07.Mar.2010 / Uncategorized / 1,183 vizualizări /

Cu ochii larg deschişi

12 Septembrie, 2009

Ştiu că primele mele încercări de automutilare au început prin clasa a zecea; da, îmi aduc aminte perfect, căci i le-am arătat unui coleg de clasă care a plecat în Italia la sfârşitul anului. Mi-a părut rău de plecarea lui, a fost cam singurul meu prieten, dar m-am acomodat repede acestei schimbări. I-am arătat tăieturile nu pentru că vroiam atenţie, el a crezut iniţial că sunt nişte zgârieturi de la o pisică, ci pentru că această practică mi se părea o joacă. Atunci am făcut-o doar din curiozitate, nu am mai încercat niciodată aşa ceva, astfel că îmi era frică să le fac cu o lamă de ras şi ce m-am gândit eu, să iau lama de la ascuţitoare. Nu am făcut o tăietură foarte adâncă, îmi era frică, plus că lama nu era prea ascuţită, aşa că o tăietură adâncă însemna multă durere. Dar a doua zi, ceea ce credeam că nu se va observa, era acum o zgârietură roşie care ustura cumplit atunci când o atingeam cu hainele, lucru pe care îl făceam mai tot timpul. La şcoală, mi-am dat seama de beneficiile acestei practici, durerea mă făcea să fiu complet absent de tot zgomotul ce mă înconjura şi să mă concentrez numai asupra unui gând, că îmi simţeam durerea, era a mea, produsă de mine, nu de alţii, trăiam.

20 Septembrie, 2009

Îmi aduc aminte că într-o perioadă mass-media era pre(a)ocupată de curentul emo şi de faptul că mulţi adolescenţi se sinucid. Eu am găsit pe Internet o glumă cu privire la cultura emo, “Ce înseamnă emo? Eu Mă Omor.“ Am spus gluma unui coleg, fără să am vreun gând rău asupra adeptiţilor acestui curent, doar consideram că e o glumă bună. Cu timpul am început să mă întreb şi eu “Asta era mă, problema României sunt adepţii emo şi cei care se sinucid.“ Fucking Idiots. Iar aici vorbesc de cei care critică fără să aibă habar despre ce vorbesc, nu sunt deloc în temă, nu încearcă să înţeleagă un fenomen, dar îl critică. Unii poate au aderat la mişcarea emo, vrând să aparţină şi ei unui grup, să nu se mai simtă singuri, aşa că eu i-am lăsat pe adepţii emo în pace şi mi-am văzut în continuare de tăieturile mele.

1 Octombrie, 2009

De ce mă tai? Mi-am pus des această întrebare, dar nu am găsit niciodată un răspuns definitiv, doar posibilităţi care merită luate în calcul. Teribilism? Hmm, trebuie analizat.

15 Noiembrie, 2009

Cred că curiozitatea mea pentru automutilare a luat naştere atunci când am citit un articol în care o fată povestea despre o colegă de-a ei care se tăia singură cu lama, iar această fată nu înţelegea cum un om poate să facă aşa ceva şi declara că ea nu ar face aşa ceva niciodată; colega ei i-a spus că se automutila pentru că durerea o făcea să simtă că este în viaţă. Ce mi-a stârnit curiozitatea a fost faptul că această practică nu era înţeleasă de acea fată, iar eu vroiam să o înţeleg şi desigur că atunci vroiam să abordez fenomenul doar teoretic, aveam de gând să studiez cărţi de psihologie care să explice automutilarea, însă uite că am ajuns să înţeleg fenomenul practic. Eu cred că am citit acel articol într-o revistă Terra, dar nu mai găsesc deloc revista care să conţină acel articol.

3 Decembrie, 2009

Azi am fost cu câţiva colegi la fotbal. Pe drum am întâlnit doi ţigani şi desigur că s-au luat de mine, eu am continuat să înaintez, vrând să par că nu acord atenţie celor doi din spatele meu, deşi tot corpul îmi era încordat. Eu am stat în poartă, nu m-a deranjat acest lucru, joc cel mai bine acolo, doh!, că doar de aia am stat în poartă. În timpul jocului, am început să mă manifest, aşa cum fac eu deobicei, strigând în stânga şi în dreapta, puteam atât patos în ceea ce făceam încât un coleg mi-a spus “Stai liniştit, că nu e un meci pe bune.“ După vreo oră, ne-am mutat în sala de sport, aici eu mi-am dat jos bluza şi am rămas în tricou, apoi am început să joc şi eu tenis cu piciorul. Dar, la un moment dat, îmi aduc aminte, tăieturile, cuvintele, cineva poate să le vadă, acum ce e de făcut îmi zic. “Ei şi? Să le vadă.“ Puteam să mă îmbrac înapoi cu bluza, însă aş fi dat de bănuit dacă mă retrăgeam în timpul jocului ca să o trag pe mine, chiar dacă aşa evitam posibilitatea ca cineva să le vadă, dar dacă cineva le-a văzut de dinainte, ar fi înţeles că mă jenez de ele. Aşa că am încercat să păstrez o distanţă cât mai mare faţă de restul jucătorilor, pe teren.

