28.Jan.2010 / Uncategorized / 490 vizualizări /

Despre Nobeluri şi alte mici întâmplări [Partea întâi]

În ultima “Dilemă“ aminteam de ziua lui Ariel. În cele câteva ore plăcute în care povesteam, am început să vorbim între altele despre premiile Nobel, în discuţie s-au prins mai mulţi oameni iar la un moment dat Robert a zis să scriu despre asta. Şi aşa m-am pornit pe drumul relativ dificil şi extrem de subiectiv al literaturii şi al scrisului despre literatură.

Parafrazându-l pe Dumitru Ţepeneag pot spune cu inima împăcată că în ultimii 100 de ani s-a scris mai mult despre literatură decât opere în sine iar cazul lui Eminescu este exemplar, pe marginea puţinelor poezii rămase de la el s-au irosit tone de neuroni, tera de hârtie, zetta de spaţiu şi yotta de timp. Am făcut nişte studii universitare în domeniul acesta şi trebuie să spun că am o anumită sfială când sunt pus în situaţia de a emite judecăţi critice pe marginea valorii unui scriitor. Eu însumi am adeseori tendinţa de a mă considera mai degrabă scriitor decât muzicant, mai degrabă eseist decât jurnalist iar în acest context ştiu cât de greu este să stabileşti valoarea cuiva precum ştiu cât de uşor este să n-ai habar de nimic dar să afirmi că o cutare carte este proastă.

Spre exemplu am citit că în monumentala dar atât de desueta “Istorie critică a literaturii române“ (afirm cu curaj inutilitatea ei, acest gen de demers critic este mai degrabă specific romantismului, nu postmodernităţii în care ne molcomim cu toţii) domnul Manolescu îl aşează pe Vasile Voiculescu pe un plan inferior al literaturii române, scoţându-l de pe lista poeţilor de prim rang unde în schimb l-a păstrat pe Tudor Arghezi, care este preamărit pentru acea estetică a urâtului, introdusă de Baudelaire, pe care îl pastişează cu neruşinare, încă de la jumătatea secolului al 19-lea. Opţiunea acestui mare critic este din punctul meu de vedere condusă de pură subiectivitate deoarece privind în ansamblul ei poate are dreptate, Voiculescu o fi un poet prăfuit şi învechit în volumele lui interbelice dar “Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare“ (1956) sunt premergătoare literaturii postmoderne şi unui principiu al acesteia, cel al “rescrierii“ ceea ce îl situează direct în avangarda poeziei contemporane iar acesta este un merit ce nu ar trebui să însemne puţin. Iar dacă adăugăm faptul că Voiculescu scrie o proză marcată de realismul magic şi o publică în 1968, exact anul apariţiei clasicului roman al acestui gen de literatură, “Un veac de singurătate“ al lui Garcia Marquez, pot spune că domnul Manolescu, din perspectiva mea, se înşeală bizar de mult în judecata sa critică.

De aceea pornesc cu acea timiditate în încercarea mea despre Nobeluri. E greu pentru mine să afirm că o carte este proastă fără să explic de ce iar ideea discuţiei amintite mai sus era faptul că premiile acestea sunt adeseori nişte recompense strict politice. De exemplu cu toţii ar trebui să ştim cine este Winston Churchill. V-aţi imagina că în urma contribuţiei sale majore la încheierea acelei aberaţii a istoriei numită cel de-al doilea război mondial a fost glorificat cu Nobelul pentru pace. Fals, în anii 50 a primit acest premiu dar pentru literatură. Am tot respectul pentru acest mare om de stat în ciuda faptului că aparţin unei naţiuni abandonate de el, alături de altele, unui comunism feroce şi care s-a deovedit prea des inuman. Sunt sigur că dacă ar fi putut şi-ar fi mobilizat geniul politic întru eliberarea Europei de Est însă vârsta înaintată şi lipsa susţinerii americane au fost handicapurile sale la încheierea războiului. Am un interes inclusiv pentru puţinele sale scrieri istorice. Dar să primeşti un premiu pentru un volum de memorii în care e scris oricum ceea ce ştie toată lumea că ai făcut mi se pare prea mult. Raţiunea politică a fost cea care a dictat Academiei Suedeze decizia de a decerna un premiu pe care cu siguranţă îl merita altcineva, unui mare om politic.

Altele trebuie să fie motivele pentru care în aceiaşi ani 50, premiul Nobel pentru literatură i-a fost acordat unui alt britanic. Bertrand Russell a fost un mare logician şi filosof britanic. Adept al libertinismului, a fost între altele una din primele personalităţi care a contribuit la emanciparea sexuală. Într-un eseu de-al lui chiar are o teorie destul de comică în care explică cum dacă ai vorbi despre trenuri în acelaşi fel în care vorbeşti despre sexualitate, cu glas încet şi cu pudoare, copilul va deveni extrem de interesat de ele şi îşi va dori să le vadă cu ardoare. Ok, dar asta nu e literatură. Nici matematica ce o preda la Oxford. Studiile sale au avut un impact semnificativ asupra producţiei literare a acelor timpuri dar insignifiantă în comparaţie cu influenţa majoră pe care au adus-o lucrările de psihologie ale lui Bergson, recompensat cu Nobelul tocmai pentru contribuţia sa la lărgirea tematicii literare şi aportul teoriilor sale în formarea noului roman modern (Proust, Virginia Woolf sau Camil Petrescu şi de asemenea avangarda interbelică fiind tributari acestui mare psiholog). Cu toate acestea Russell a fost câştigătorul, astfel literatura britanică se poate mândri cu două premii nemeritate în timp ce marele, incredibilul Aldous Huxley, unul din cei mai importanţi romancieri ai umanităţii, nu a fost onorat cu acest premiu în aceiaşi ani postbelici când opera sa se afla la apogeu.
Tot despre politică şi Nobeluri voi scrie în cea de-a doua parte a acestei încercări. Atunci ne vom duce în altă parte a lumii de care am scris astăzi puţin.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a creat un altul, numit Rece şi a împărţit lumea în două. Iar într-una din ele trăiau nişte oameni care mai aveau curajul să se numească scriitori.