Dacă ei pot, poţi şi tu. #321sport

Era trecut de miezul nopţii iar eu încă nu reuşeam să adorm. Pe măsură ce mă gândeam la ziua următoare, bătăile inimii accelerau, iar gândurile se duceau într-o direcţie neplăcută: „Dacă nu voi reuşi?”, „Dacă nu o să scot un timp bun?”, „Dacă nu o să rezist”.

Dacă ei pot, poţi şi tu. 321sport

Planificasem totul destul de bine în minte. Nu trebuia să ies la bere cu o seară înainte, trebuia să mă hidratez, să mănânc bine, să mă culc la o oră decentă, să mă relaxez şi să mă odihnesc. Credeam că astea sunt punctele cheie pentru a trece cu bine proba. Teoretic, în mintea mea era totul bine pus la punct. Practic, nu am luat în calcul că sunt o persoană care nu face tot timpul lucrurile conform planului.

Abia la ora 23:30 ajunsesem acasă și am încercat să mă pregătesc repede de culcare. Eram puţin dezamăgită de mine că nu am respectat „planul”. Începusem să respir din ce în ce mai greu, îmi amorţeau mâinile, iar bătăile inimii se simţeau într-un fel ciudat. Am încercat să mă liniştesc, să mă conving că nu sunt motive de panică şi că fac asta de plăcere. Mi-am ales un film şi m-am gândit că o să adorm uitându-mă la el. Bineînţeles că am reuşit să prind şi finalul filmului.

La un moment dat, peste noapte, m-am trezit. Eram speriată, nu ştiam unde sunt şi ce trebuie să fac. Mi-am dat seama că este întuneric şi că încă nu era timpul să mă pregătesc de plecare. Am adormit la loc, cu grija să nu ratez ora de trezire, atunci când trebuia să mă reîncadrez în programul pe care îl gândisem de cu seara.

Prima alarmă. Snooze. Încă 30 de minute de somn. Clipe preţioase de care ştiam că trebuia să mă bucur. A doua alarmă, 7:00 dimineaţa, aş fi vrut să mai dorm. Resimţeam noaptea agitată pe care o avusesem. M-am ridicat din pat și m-am dus la baie. Simţeam apa rece pe faţă ca pe o binecuvântare. Am continuat ritualul de trezire cu câteva guri de aer pe care le-am luat pe balcon. Soare afară, linişte. Parcă prea cald pentru o oră așa matinală.

Ştiam că trebuia să mănânc, altfel nu aș fi avut destul de multă energie pentru ceea ce urma. Îmi simțeam stomacul ca un ghem. Am reuşit, totuşi, să gust dintr-o bucată de orez expandat. Am pornit televizorul ca să aud ceva pe fundal, să îmi distragă atenţia. M-am învârtit de câteva ori prin casă, am adunat pantalonii scurţi, tricoul inscripţionat pe care îl primisem la ultimul antrenament, bustiera şi adidaşii. Am pus totul în rucsac, m-am îmbrăcat cu o rochie şi am aşteptat momentul plecării.

Număram minutele pe ceas până când ar fi trebuit să ies pe uşă. Mai rămăseseră patru, timp destul să-mi fac din nou griji pentru ce urma să se întâmple. Mă tot întrebam „Dacă o să continui cu astfel de emoţii, cum o să mă descurc acolo fără să leşin?!”. Respiram adânc și încercam să mă concentrez asupra faptului că nu trebuie să întârzii, că trebuie să iau lucrurile pe rând. „Ajung acolo, mă înregistrez, aştept şi apoi văd eu cum mă voi descurca. Vom fi mulţi, ne vom încuraja unii pe alţii, asta contează.”, gândeam. 7:44, am ieşit pe uşă cu picioarele tremurânde și am reluat în minte lucrurile pe care ar fi trebuit să le fac dimineaţă înainte de plecare.

