02.Mar.2010 / Uncategorized / 357 vizualizări /

Cu ochii închişi II

Cu doi ani în urmă, prin ianuarie.

În jur era întuneric beznă. Inima îmi bătea aproape să-mi iasă din piept. Respiram într-un ritm mult prea alert. Mă simţeam ca un vulcan gata să erupă. Încercam să mă concentrez cât mai bine asupra replicilor, pentru a şti când să intru. Deodată mi-am amintit că sunt la intrarea nepotrivită. Inima a început să îmi bată şi mai puternic de data asta. Cum am putut greşi? Doar repetasem de o mie de ori… Am lăsat pe mai târziu aceste gânduri acuzatoare şi am înaintat uşor spre locul potrivit.
- Unde te duci? Nu intri de aici?
- Nu, tu intri de aici, înaintea mea. Eu apar din partea opusă şi vin să te iau de mână. Ai uitat?
- Ah, da, ai dreptate. Scuză-mă, emoţiile sunt de vină…
- Nu-i nimic. Eu mă duc…
- Da, du-te…Adică, nu, stai!
- Ce e?
Ana nu zicea nimic. Se uita la mine cu ochii ei mari şi albaştri ce luceau în întuneric şi tăcea. Îi puteam citi iubirea din privire. Probabil s-ar fi aşteptat să o sărut sau măcar să o îmbrăţişez şi să o asigur că totul o să fie bine. Dar nu am făcut asta.
- Ana, scuze, dar chiar trebuie să mă duc acolo. Ce voiai să îmi zici?
- Nimic, am uitat. Sunt asa de emotţionată! Tu fugi acolo“¦
N-am mai spus nimic. Nu avea rost. Mai era destul timp până când trebuia să intru pe scenă, însă voiam să fiu singur. Era vital să fiu concentrat asupra rolului. Reprezentaţia asta era cea mai importantă pentru mine. De abia reuşisem să prindem o sală de la TNB şi o groază de oameni veniseră sa ne vadă. Prin Bucureşti se zicea că am fi cea mai bună trupă de teatru de liceeni. În realitate, eram doar un grup de tineri plictisiţi de vieţile noastre monotone.
Nu puteam înţelege de ce nu puneau măcar o luminiţă în culise. Bineînţeles că m-am împiedicat, aşa cum făceam mereu. Din fericire, nu am căzut şi nu am făcut gălăgie. Uşor, uşor, am reuşit să ajung şi la locul de unde trebuia să intru eu. Clipa în care trebuia să îmi fac apariţia pe scenă se apropia, aşa că am respirat adânc. Am simţit o durere în inimă, o durere ciudată, de parcă aceasta mi-ar fi vorbit şi ar fi zis să încetez cu emoţiile, că ea nu mai rezistă mult.
Aşteptam. Timpul se mişca mult prea incet. Voiam să intru mai repede pe scenă, să scap de toată această presiune. Mi-am repetat pentru a mia oară replica ce îmi dădea semnalul că trebuie să intru. Mai era puţin. M-am apropiat de intrare. Puteam vedea de acolo o parte din oamenii veniţi să ne vadă. Voiam să văd pe cineva cunoscut, mi-ar fi dat putere să fac totul bine. M-am uitat însă în zadar. Mi-am zis că probabil stau in spate. De venit, sigur au venit, doar au promis…
Deodată am auzit replica. Am tras aer în piept, pentru ultima oară, şi am intrat. Lumina puternică generată de reflectoare aproape că m-a orbit. Dacă mi-aş fi ascultat impulsul, mi-aş fi închis brusc ochii. Însă l-am stăpânit. Un calm mi-a pătruns trupul şi m-a făcut să mă bucur că sunt acolo, pe scenă. Nimic din jur nu mai conta. Contrar a ceea ce-mi doream mai devreme, când aşteptam chinuit de emoţii în culisele obscure, acum voiam ca timpul să se oprească în loc. Iar eu să stau acolo, pentru totdeauna. Totul decurgea perfect. Nici măcar o greşeală. Am încercat să privesc publicul, însă mi-era imposibil. În sală, totul era negru. În rest, nu-mi mai amintesc multe. Ştiu doar că mi s-a părut că totul s-a terminat prea repede. Apoi, piesa s-a terminat şi am primit aplauzele cuvenite. Eram atât de fericit! Aş fi vrut să sar, să ţip, însă tot ce am făcut a fost să mă aplec în faţa spectatorilor. Acela a fost unul dintre puţinele momente de iluminare din viaţa mea. Ştiam sigur că ceea ce îmi doresc să fac în viaţă este să joc. Mai fusesem la fel de sigur ceva numai în copilărie, când mă credeam Superman.
După ce toată nebunia a încetat, m-am retras în culise, înapoi în bezna aceea ce îmi dădea o stare de nesiguranţă. Am urcat şi scările în spirală ce duceau către cabina de probă. Ajuns acolo, mi-am găsit toţi colegii extaziaţi.
- Băi, am fost geniali! I-am spart p-ăştia!
- Daaa! O nebunie, nu alta! De abia aştept să mai jucăm!! Hei, Mariuse, tu nu zici nimic?
