Anul 1945 a însemnat pentru istoria umanităţii o îmbinare perfidă de extaz şi agonie. În prima parte a acestei încercări povesteam cum un mare om de stat a luat premiul Nobel pentru literatură pe când meritele sale erau exclusiv politice. Acel domn căruia contemporaneitatea îi datorează aproape exclusiv existenţa se numea Churchill şi a fost omul care a ţinut piept acelui episod bizar al istoriei, ca să îl citez pe Preda, numit Adolf Hitler. Sfârşitul războiului a însemnat pentru Churchill o mare cădere.

În mod paradoxal, după încheierea păcii de la Ialta, în care Roosevelt nu a mai avut răbdare să îl înfrunte pe celălalt monstru grotesc al secolului 20, Iosif Visarionovici Djugasvili, supranumit Stalin, ajungându-se la abandonarea estului european de către democraţiile liberale din vest, prim-ministrul britanic de care povesteam, deşi se bucura de o imensă popularitate în rândul cetăţenilor, a fost învins de Clement Attlee, liderul Partidului Laburist, în alegeri. Căderea lui Churchill are loc aproape straniu în acelaşi timp cu impunerea comunismului în Polonia, Cehoslovacia sau ciuntita noastră Românie. Nu sunt teoreticianul unui fatalism istoric dar văzând destinul lui Churchill am tendinţa de a-l asocia cu acea lipsă de putere care l-a făcut să cedeze în faţa Uniunii Sovietice.

Intelectualitatea occidentală era, ca acum, foarte stângistă în acei ani. Mă amuză în discuţii să văd că inclusiv la noi încep să apară pretinşi deştepţi care regretă sistemul ceauşist fără să îl fi trăit vreodată. În acei ani de după război suprarealiştii, cineaştii de la Hollywood, existenţialiştii francezi, toţi lăudau şi se bucurau de destinul fericit al popoarelor din Est care se bucură de binefacerile comunismului, deplângând soarta lor, a celor rămaşi în Vest. Însă nu cereau, cu grijă pentru viitor, naturalizarea în vreun stat comunist. În “žCartea râsului şi a uitării“ Kundera povesteşte cu ironie maliţioasă momentul în care Paul Eluard, autorul superbului poem “žLiberte“ dansa în horă cu tinerii cehi, în acelaşi an 1948 în care Klement Gottwald, prim-ministrul ţării, începe teroarea împotriva opozanţilor, inclusiv a celor care, deşi aflaţi în partid, nu erau de acord cu măsurile sale de impunere a totalitarismului.

Dar această orbire a elitelor democratice va ţine puţin. Încet încep să se închege comunităţi ale intelectualilor fugiţi din calea opresiunii în marile capitale ale Occidentului, îndeosebi în Paris. În 1951 Mircea Eliade publică ampla sa frescă “žNoaptea de Sânziene“, roman care denunţă ororile autorităţilor române. Tot mai mulţi exilaţi arată adevărata faţă a comunismului, faptul că sub pretinsa egalitate a oamenilor se ascunde o realitate orwelliana în care unii sunt mai egali decât ceilalţi. În 1956 reprimarea revoluţiei maghiare explică dincolo de cuvinte trista realitate a abandonului şi Vestul începe să se trezească. În aceşti ani un poet manierist şi aristocratizant din Rusia scrie un roman numit “žDr. Jivago“. Tema acestuia este istoria contemporană a Uniunii Sovietice, lupta pentru putere dintre albi (fideli ai monarhiei) şi roşii (evident bolşevicii) iar personajul principal apare ca o victimă fără voie a sistemului, singura sa vină fiind că are origini burgheze. Supus unei izolări aproape permanente de către autorităţi, acest domn, Boris Pasternak pe numele său, reuşeşte să publice cartea în afara ţării sale şi este aproape imediat recompensat cu premiul Nobel pentru literatură.

Naraţiunea lui Pasternak este mai degrabă un bun scenariu de film (a şi servit drept suport pentru o peliculă). Am citit de două ori romanul dar nu pentru că m-ar fi impresionat de prima dată ci din contră pentru că mi se spunea că este bun. Iar eternul argument era faptul că a luat Nobelul. Să ne facem înţeleşi. Acest premiu nu se acordă pentru un titlu anume ci pentru întreaga operă. De departe cel mai interesant caz este cel al lui Gabriel Garcia Marquez care după decernarea premiului în 1982 a scris o grămadă de chestii mult mai bune decât cele pentru care a fost recompensat. Asta nu mă face să desconsider tot ce a scris după, nici să apreciez mai mult ce a creat înainte de acel an.

În cazul lui Pasternak motivaţia juriului se referă în primul rând la poezie şi apoi la roman. Ca poet este pe bună dreptate mare, scriind în buna tradiţie a expresionismului lui Esenin şi experimentând curajos încercările avangardei. Dar romanul în ciuda temei, rămâne prost scris şi nici măcar nu îmi dă impresia de tragic deşi îşi propune. Nu întâmplător aminteam de Eliade. În cartea menţionată mai sus există scene lungi şi cutremurătoare în care sunt descrise metodele de tortură ale Securităţii iar aparentul personaj secundar, Petre Biriş, devine cel mai tulburător caracter al poveştii prin demnitatea cu care îşi asumă destinul curmat de torţionari. Departe de a găsi aşa ceva în “žDr. Jivago“. Din contră, până la urmă personajul principal este lăsat să trăiască liniştit, i se permite revenirea la Moscova şi destinul lui este ca al altor milioane de ruşi care au beneficiat de vaga liberalizare ce a urmat după 1952 când a murit Stalin.

Diferenţa între Eliade şi Pasternak este una enormă. “žGreşeala“ primului a fost că a ales să fugă de opresiune, salvându-şi viaţa. Nu calitatea romanului l-a dus pe rus către Nobel ci calitatea vieţii lui. Faptul că după publicarea cărţii ia fulgerător de repede premiul are evidente raţiuni politice, mai exact ruşinea Occidentului pentru ce a lăsat să se întâmple nevinovaţilor din Est. El publică un roman de protest fiind în sistem, scriind din mijlocului lui. Dar pentru curaj se dau decoraţii militare nu premii care vizează în primul rând valoarea culturală. Nimeni nu îi poate contesta meritele politice lui Boris Pasternak, actul său a fost temerar şi aproape unic în acei ani. Dar din perspectiva mea estetică, Mircea Eliade merita mai mult. Nu pentru că este român, nu pentru că ţin la el. Ci pentru că a scris un roman pe aceeaşi temă însă mult mai bun. Şi pentru a nu fi atât de subiectiv voi aminti chiar de conaţionalii lui Pasternak, ironicii Ilf şi Petrov, care sub paravanul unei satire, “žViţelul de aur“, publică şi denunţă ororile comunismului, fapt pentru care vor muri în mod straniu: Ilf de un cancer care amintea de o iradiere iar Petrov dispărând subit cu avionul în timpul războiului.

Dacă în această a doua parte am vizitat Cehia şi Rusia, trecând un pic şi pe la noi, data viitoare vom trece peste mări şi ţări, ajungând tocmai în ţări populate de oameni cu ochii frumos migdalaţi şi vom povesti despre cum noi europenii cădem pe spate mai mereu atunci când nu înţelegem nimic despre o cultură/civilizaţie altfel decât a noastră dar vrem să credem că o facem.