15.Feb.2010 / Uncategorized / 883 vizualizări /

Despre Byron pentru că trebuie…

Pentru mine ideea de trupa Byron este legată de amintirea mutării mele în Bucureşti. Decizia aceasta am luat-o la un concert al lor, ţinut tot în Suburbia, în iunie 2007. Între timp am mai prins lansări de albume, spectacolul aniversar de doi ani unde cu multe zâmbete îmi amintesc de Nae Caranfil, invitat special, care ne-a surprins cu un cântec interzis în epoca lui Ceauşescu: “De cealaltă parte a zidului“ şi alte cântări ţinute care pe unde în Bucureştiul acesta plin de alternative.

Ca la acel prim concert şi la acesta am ajuns tot în Suburbia, cu aceeaşi Carmen de atunci din iunie însă de data aceasta alături şi de Robert. Au apărut Andi şi Vlad, plictisiţi precum domnişoara mai sus numită, de un spectacol mai cu fiţe de la Sala Palatului despre care deja s-a scris pe amdoar18ani. Iar în urmă am zărit şi un personaj extrem de interesant al istoriei mele personale, pe celălalt Glad. (Da! Oricât ar putea părea de paradoxal mai există oameni cu numele meu iar eu se întâmplă să fiu şi prieten cu unul din ei) În Ardeal avem o vorbă care pe mine mă amuză mereu: “Amu suntem tăţi!“. Concertul putea să înceapă.

Dan a urcat pe scenă, singur cu chitara, şi a început să cânte. Îmi place lejeritatea cu care poate debuta un moment artistic. Nu a fost nevoie nici de artificii, nici de urlete gen “Toată lumea mâinile sus!“. Un produs bun nu are nevoie de cosmetizare sau de subterfugii pentru a ridica publicul. Pe măsură ce se derulau piesele, între timp urcase şi restul trupei care pe la ce instrument avea treabă, mă integram tot mai mult în atmosferă şi fără să am acest obicei, am început să cânt alături de ceilalţi.

Cel mai interesant moment a fost categoric, este şi o chestie subiectivă pentru mine, cel când pe scenă a fost chemat Andrei Zamfir împreună cu instrumentul lui minunat, sazul, care aducea o notă de exotism unor piese pe care le ştiam din variantele de album sau live. La un moment dat Robert, extrem de extaziat, îmi strigă în ureche despre identitatea invitatului: “E colegul meu de la Teen Press!“ şi m-am lămurit. Acelaşi Andrei este autorul rubricii “Tocăniţa de gazete“ al revistei prietene.

Am menţionat ce făcea colegul fotograf în tot timpul acesta? Domnul Lazăr s-a întrecut pe sine. Cred că voia să îşi doboare recordul de poze realizate la un concert. La un moment dat părea că face şi el parte din trupă pentru că stătea întins pe scenă şi fotografia din cele mai bizare ipostaze. Trebuie să recunosc faptul că era atât de implicat în ce făcea încât pentru câteva clipe eram mai atent la el decât la ce se cântă. Iar când marele domn toboşar Cristi Mateşan şi-a făcut obişnuitul număr de virtuozitate, spre finalul concertului, stăteam un pic tulburat pentru Robert. Nu de alta dar risca să fie confundat cu un cinel şi să primească un băţ în cap la cât de aproape stătea de tobe.

Mă apropii încet de final cu un gând bun. Când particip la evenimente de acest gen mă simt un pic mai ok văzând că totuşi nu suntem o naţiune de degeneraţi. Pentru ca asemenea trupe să existe, este nevoie de un public care să le susţină, de locuri precum Suburbia care să aibă curaj să organizeze cântări cu altceva decât formaţiile de la televiziunile la care noi nu ne prea uităm.

Foto: Robert Lazăr

Vezi toate pozele aici