Cum să te faci de râs pe scenă

Max studia la un liceu din Torino, stătea la cămin şi era la câteva sute de kilometri de tatăl său. După ce că ura „limbile moarte”, a mai trebuit să joace şi în „Mostelaria” lui Plautus. Ziua spectacolului a fost una dintre cele mai grele din viaţa lui.

Acum doi ani, Liceul Teoretic Dante Aligheri din Bucureşti m-a trimis cu bursă de studiu în Italia. Am stat în căminul şcolii, mai întâi cu un copil de bani gata care avea impresia că i se permite orice, şi mai apoi cu un balerin neamţ, cam tăntălău. Între timp m-am întors în ţară, dar n-o să uit prea curând ziua aia în care m-am făcut de râs pe scenă.

Este o zi călduroasă de început de iunie. În liceul Umberto I din Torino sună clopoţelul. După pauză avem italiană, matematică, limbi moarte (…), dar astăzi este ziua Spectacolului. Timp de un an de zile, în fiecare miercuri, am făcut cu doamna Valfre, profesoara mea de limbi moarte şi istorie, teatru latin.

Trebuie să ne prezentăm toţi în Aula Magna pentru repetiţia finală a spectacolului „Mostelaria” lui Plautus. Doamna Staniscia, profesoarea mea de italiană este mână-n mână cu doamna Valfre, coordonatoarea spectacolului. Ca de fiecare dată, clasa nu iese uniform. Grupuri de câteva persoane se îndreaptă spre Aula Magna la intervale scurte de timp. Eu stau cu Michele (cel mai bun prieten al meu) şi prietenul nostru, boboc pe atunci, Paps.

Spre norocul meu, nu am fost nevoit sa învăţ replici în latină, însă câţiva prieteni au avut ghinionul ăsta. Şi aşa mi-era greu să ţin minte replici într-o italiană muuuult prea pompoasă, iar cele 3-4 ore de latină pe săptămână nu ajutau deloc. Urăsc latina, este unul dintre motivele pentru care am rămas repetent (alături de greaca veche şi germana) într-a zecea. Italiana o făcusem şi la liceu în România. Chiar dacă nu eram prea strălucit, instinctul de supravieţuire şi comunicare m-au făcut să învăţ limba într-o lună-două.

***

Se sună. Se sună şi mai trec cinci minute. Şi încă cinci pe lângă acelea precedente şi de la un anumit punct încep să mă enervez.

Mă cap de ceapă, hai odată că tre’ să mergem jos, ştii bine că eu sunt primul pe scenă, nu tu, IDIOTULE!

Înjur celebra echipa de fotbal Juventus Torino, după cum ne era obiceiul. Michele e un fan înrăit al echipei Torino, pe scurt Toro, cea mai mare rivală a lui Juve, rivalitate care se lasă de multe ori cu răniţi şi zone vandalizate. Pentru că el o înjura tot timpul, mă obişnuisem şi eu să folosesc expresii de genul “Juve Merda”, “Juve Boia” (Călău), “Juve Ladra” (Hoaţa), “La Rube” (joc de cuvinte între rubare-a fura şi Juve) etc.

Îl astept pe Michele să îmi raspundă ceva, chiar dacă ştiu ce urmează:

Ce mă interesează pe mine? Claunule!

Îl las să vorbească cu Niger (porecla lui Matteo „Paps”, mama lui e din Nigeria), despre fumatul de chiştoace, activitatea lor tipică după ore şi plec. Pe scări aud:

Nenorocitule, de ce nu m-ai aşteptat? Câine, vrei să te sparg tot?

Râd şi îi răspund:

Te cunosc prea bine agariciule, eşti cel mai bun prieten al meu, ştiam că aşa vei face. Vezi? Totul gândit.

***

Intrăm ultimii însă, din fericire, nu ne aştepta absolut nineni. PERFECT! Lumea ţipă, cântă, se înjură şi se îmbrânceşte. Giulia şi Elena, cele două studente coordonatoare, apar din fundul sălii, la fel de agitate ca noi, deoarece trebuie să iasa totul perfect, sau mă rog, reuşit. Să fim realişti, nimeni de acolo nu cred că mai jucase într-o piesă de teatru. Ele se ocupă de costumaţie, decor, lumini şi sunet deci au suficiente motive de stres, mai ales când există şi măscărici ca mine şi Michele.

