Cu cine vorbesc când vorbesc singură?

Corina Motofeanu a creat, în cadrul unui atelier de scriere creativă, un eseu personal care nouă ne-a plăcut foarte mult. Sub îndrumarea Anei Maria Ciobanu, ea a născocit “Cu cine vorbesc când vorbesc singură?”, un text pe care îl vom prezenta în continuare. Trebuie să menţionăm, însă, că născoceala este, totuşi, una adevărată.

Cu cine vorbesc când vorbesc singură?

Băltiţă. Baltă. Băltoacă! Mă simt ca în Lacul Lebedelor. Doar graţia îmi e străină. Câte un fulg de nea se odihneşte ocazional pe lentila cu rame bleumarin a ochelarilor. Simfonia claxoanelor nu mai conteneşte. Ajung într-un final în staţia lui 311 de la Carol. “Au pus mai multe băncuţe?” şoptesc în timp ce mă proptesc de un copac şi mă uit mai atent la cele trei bănci noi. Nici nu apuc să realizez bazaconia că domnul de lângă mine pufneşte şi afişează o grimasă care mă convinge că ar trebui să îmi mai şterg ochelarii din când în când. Îmi vâr căştile în urechi şi aud – “People are strange when you’re a stranger…” The Doors. Mi s-a spus şi mie că sunt ciudată. Nu înţeleg de ce. Până la urmă toţi avem momentele noastre când, dacă am fi văzuţi, sigur ne-am pricopsi cu o nouă locuinţă, la 9. Nu etajul. Aş vrea câteodată să aflu ce se petrece în capul altora atunci când mă cunosc prima oară sau se întâmplă să mă surprindă într-o clipă de genul acesta. Mă judecă? Se gândesc cum să plece mai repede? Se roagă pentru mine? Sincer, sper că mai degrabă îşi aduc aminte şi ei de micile lor scăpări.

Din vastele mele ciudăţenii, cea mai “periculoasă” ar fi, zic eu, vorbitul de una singură. Ce mă deosebeşte de alţii este că deseori acesta are o întreagă coregrafie, cu mimică şi gesturi. Nu ezit să adaug spectacolului puţină muzică, în funcţie de ce melodie ascult. De multe ori am grijă să nu fie nimeni în casă, pe stradă, dar nu puţine sunt dăţile în care am dat greş. Aşa am ajuns să mă întreb cu cine vorbesc când vorbesc singură.

Cu cine vorbesc când vorbesc singură?

Mi-am descoperit plăcerea bizară în timpul unui test la matematică prin clasa a șaptea. Eram în prima bancă de lângă catedră şi mă panicasem că nu vedeam cum aş putea afla diagonala unui trapez ştiindu-i înălţimea şi câteva dintre laturi. Mă abţineam să nu plâng de supărare şi nu pricepeam ce greşisem. Aşa că ce am făcut? Am început cătinel să mă… cert cu problema. Îi murmuram: “Tu cu ce mă ajuţi? Bine că ai 4 cm, dă-mi ceva mai mult! Iar bazele sunt paralele… înălţimea cade perpendicular… Deci asta înseamnă că am un trapez dreptunghic aici…”. În acest timp mâinile desenau figura prin aer fără jenă. Dacă nu îmi convenea câte ceva îi reproşam imediat trapezului. Ceea ce mi-a scăpat din vedere a fost profesoara care m-a mustrat pentru nerecunoştinţa mea: “Ia nu mai certa tu baza mică şi verifică unghiurile alea!”. Şi-a cufundat capul în hârtii şi a râs înfundat. Colegii râdeau şi ei, însă nu m-am simţit jenată. Se rezumau la a se amuza, iar lucrul acesta nu m-a inhibat niciodată fiindcă am realizat că le era indiferent.  Când oamenii nu cunosc sau nu înţeleg un lucru, cei mai mulţi îl iau drept sursă de amuzament, altfel ar depune efort pentru a îl pricepe. E exact ca atunci când nu auzi ce ţi-a spus cineva, dar vezi doar că zâmbeşte. Preferi să îi surâzi şi apoi să schimbi subiectul decât să admiţi că nu ai auzit. Iar asta se întâmplă mai ales când vorbele celuilalt nu prezintă interes.

De-a lungul timpului am început să păstrez pentru mine comentariile. Adevărul este totuşi că înţelegi mult mai bine când îţi dai explicaţia cu voce tare. E testat. Am o prietenă care mă mai sună să îi lămuresc unele întrebări. Nici nu apuc să scot un cuvinţel, căci după ce mă întreabă, îmi şi explică care crede ea că e rezolvarea, pentru ca mai apoi să îşi dea seama singură de răspuns. Practic, sfârşeşte prin a-şi elucida neclaritatea zicându-mi cu voce tare tot ceea ce gândea. Tehnic, vorbea singură. Era un timp când aplicam şi eu procedeul.