- Ä‚ăă…da! Să vedem totuşi ce va zice lumea, am zis.
Da, mă numesc Marius. Şi niciodată nu mi-a placut numele ăsta, da“˜ ce să fac, nu eu mi l-am ales, ci ai mei…
- Ce-i mă cu lipsa asta de entuziasm? Tu n-ai văzut câte aplauze am primit?!
- Eh, ba da“¦ Ziceam doar că ar fi mai bine să auzim şi criticile. Doar ne dorim să fim din ce în ce mai buni, nu-i aşa?
- Suntem deja cei mai buni! Cea mai bună trupă de teatru din Bucureşti!
- În fine…
Am hotărât să nu mă mai contrazic. El era Mihai, omul pe care nu îl puteam suferi deloc. Singura sa calitate era talentul actoricesc, în rest, zero. Oricât de mult aş fi incercat să îi explic ceva, n-ar fi inţeles. Şi oricum, eu eram foarte fericit şi mulţumit de mine, doar că, nu voiam să fiu de acord cu el. Aşa am fost întotdeauna, un taur încăpăţânat.
Aşa că m-am schimbat şi am plecat rapid, deoarece voiam să văd cine a venit să ne vadă. Am ajuns în sală, unde mi-am văzut bunul prieten, Adi. El era genul de om care tace şi face. În loc să mă copleşească cu laude, a preferat să îmi afişeze un zâmbet prietenesc şi sincer, ce pentru mine a contat mai mult decât o mie de cuvinte. M-am dus spre el şi am dat mâna..
- Mersi că ai venit!
- N-ai pentru ce. Să ştii că mi-a plăcut.
- Mă bucur. Aa“¦ştii cine a mai venit?
Adi îmi aruncă o privire plină de înţeles. Nu spuse nimic, însă îmi făcu semn cu ochii să privesc spre dreapta. Am întors capul, mecanic, şi am rămas aşa, cu privirea aţintită. Era ea, fata pe care o plăceam dintotdeauna. Păr negru, lung şi drept, ochi albaştri şi întotdeauna fardaţi excesiv cu negru, pielea albă cu mici tente rozalii în obraji şi o privire ce părea să ascundă tristeşe. De altfel, cea mai fericită persoană pe care am cunoscut-o. Sau cel puţin aşa credeam eu pe vremea aia. De cum m-a văzut a şi afişat un zâmbet fermecător şi mi-a făcut cu mâna. N-am mai stat pe gânduri şi m-am dus către ea.
- Clau, ai venit! Parcă ziceai că nu poţi veni“¦
- Da, ştiu, da“™ uite că mi-am făcut timp. Şi chiar dacă nu-s mare fană a teatrului, piesa asta mi-a plăcut, să ştii. Aaa“¦cum ziceai că se numeşte?
- “Bolnavul închipuit“ de Moliere.
- Aşa. Mereu îi uit numele, nu ştiu de ce. Moliere a murit pe scenă, jucând piesa asta. Şi purta galben, ca tine acum. Şi se zice că cică galbenul aduce ghinion actorilor, din cauza asta. Se pare că nu se aplică şi în cazul tău. Ce-i? De ce mă priveşti aşa? Aa“¦te miri că ştiu. Ei, hai că mai ştiu şi eu câte ceva, nu-s chiar aşa de neştiutoare.
- Nu, nu d-asta te priveam aşa. Binee, ai dreptate. Credeam că n-ai treabă cu teatrul şi m-am cam miram când am auzit că ştii şi tu ceva. Poate stăm cândva şi vorbim aşa despre teatru. Cine ştie cu câte ai să mă mai surprinzi!
- A, da, mi-ar plăcea. Deşi nu ştiu…sunt foarte ocupată, ştii doar. De exemplu, acum trebuie să plec. Mă întalnesc cu Octav. Şi ştii prea bine cum face atunci când este nevoit să aştepte. Şi e prea drăguţ ca să-l enervez!
- Ahh, ok. Păi, atunci, distracţie plăcută, ce pot să zic!
- Puteai zice ceva obscen, da“™nu îţi stă în fire, ştiu. Felicitări pentru interpretare şi“¦ne mai vedem!
- Mersi, mersi. Pa-pa!
- Bye!
Şi a plecat. În tot timpul conversaţiei, inima se isterizase iar. Nu mai eram fericit. Eram atât de fraier! De atât de mult timp nu avusesem curaj să îi dezvălui sentimentele mele, iar ea acum avea şi un prieten, alături de care era foarte fericită. Nici nu ştiam ce era în capul meu. Poate că ar fi trebuit să mă bucur pentru ea. O iubeam doar. Şi, iubind-o, trebuia să îi doresc fericirea, chiar dacă aceasta nu şi-o găsea alături de mine.
O stare de oboseala mă cuprinse. M-am hotărât să plec fără să mai salut oamenii ce veniseră special pentru mine acolo şi am luat-o prin spate. Am mers pe jos şi tot drumul mi-a părut o eternitate. Eram atât de stors de vlagă. După atâtea emoţii şi descărcări de adrenalină, era chiar normal. Însă eu îmi voiam energia înapoi. Afară era întuneric şi starea mea de tristeţe se accentua. Fusese o zi atât de frumoasă, iar eu mergeam supărat spre casă, bântuit de un singur gînd: “Oare il iubeşte?“.