Prietenul meu cel mai bun primeşte o ciudăţenie de cearceaf cusut într-un fel de tunică şi o pereche de papuci urâţi şi simpli. Mie îmi dau o chestie care trebuia să semene cu a lui Michele, doar că mai răpciugoasă şi fără papuci. Eram singurii îmbrăcaţi normal şi Giulia ne dă ordin să ne schimbăm.

Am o singură problemă. Japiţa mea e mult prea curată pentru costumul unui sclav, şi nu am cu ce să o murdăresc.

Încep Streep-ul, fără să îmi convină de fel, mai ales că trebuie să mă şi descalţ. Mai am boxerii, japiţa prea curată şi cureaua- ca să nu mă simt complet jenat. Îmi arunc hainele într-un colţ, împreuna cu adidaşii urât mirositori (m-am simţit prost, dar n-am avut încotro) şi cobor cu Michele în baia de la parter, ca să ne spălăm măcar picioarele.

Cum părăsim Aula Magna, dăm de Vito Lovera, care ieşea din cancelarie. Ăsta era unul dintre cele mai nesuferite specimene de pe faţa pământului, mereu plin de el, marele luptător închipuit de Krav Maga, Arianul Padan (Lega Nord-alternativa italiană a PRM, adică separatişti şi conspiraţionişti, rasişti şi încrezuţi). Se uită la noi şi începe să râdă de japiţele cu care suntem îmbrăcaţi. Îmi vine să-i dau un capac, mai ales că e mai mic decât mine. Michele face feţe şi repetă ca un nebun:

Dintre toate persoanele din şcoala asta, tocmai pe Lovera a trebuit să îl întâlnim. Cine mai urmează… Viola… Umberto-Culo-Aperto… ?!

Îl lăsăm să ne batjocorească de unul singur şi intrăm în baia de jos (singura cu sapun). Ne spălăm picioarele, iar Michele mă avertizează că lui îi vine. Aşa îmbrăcat ca un măscărici care trăia în Mileniul I înainte de Hristos mă ofer să stau de pază în faţa uşii stricate.

Îmi eşti dator dacă pute prea tare. Te avertizez…

***

În clasă, colegele noastre ne iau în primire ca să ne machieze. Michele începe să urle cu toate forţele sale:

Nu puneţi mâna pe mine, nu vă las să mă machiaţi! Staţi departe, vă previn, am centura portocalie în karate.

O are de pomană, eu l-am bătut într-o seară pentru că nu mă lăsa să dorm, fără centură.

Îl prind după o urmărire de cinci-şapte minute, îl imobilizează şi încep să-l fardeze şi să-l pudreze pe prost. Ştiu că vine rândul meu şi că nu are rost să mă opun. Le spun numai să nu mă mutileze prea tare şi chiar reuşesc să se ţină de cuvânt. Mă jegăresc cu toate prafurile pe faţă şi la final arăt ca un adevărat ţăran care stă pe câmp cu orele.

***

Încep să apară şi părinţii, care mai de care mai bine îmbrăcaţi însă Fabio, dirigintele nostru de clasă îi ţine pe toţi la un loc sigur, ca să nu ne vadă înainte de piesă costumaţi.

L-am anunţat pe tata de spectacol cu câteva săptămâni înainte şi am sperat că o să vină să mă vadă, mai ales că nu joc mereu într-o piesă de teatru. El trăieşte într-un mic sătuc aproape de Brescia, la vreo 200 km de Torino. A spus că poate va veni, chiar dacă avea de făcut patru ore pe drum, de schimbat trei trenuri şi plătit 27 de euro dus, 27 întors. Şeful său iar făcea figuri cu banii, mai ales că el primea salariul cu două luni întârziere, ca artiştii.

Trebuie să cobor din nou pentru repetiţiile finale însă zdreanţa mea nu e suficient de murdară şi n-am cum să joc un sclav curat ca-n reclamele la detergent. Mă întind pe jos şi mă frec de duşumea dar nu are nici un efect, în afară de strănutat de la praful intrat în nas.