Nu vă voi crede dacă veţi nega că niciodată nu v-aţi “automustrat”. Fie şi doar dacă a fost un gând fugar nespus. Când scăpaţi ceva din mână, uitaţi să faceţi ceva, vă loviţi de mobilă – mie mi se întâmplă des, mai ales noaptea când toate obiectele cu colţuri intră în spiritul “Free Hug!” – sau pur şi simplu nu găsiţi acel obiect vital : „Băi, dar parcă am mâini de mămăligă, nene!” . “Multă minte mi-a dat Dumnezeu!”. “Cine mi te-a pus în cale? Asa, bravo, intră în tot ce vezi, nu aveai destule vânătăi!”. “Nici asta nu sunt în stare? Unde ai pus, măi Corina, telefonul ăla?”.  Comic este că uneori, deşi vorbesc eu cu mine, parcă sunt altă persoană care mi se adresează.  Şi niciodată nu închei monologul fără să îmi adresez o exclamaţie peiorativă cu patimă şi sinceritate: „Da’ chiar eşti proastă!”.

Cu cine vorbesc când vorbesc singură?

Cel mai des martor la astfel de “discuţii” e mama. În ultimii doi ani am participat la Odyssey of the Mind, un concurs de creativitate în cadrul căruia echipa din care am făcut parte a avut ca probă crearea unei piese de teatru. Când lucram la scenariul pentru piesă sau îmi exersam rolul, îmi plăcea să intru în pielea fiecărui personaj. Dansam, alergam prin casă, săream, spuneam de trei ori aceeaşi replică până ieşea cum voiam, apoi râdeam gândindu-mă la glumele pe care le puteam insera. Iar când nu mă ocup cu teatrul, se găseşte să fie nevoie de un discurs sau de o prezentare pentru şcoală. Bun, dar cine o pune pe mama să intre peste mine în mijlocul interpretaţiei? S-a inventat ciocănitul. Şi deşi ştie că acesta îmi e obiceiul, de fiecare dată când mă surprinde se închină, iar mai nou comentează: “Degeaba ţi-a dat măseaua aia de minte…”.

Tot ea a fost prima care m-a întrebat cu cine vorbesc. Ironic, dat fiind că şi ea vorbea cu mine când eram bebeluş, ca toate mamele de altfel. Nu tot singură vorbea? Totuşi, acum am descoperit locul unde nimeni din casă nu intră fără a fi vreo urgenţă. Exact! Baia! Unele dintre cele mai inspirate idei mi-au venit pe când îmi făceam duş… Aburii calzi îmi induc o stare de somnolenţă, apa care tâşneşte îmi masează spatele şi mă relaxează, iar gelul de duş cu iasomie îndepărtează stratul lipicios de transpiraţie acumulat de-a lungul fiecărei zile stresante.

Cu cine vorbesc când vorbesc singură?

Pe stradă lucrurile stau cu totul altfel. De obicei, nu e locul cel mai inspirat pentru a-mi elibera spiritul creator. În schimb, când sunt în mijloacele de transport în comun şi primesc mesaje de la prieteni, nu mă pot abţine să nu murmur  vreun comentariu precum: “Ăsta e copac? De câte ori să îi repet?”, ”Cum curcubeul meu vrea ea să îi trimit tema?” sau “Incredibil! Iar le aştept pe puţin 20 de minute… Cine m-a pus să ajung la timp?”. Cel mai jenant moment a fost când după o astfel de replică o doamnă s-a ridicat şi s-a dus în alt vagon al metroului. M-am uitat special, a coborât abia la a patra staţie.

În drum spre liceul meu, printre străduţe, nu este ţipenie de om. Este locul ideal de a îmi exersa tonul vocii în caz de nevoie. Prima oară când am vorbit în public la o conferinţă nu a ieşit întocmai cum plănuisem. Începutul a fost bunicel, deşi mă chinuiam să urmăresc literele din cauza tremuratului mâinilor, transmis ulterior vocii. Momentul în care am fost anunţată că mi-au rămas două minute pentru încheiere a fost ca o invazie de adrenalină. Am pufăit în semn de nemulţumire şi câteva râsete timide mi-au răspuns. Am spus în acele două minute cât aş fi spus în alte circumstanţe în 10. Şi fiindcă învăţ din greşeli, am grijă să repet de fiecare dată când ştiu că urmează să am spectatori.