***

M-am apucat de alergat în iunie 2015. Am luat-o ca pe o provocare pentru că nu mai alergasem niciodată. Avem nevoie de un proiect peste vară, ştiam că trebuia să fac ceva nou, diferit, care să mă solicite 100% şi care să mă ajute să îmi depăşesc limitele. A început cu un Like pe Facebook şi cu un comentariu pe YouTube. Radu Restivan anunţa că formează o echipă de oameni cu care se va antrena până în octombrie pentru a termina împreună un semimaraton. Ca să intri în echipă şi să primeşti înscrierea gratuită la competiţia din octombrie trebuia să îţi spui temerile legate de alergare. Eu am ales una dintre fricile cu care mă confrunt adesea: frica de a nu putea să mă ţin de un program.

La primul antrenament anunţat a plouat. Ştiu că era atât de urât afară că nici nu trebuia să îmi găsesc prea multe scuze pentru a renunţa. Pe grupul de Facebook al evenimentului lumea tot întreba dacă se amână ieşirea. Răspunsul, evident, a fost negativ. Am plecat, deci, cu un nod în gât, spre Parcul Tineretului. Când am ieşit de la metrou, încă ploua. Am ajuns printre primii și am așteptat să se strângă mai multă lume. La prima alergare îmi amintesc că am ţinut cu chiu cu vai doi kilometri. Am mai făcut încă doi, aşa, ca să nu mă fac de râs, apoi am plecat acasă.

La o săptămână distanţă s-a organizat cea de-a doua întâlnire. Ca un făcut, și în ziua aia a început să plouă. Din nou aveam şansa să sar peste antrenament, doar eram omul care nu putea să se ţină de un program. Cu toate astea m-am dus și am alergat din nou, pe ploaie, alături de alţi oameni dornici să facă mişcare.

Dacă ei pot, poţi şi tu. 321sport

Pe lângă apa care curgea şiroaie pe mine, îmi amintesc de echipamentul necorespunzător pe care îl aveam. La cea de-a doua tură am pornit să facem înconjurul lacului din Parcul Tineretului. Abia începusem tura şi tot mă opream ca să-mi leg şireturile, picioarele mă dureau, iar eu credeam că este normal să se întâmple toate astea. Nu luasem în calcul faptul că pentru alergare ai nevoie de echipament special. Eu adaptasem nişte costume de balet şi nişte pantaloni largi, o pereche de tenişi de oraş şi o bluză de bumbac pentru a porni pe drumul care mă ducea la linia de sosire a unui semimaraton.

Treptat, am început să mă obişnuiesc cu alergările organizate de 321sport, denumite #dela1la21. Programul a fost conceput de Radu Restivan (321sport) şi este susţinut de Spitalul Ponderas care contorizează numărul de kilometri alergaţi, îi înregistrează în #bancadekm şi îi transformă în servicii medicale gratutie pentru persoanele care suferă de obezitate. Chiar dacă inițial mi-a fost greu să alerg împreună cu alţi oameni, am început să văd rostul acestor întâlniri săptămânale. Contează enorm motivaţia unor persoane care au acelaşi scop ca şi tine. Dacă ei pot, poţi şi tu. Dacă tu poţi, îi poţi motiva şi încuraja şi pe alţii.

Dacă ei pot, poţi şi tu. 321sport

După mai bine de două luni de alergare, am hotărât să mai iau în piept o provocare. Nu mi-era de ajuns că încercam să mă antrenez ca să termin un semimaraton, am zis că trebuie să înfrunt şi o cursă de 1600 de metri viteză. O probă total diferită de cea pentru care alergam săptămânal, dar pe care am privit-o drept o provocare. Tot timpul alergam după autobuz, chiar şi staţii întregi, şi reuşeam să îl prind, aşa că m-am gândit „Ce poate fi atât de greu?”. Am făcut pasul cel mare şi, tot la un click distanţă, am ajuns să fiu înscrisă de cei de la 321sport în competiţia Nike So Fast la care urma să participăm, din nou în grup, pe 30 august 2015.

