric, e în maşină. Singura lumină din jur e cea a farurilor lui. La un moment dat vede o pereche de faruri cum se apropie de el. Apoi o izbitură, o durere puternică în burtă şi cap şi… negru.

Deschide ochii. Era tot acolo dar durerea din burtă îl lăsase. Se ridică şi începe să-şi verifice corpul. Nici o zgârietură după un accident ca acela. Începe să fie curios. Se apropie din nou de margine şi se uită în jos. Rămâne uimit: asfaltul cenuşiu şi umed era înlocuit de un ocean de un albastru hipnotizant. ”Ce naiba se întâmplă? Unde sunt? Ce-i asta? De ce mi se întâmplă mie?” O mulţime de întrebări se agitau în capul lui. Împins parcă de o forţă invizibilă, se ridică pe marginea blocului în picioare. Inima începe să-i bată puternic. Nici nu apucă să se mai gândească la ceva că şi sare. Simţea adrenalina prin tot corpul. Vântul din faţă parcă se opunea căderii lui. Oceanul se apropia cu încenititorul parcă. Se izbeşte brutal de asfalt.

Se trezeşte iar pe bloc, întreg, fără nici o zgârietură din nou. Şocat, dar în acelaşi timp curios se îndreaptă încă o dată spre margine şi sare. Acelaşi lucru se întâmplă. Şi încă o dată, şi încă o dată, până se opreşte şi începe să-şi pună o grămadă de întrebări: A murit? E viu? Unde e? De ce? Aici ajungi când mori? Atât? Singur, pe un bloc? Nu-i de ajuns că viaţa e ciudată, trebuie să fie şi după mai rău? Şi acum ce o să se întâmple (cu el?!)? Nu ştie… totul e o dilemă.