27.May.2009 / Uncategorized / 772 vizualizări /

De ce ne uitam la sport?

Două evenimente au declanşat în mintea mea dorinţa de a scrie acest post. Acest post despre sport, după cum ar reieşi din titlu, şi despre dorinţă, vise, ambiţie şi satisfacţie, după cum va reieşi sper în continuare. Ar fi amuzant să nu îţi zic care sunt cele două, iar tu să mori de curiozitate. Totuşi iată-le: primul motiv – sosirea miercuri a finalei Champions League (Barcelona-Manchester Utd.; deşi probabil mulţi deja ştiaţi asta), al doilea motiv: mi-am amintit azi dimineaţă că în curând va sosi momentul retragerii din tennis a lui Marat Safin – fost număr 1 mondial, zeul meu rus.

De ce ne uităm la sport? Mai exact, de ce ne bucurăm la gol? De ce avem jucători preferaţi? De ce stăm tensionaţi în faţa televizorului uitându-ne la nişte oameni necunoscuţi? De ce ne plimbăm privirea de-o parte şi de alta a fileului?

Când stau în curtea liceului cu fetele pe gard şi ne uităm pe terenul de fotbal ele nu văd decât nişte băieţi proşti care dintr-un motiv sau altul (motiv prost, după părerea lor) joacă fotbal pauză de pauză. Dar nu este aşa! Nu este un motiv prost! M-am îndrăgostit de fotbal acum 3 ani. În sezonul 2005-2006. În octombrie 2005, ţin minte foarte clar momentul, am găsit într-un ziar un articol despre Ronaldinho care tocmai marcase 2 goluri fabuloase în poarta Real-ului. Pentru prima dată după Maradona, suporterii lui Real Madrid s-au ridicat în picioare şi l-au aplaudat pe viitorul “Cel mai bun jucător al planetei“ din acel an, l-au aplaudat deşi era jucătorul celei mai mari rivale, l-au aplaudat din respect, l-au aplaudat din admiraţie. De atunci m-am uitat la meciurile din campionatul Spaniei weekend de weekend. Cât despre Ronaldinho, mi se pare o inspiraţie. Nu atât pentru mine (deşi este într-adevăr, până la un punct, un model pentru oricine) cât poate pentru micii viitori mari oameni de sport. Tatăl lui a murit când el avea doar vreo 7 ani, având că ultimă dorinţă venirea în prim-planul fotbalului internaţional a fiului său, atunci când va creşte mare. Omul s-a ţinut de visul ăsta, al sau şi al tatălui, până când chiar acolo a ajuns. Din mizera Brazilie pe marile stadioane europene.

În 2006 Barcelona a ajuns în finala Champions League. Belletti a înscris pe final. Apoi s-a bucurat. Ce bucurie de nedescris pe faţa acestui om. Clar – unul din oamenii ce se vor simţi împliniţi; chiar şi pentru acest unic gol. Un unic gol urmat uralele a mii de oameni din stadion şi a milioane de oameni de acasă – el a provocat toate astea.

Ne uităm la sport pentru că odată, când eram mici, ne doream să ajungem şi noi acolo “sus“, ne doream să fim Ronaldo sau Sharapova, Michael Jordan sau Andre Agassi. Ne uităm la sport pentru că lupta, principal fizică, şi deci de multe ori desconsiderată a acestora ne inspiră, ne trezeşte, ne activează, iar prin televizor ne face să participăm parcă şi noi la ea. Ne uităm la sport pentru că prin tensiunea meciului el aducea atâţia oameni la un loc, strigând pentru acelaşi lucru, dorindu-şi acelaşi lucru, sperând acelaşi lucru. Ne uităm la sport pentru ca după meci să închidem ochiii şi să ne imaginăm pe noi îmbrăcând tricoul câştigător. Èšinând cupa deasupra capului în faţa a zeci de mii de oameni. Ne place să ne vedem învingători, iar prin sport, prin jucători – devenim (pentru moment). Când câştigă echipa preferată a câştigat şi fiecare suporter în parte. Când Nadal câştiga în faţă lui Federer eu câştig în faţă colegului meu. Când el ridica trofeul eu sunt fericită. De aceea mă uit la sport.