***

La 8 şi câteva minute am coborât din autobuz şi am văzut o mulţime de oameni adunaţi în faţa Stadionului Dinamo – echipa 321sport. Am stat puţin alături de ei, să vedem dacă nu trebuie să mai vină cineva, după care am intrat în curte. Lumea era veselă, detaşată. Se vorbea de beţiile de cu o seară înainte, se râdea şi se glumea. Eu abia dacă puteam schiţa un gest și îmi simţeam maxilarul încleştat, stomacul era ca un ghem, iar braţele şi picioarele parcă înţepenite. Ne-am oprit de câteva ori ca să facem fotografii, să arătăm cât de mulţi suntem şi cât de tare ne mândrim cu echipa noastră. Încă nu am văzut pozele dar sigur arăt de parcă cineva aseșezase o țintă pe fruntea mea.

Dacă ei pot, poţi şi tu. 321sport

De pe terenul de atletism, acolo unde era organizat concursul, se auzea un zumzet de voci continuu pe care nu puteam să-l descifrez. Ne-am mai oprit pentru o serie de fotografii la panoul oficial, apoi am continuat drumul spre zona din care se ridicau kit-urile de participare. Am aşteptat la coadă, timp în care încercam să mă obişnuiesc cu locul: terenul care avea o textură ciudată pentru mine, mărimea pistelor, soarele, umbra, muzica, vocile, căldura. Am stat şi am privit pentru o perioadă cum grupuri de câte 3-4 alergători se antrenau pe piste. Făceau ture de încălzire pe teren și încercau să-și construiască o strategie. La umbră erau şi persoane care aşteptau în linişte începerea competiţiei. Se vedea clar că sunt două tipuri de alergători veniţi la Nike So Fast: cei care ştiu ce fac şi care sunt obişnuiţi cu astfel de evenimente şi cei care au venit să facă mişcare şi care au vrut să petreacă într-un mod diferit o dimineaţă de duminică. Eu m-am regăsit încet, încet, în cea de-a doua categorie. Mi-am dat seama că nu ştiam ce trebuia să fac acolo. Pe măsură ce trecea timpul, mă năpădeau gândurile din ce în ce mai tare. Dacă un test preliminar, practic o alergare pentru care nu mă antrenasem, îmi dădea atâtea emoţii, cum va fi oare ziua semimaratonului?

Dacă ei pot, poţi şi tu. 321sport

La finalul perioadei de încălzire, la care au participat toţi cei 300 de alergători înscrişi în competiţie, s-a anunţat că are loc startul primelor 25 de persoane. Urma să alergăm în funcţie de numerele de pe tricou, în grupe mixte, iar cei care nu alergau, puteau sta pe marginea pistei pentru a-i încuraja pe cei din competiţie.

Patru ture de stadion, în asta consta alergarea. După ce în prima grupă un tip a terminat cursa în 5 minute şi 5 secunde, am început să realizez cât de mult am de tras. Ştiam că cel mai bun timp al meu pe o distanţă de o milă fusese de 8 minute şi 45 de secunde, aşa că era o provocare imensă pentru mine să termin cursa cu un timp mai bun de 8:30. Minutele treceau, iar pe fundal se auzea periodic „3… 2… 1… START!”. Număram în minte câte grupe mai sunt până când trebuie să mă prezint şi eu la linia de start.

Cele aproape două ore de aşteptare parcă au zburat, iar eu am urmărit pe cât am putut timpii în care au terminat alţi alergători cursa. A venit şi rândul numerelor de la 150 la 175 să se alinieze la start. Ritualul se repeta. Toţi se strângeau la start, era un moment de tensiune în care aşteptai şi aşteptai să se întâmple ceva, apoi timpul parcă se dilata. Se auzeau frânturi dintr-o numărătoare inversă începând de la 10, apoi o tensiune şi un moment de luciditate în care am văzut că cei din jur aleargă, aşa că picioarele mele au început şi ele să alerge.

