19.Feb.2010 / Carte / 2,306 vizualizări /

“Despre dragoste şi alţi demoni” – Gabriel Garcia Marquez

Gabriel Garcia Marquez este cunoscut deoarece a primit premiul Nobel pentru romanul “Un veac de singurătate“. Dar eu, când citesc un laureat al premiului Nobel pentru literatură, nu încep cu romanul premiat, ci cu cele mai puţin cunoscute, iar în cazul lui Gabriel Garcia Marquez am inaugurat lectura cărţilor lui cu “Despre dragoste şi alţi demoni“.

Autorul creează o întreagă poveste, inspirat de faptul că în 1949, pe vremea ucenicei lui ca reporter, a fost trimis să scrie despre golirea criptelor dintr-o mânăstire, iar unul din cadavre i-a amintit de o legendă ciudată, care îi era povestită în copilărie de bunica lui.

Şi aşa cunoaştem povestea Siervei Maria de Todos los Angeles. Născută într-o familie total disfuncţională, în care părinţii nu numai că se urăsc între ei, dar aparent, îşi urăsc şi odrasla, ea ajunge să fie crescută de sclavii negri care lucrau la moşie, învăţând diferite limbi şi obiceiuri ale acestora. Dar vine un moment când atenţia părinţilor se îndreaptă  spre copilă, când află că a fost muşcată de un câine turbat. Făcându-şi mai mult griji pentru imaginea lor în societate, în caz că le-ar muri copilul de turbare, cheamă un medic, cheamă tot felul de lecuitori, iar în final vine un episcop care îl convinge pe tatăl fetei că este posedată de diavol. Iar Sierva Maria ajunge să fie închisă într-o mânăstire cu perspectiva exorcizării.

Cartea se descrie singură, prin titlu, “Despre dragoste şi alţi demoni“. Dragostea apare când părintele desemnat de episcop să se ocupe de exorcizare, Cayetano Delaura, se îndrăgosteşte de fată. El reuşeşte să o observe în profunzime, să-i înţeleagă reacţiile, comportamentul, să-i cunoască aşa-zişii demoni, puşi pe seama diavolului, nu pe ignoranţa şi indiferenţa părinţilor.

“Atunci el o sărută pe buze pentru prima oară. Trupul Siervei Maria se înfioră cu un geamăt, se iscă o briză gingaşă de mare şi se lăsă în voia sorţii. El îşi trecu vârfurile degetelor peste pielea ei, aproape fără s-o atingă, şi trăi pentru întâia oară miracolul de a se simţi în alt trup. O voce lăuntrică îi dezvălui cât de departe fusese de diavol în nopţile-i de insomnie petrecute cu latina şi greaca, în clipele de extaz ale credinţei, în pustiurile neprihănirii, pe când ea convieţuia cu toate puterile dezlănţuite ale dragostei libere în colibele sclavilor.”

Povestea este mult mai complexă. Este o poveste despre disperare, despre abandon, despre dragoste, despre ignoranţă, despre neînţelegere, despre demoni lăuntrici, despre durere. Este o poveste care arată că fiecare persoană are latura aceea misterioasă, care nu se schimbă în funcţie de nenorocirile sau bucuriile prin care trece, dar care nu este descoperită decât de oamenii foarte apropiaţi. Ajungem să cunoaştem fiecare personaj, fără să-i fie descrisă întreaga viaţă, ci atât cât trebuie pentru a-l putea înţelege, făcând mici referiri către trecut, către nişte momente-cheie.

Din cum este scrisă, îţi conferă senzaţia că s-a întâmplat în urmă cu mult, mult timp. Dar poate deveni o poveste atemporală prin faptul că reprezintă un simbol al trăirilor unei persoane ignorate din copilărie, care s-a simţit mereu neînţeleasă, care chiar şi în momentul mult aşteptat când îşi găseşte un suflet pereche, nu se poate bucura de asta deoarece dragostea lor nu poate fi transpusă ca o relaţie în societate, din diferite motive. Şi atunci ce îţi mai rămâne? Să mori sau să trăieşti ca o fantomă. Tot aia.