Îl rog pe Fabio, dirigintele meu, să îmi caute şi mie nişte noroi, zaţ de cafea, lături, orice e bun pentru a murdări cârpa mea şi mă îndrept din nou cu Michele (mergem mereu împreună) spre sala de repetiţii. Pe scări ne întâlnim cu domnii profesori Pizzala şi Nocce care schiţează un zâmbet spre chicotit ce pare că o să se transforme în râset. Reuşesc să se abţină şi ne spun că aratăm superb, însă ştim amândoi că ne mint şi că sunt mult prea civilizaţi ca să râdă de noi.

Am ajuns de râsu’ lumii, frate.

Michele este mult prea nervos să îmi răspundă.

În Aula Magna, Fabio mă aştepta cu o cretă şi un pahar cu zaţ. Ma mâzgălesc şi dau găurele cu cuţitul în „sacul de cartofi”. Abia acum eram gata să joc un sclav al epocii Imperiale Romane. Facem Repetiţia finală de câteva ori şi totul merge bine. Îmi ştiu replicile pe de rost, sunt pregătit.

Sala se umple şi am o durere insuportabilă de burtă, de la emoţii. Ne aşezăm la posturi – toţi colegii mei în spatele cortinei, eu în calul troian de la intrarea sălii, pentru că trebuie să deschid spectacolul.

Ies din cal cu un pas greu şi apăsător şi încep să URLU grăbit, ca să scap o dată: “IEŞI AFARĂ, SPECIE DE NETREBNIC DE JOASĂ SPEŢĂ!!! ÎŢI ORDON SĂ IEŞI AFARĂ!!!”. Partea mea este scurtă, dar este prima. La mijlocul dialogului trebuie să îi spun lui Michele ceva legat de plug sau de cum unii duc o viaţă luxoasă, în timp ce alţii îşi rup cârca pe câmp. E poate replica pe care o ştiu cel mai bine, şi tocmai pe asta nu mi-o amintesc. Mă blochez şi încep să râd, în aplauzele şi chicotele celor din sală. După câteva secunde care mi s-a părut că a durat enorm, reuşesc să spun restul replicii şi mă îndrept în spatele cortinei, pregătindu-mă pentru „In Taberna Quando Summus” din „Carmina Burana”.

La final, ies relaxat pe scenă şi încep să cânt şi să mă scălâmbăi alături de Michele.

D-Day-ul meu nu fusese la fel de greu ca pentru Americanii de pe Omaha Beach, dar fusese o provocare pe care o trecusem şi, cel mai important, încă trăiam şi respiram după una dintre cele mai grele zile din viaţa mea.

Aveam însă un singur regret: ca de obicei, tata nu a avut bani să vină să mă vadă şi din nou am fost singurul fraier din clasă care a făcut o „serbare” fără un părinte lângă el.

Text creat de Max(imilian) Anton Stănciulescu pentru Colţul Născocelilor. Cu menţiunea că întâmplarea povestită de el este în întregime reală.

Distribuie:

1 Comentariu

  • Reply 28.November.2012

    Cristina

    Foarte frumos textul tau, Max. Nu mi se pare ca te-ai facut de ras deloc. Ai spus replica pana la urma?Ai spus-o. Asta e important. In plus pentru tot “calvarul” prin care a trebuit sa treci inainte (vezi haine rapciugoase, machiaj etc) mi se pare ca meriti un premiu pentru actorie in conditii de stres!:)) Acum foarte serios, mi-a placut tare mult povestea ta, ai relatat asa de frumos toata intamplarea incat m-ai facut sa simt si eu emotiile tale si ai reusit sa trasmiti foarte bine si prietenia ta cu Michele…suna atat de cunoscut…imi aduce aminte de toate momentele de ras isteric si chicotit din nimic pe care doar la 15-18 ani le poti avea cu prietenii cei mai buni. Sunt sigura ca tatal tau si-ar fi dorit sa fie la toate serbarile tale nu doar la asta…dar cateodata..life happens ca sa zic asa…si trebuie sa make the best of it. Sugestia mea este da-i sa citeasca povestea asta tatalui tau, daca eu m-am simtit ca si cum eram acolo…asa se va intampla si cu el..si in felul asta va fi prezent pentru prima oara la o serbare..chiar daca cu putina intarziere. Multa bafta in continuare, lasa emotiile si continua sa scrii, mie una imi place ce am citit si sunt sigura ca se mai gasesc si altii mai “timizi” in a comenta. :)

Lasă un răspuns

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.