Dacă ei pot, poţi şi tu. 321sport

Era atât de cald, încât am crezut că după jumătate de tură voi renunţa. Nu puteam să respir, îmi bătea inima atât de tare de la emoţii, încât membrele începeau să îmi amorţească iar moralul meu cădea uşor de pe linia de plutire. Am reuşit cu greu să termin o tură. Era o cursă contracronometru şi aveam setat foarte bine în minte obiectivul: să termin în mai puţin de 8 minute şi 30 de secunde.

Căldura era sufocantă. Simţeam furnicături în vărful degetelor de la mâini. În timp ce înaintam, nu mai eram conştientă de părţile corpului care mă ajută să alerg. Ritmul era alert. De fiecare dată când treceam linia de sosire, verificam timpul pe tabela de marcaj. Tot ce îmi spuneam în minte era „Încă un pas şi încă unul. Hai, că poţi. Pas-pas-pas. Uite colega din faţă cât de tare aleargă. Sigur poţi şi tu. Hai, mai sunt două ture!”. Vedeam cum echipa 321sport, care rămăsese pe „bară”, ne încuraja şi ne oferea sticle de apă pentru a ne răcori pe traseu. „Uite apa! Da, vreau apă. Pas-pas-pas. Apăăă!”. Am luat o gură de lichid şi încă una, timp în care alergam. Undeva din spatele meu auzeam „Scuip-o, scuip-o”, dar am preferat să o beau. Parcă mi-a dat forţă să continui. Ştiam că mai aveam încă o tură şi competiţia era gata. Cei din faţa mea se detaşaseră, în spate nu vedeam pe nimeni. Mă gândeam „Uite, toţi termină. Trebuie să poţi şi tu. Dar vai, ce cald e! Respiră! Pas-pas-pas.”. Ştiam că pe ultima tură îmi propusesem să dau ce am mai bun. Dar, pe măsură ce înaintam, îmi dădeam seama că nu pot face nimic mai mult. Era o luptă interioară continuă „Ş-acum trebuia să alergi mai repede! – Dar nu mai pot! – Ba da, hai, încă puţin! – Da, da… mai sunt câteva sute de metri! Bagă tot ce poţi. Ai trei oameni în faţă. Tre’ să îi depăşeşti! Da, da, da! 7:30!”. Apoi m-am prăbuşit pe iarbă!

Am primit medalia şi mi s-a zis să nu stau mult acolo, să merg să beau apă şi să mă aşez la umbră. În timp ce mă linişteam, încercam să rememorez momentele cheie de pe parcursul sprintului. Fragmente pe care mi le aminteam dintr-un interviu luat unei sportive de pe margine mi-au ghidat paşii. Spunea că atleţii, mai ales la curse de viteză, trebuie să aibă un psihic puternic, să fie antrenaţi în special să lucreze cu mentalul. Poate că dacă nu aş fi auzit toate aceste sfaturi atunci când îmi spuneam că nu mai pot, nu aş fi fost atât de determinată să vorbesc cu mine însămi şi să continui cursa. Practic, intervine un fenomen de autoconservare. E o luptă pe care o duci cu tine însuţi, o luptă din care chiar tu ieşi cel câştigător.

***

La finalul evenimentului toată lumea se îmbulzea să vadă lista cu rezultatele. În dreptul numărului meu spunea cam aşa: Corina Niţescu – 7:36:8, locul 151 la general, locul 15 la feminin.

Distribuie:

Corina Niţescu

Perioada în care trăim nu ne mai ajută să ne bucurăm de lucrurile mărunte. Tocmai de aceea evenimentele, cărţile şi filmele pe care le recomand sunt câteva dintre micile bucurii care mă ajută pe mine, şi sper să te ajute şi pe tine să vezi lumea cu alţi ochi.

Spune-ne părerea ta

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.