Într-o oră de română, când tocmai cu o zi înainte îmi făcusem nişte tăieturi noi, m-a lovit un gând “Bă ce prost sunt, mâine am sportul.“ Le-am făcut aproape de încheietura mâinilor, se vedeau foarte bine, căci încă erau roşii şi cum eu, deobicei, mergeam la ora de sport în tricou, sentinţa ar fi fost clară, “Eşti emo?“ Dar găsisem soluţie, “Asta e, o să îmbrac o bluză peste tricou.“

10 Decembrie, 2009

Doar două persoane mi-au văzut tăieturile. Prima a fost colega mea de la ora de matematică. Stăteam în bancă şi aşteptam să se termine pauza ca să înceapă oră, aveam braţele pe bancă, mânecile bluzei ridicate aproape până la cot, căci era cald, soarele bătea cu putere dinspre geam. Atunci nu aveam nicio tăietură recentă pentru a încerca să o ascund, dar chiar dacă aş fi avut, mintea îmi era în altă parte, la căldura care mă moleşea. Colega mea s-a aşezat în bancă, după câteva clipe, îmi spune veselă “Ce tăieturi ai! ““ după o scurtă pauză ““ Am şi eu tăieturi. Uite, asta e de ieri, de la cuţit, încercam să tai ceva şi mi-a alunecat, iar aici m-am ars cu ţigara.“, “Cum te-ai ars cu ţigara?“ ““ îmi era greu să cred că s-a ars intenţionat cu ţigara ““, “Păi a venit profesoara de chimie în baia fetelor, eu am ascuns ţigara la spate, dar mi-am atins mâna cu ea.“ M-am mirat că mi-a observat tăieturile, căci aveam doar o singură cicatrice, în rest numai urme vechi. Am vrut să-i arăt acea cicatrice, căci şi ea mi-a arătat o cicatrice a ei, cea de la ţigară, dar eu nu am mai găsit-o pe a mea, căci era mică. Atunci, trebuie să recunosc că acea relevare a cicatricelor ei mi-a făcut plăcere, chiar simţeam că am ceva în comun cu ea, colega mea de bancă, însă eram conştient de diferenţele de context în care au fost produse acele tăieturi.

A doua persoană a fost un coleg pe care îl simt în unele momente ceva mai mult decât atât. Era aproape de sfârşitul anului şcolar, jucam finala campionatului la fotbal, pe şcoală, eu stăteam în poartă, eram în tricou. Uitasem de tăietura pe care mi-o făcusem aseară, după ce citisem pe Internet despre o organizaţie, To Write Love On Her Arms şi mi-am tăiat cuvântul Love pe antebraţul drept, gândindu-mă la fata pe care o iubesc. Am câştigat finala. În timp ce mă schimbat de echipamentul sportiv cred că s-a văzut acel cuvânt pe antebraţul meu drept, căci, după ce mi-am pus lucrurile în ghiozdan, un coleg, profitând de neatenţia mea, mi-a apucat braţul şi l-a ridicat ca să vadă mai bine minunea. Apoi a exclamat, “Ce se întâmplă cu tine?“, iar eu am început să îngân în sinea mea “Dar ce nu se întâmplă?“ şi am surâs; un surâs de superioritatea că oamenii ca el nu au o viziunea atât de largă încât să cuprindă tot tumultul meu sufletesc.

25 Decembrie, 2009

În ultima vreme m-am tăiat mai mult şi mă bucur că în sfârşit am cicatrice pe care nu trebuie să le caut de aproape pentru a le vedea. A venit Crăciunul, iar eu mă simt deconectat de la această lumea, aş vrea să înţeleg lipsa mea de empatie. Cu toate acestea, când merg pe stradă, melancolia mă cuprinde, pentru toate lucrurile pe care aş fi putut să le fac în această perioadă, dar nu le-am făcut. Vreau să fac atâtea nebunii, dar nu am cu cine. Dar dacă aş fi invitat la o ieşire în oraş, probabil că aş refuza, căci am încercat să mă simt şi eu bine printre oamenii ““ um ““  normali… nu am reuşit. Nu pot intra deloc în atmosfera unui eveniment, nu pot să mă las dus de val, mă enervează cumplit faptul că nu pot să simt nimic. Sunt condamnat să mă simt bine doar singur, dar să tânjesc atunci după apropierea cuiva, oricine. Iar pentru că vreau să simt şi eu ceva, tai, adânc, astfel îmi dispare şi dorinţa de a fi în compania cuiva.

27 Decembrie, 2009

Am început să mă gândesc la colega mea de clasă, Felicia. Mi-e dor de ea, chiar dacă noi, de când a început din nou şcoala, nu am fost cei mai buni colegi ““ ce să mai zic de prieteni! ““ dar îmi place să o ştiu în preajma mea. Chiar dacă ne vorbim doar ca să ne înţepăm reciproc, vreau să o ştiu acolo, în spatele meu la ora de informatică, în prima bancă la ora de matematică şi… lângă mine la ora de română. Aş vrea să-mi cer iertare pentru purtarea mea, dar şi ea a fost de vină, cine o pune să participe la toate flirturile slinoase ale lui A. în faţa mea? A făcut front comun cu el împotriva mea, aşa că eu a trebuit să reacţionez. Dar acum am obosit, am obosit să îi tot caut erori pentru ai pune beţe în roate, sunt pregătit să cedez şi să-mi cer iertare. Însă nu ştiu cum să fac acest lucru fără să rostesc eu cuvintele, fără să simt că îngenunchez la picioarele ei şi îi cer îndurare ca să-şi coboare din nou privirile îngăduitoare asupra mea.