Altă provocare este vorbitul în contradictoriu. Rareori sunt stresată de vreo discuţie pe care urmează să o port cu vreo prietenă. În general, când plănuiesc să îi atrag atenţia asupra unui lucru pe care l-a făcut şi care m-a supărat, sau ne-am certat şi urmează să îmi prezint scuzele. Tonul nu trebuie să fie acuzator sau înţepat, dar nici mieros ca cel al bunicii care încearcă să ne convingă să mai mâncăm puţine bame. Nu se pune în discuţie cel plângăcios de copil mic şi nemulţumit! Nu ştiu cum s-a nimerit ca într-una din zilele în care trebuia să am o astfel de discuţie, un bătrânel să stea tot drumul în spatele meu. Când am ajuns la o trecere am simţit o atingere plăpândă pe omoplatul stâng şi întorcând capul i-am văzut mâna cutată ce mi-a amintit de cearşaful abia părăsit. Mi-a spus că dacă îmi iese cum am spus-o pe stradă, sigur va înţelege, iar apoi mi-a urat baftă.

Cu cine vorbesc când vorbesc singură?

Cele mai amuzante experienţe au fost în timpul orelor unde nu am scăpat fără a fi auzită. Odată, am fost anunţaţi că profesoara noastră de informatică  nu va veni la ultimele două ore de vineri. Şi cum nu ar fi fost “profitabil” pentru noi să plecăm acasă, dirigintele nostru, profesor de mate, ne-a zis să facem una din ore cu dânsul. Ne-a întrebat dacă avem cretă în laboratorul de info. Răspunsul fiind negativ, a rămas să avem oră în sala de matematică. Eram uimită că dirigu’ pe lângă mate ştie şi informatică. Lăsând la o parte faptul că nu sunt eu as la această materie, m-am întrebat – iar acest gând s-a materializat într-o propoziţie spusă mai mult pentru sine – “Nu ne trebuie calculatoare la informatică?”. “Poftim?” s-a auzit vocea de bas a dirigintelui.

Cu cine vorbesc când vorbesc singură?

Oare auzise şi era un poftim de tipul “Cum ai putut spune prostia asta?!“, sau chiar nu auzise? Cert este că am rămas blocată câteva secunde până să mă decid, exact ca în desenele animate cu Tom&Jerry, cu ochii ieşiţi din orbită, dar din fericire fără scurgerile bucale aferente. Am repetat nelămurirea. Un val de râsete a izbucnit în clasă. Dirigintele s-a uitat la mine zâmbind, cu sprâncenele puţin ridicate de sub care mă priveau cu blândeţe ochii săi albaştrii. A clatinat de două ori din cap, dar rânjetul îi era încă pe faţă. Nu înţelelegeam ce e aşa amuzant. Privirea dirigintelui parcă spunea “Of, tare ameţită mai eşti!“. Văzând că voia bună a colegilor nu se domoleşte, am început să reflectez la ceea ce zisesem. Şi mă făceam din ce în ce mai mică, mă cocoşam şi îmi plecam capul, în timp ce pe gură mi-ar fi putut intra fără probleme şi un tăun. În final, am primit şi mult aşteptatul răspuns: “Motofeanu… La ce să îţi trebuiască calculator? La analiză calculele se fac cu mintea.”. Atunci m-am dumirit că urma o plăcută oră de exerciţii cu limite.

Altădată am întârziat la oră împreună cu alte două colege. Ne-a luat în primire interesându-se unde am fost şi dacă nu cumva am fumat, căci lui i se părea că simte un iz de tutun. În timpul acesta eu tocmai mă gândeam că mâncasem sendvişul acela cu şuncă, astfel că de fiecare dată când deschideam gura emanam un puternic miros de curcan. Şi cum se putea să nu îmi sară şi gândul: “Eu sigur miros a şuncă!”. Tocmai atunci am simţit o prezenţă deasupra mea. Dirigintele a trecut pe lângă mine fix în momentul destăinuirii. Tot ce puteam face era să-mi etalez toţi dinţii în ceea ce forma cea mai tembelă expresie a mea. După scurtul moment de surprindere spuse apăsat, cu o urmă de resemnare: “Delicat, Motofeanu…”. Pot să jur că pentru o fracţiune de secundă am surprins un surâs trecător.

Nici necuvântătoarele nu scapă fără o conversaţie cu mine. Nu e vizită în care să nu vorbesc cu căţeluşa mea, Mura. Mai toate discuţiile decurg astfel: “Ciiine e fată frumoooasăăă? Cine e miiică şi nebunaaatică? Da, da, da!” – în timp ce o smotocesc – “Ţi-a fost dor de mine? Mie da!”. Recitiţi aceste rânduri adăugând o voce piţigăiată, pe alocuri suprapusă cu una de copil de cinci ani, mai ales la acel “Da” ce trebuie neapărat spus cu buzele ţinute puţin în afară, astfel ca a-ul să fie scurt şi rapid. Altfel nu înţelege căţelul! Alteori când sunt nervoasă mă plimb de colo-colo prin ţarcul ei, la intervale periodice de timp executând câte o mişcare bruscă la 180°, ridicând ocazional mâinile către cer când invoc divinitatea, sau lovind în toate părţile aerul în momentul în care îi zic: „Cum se poate asta!? Zi-mi tu cum!”.

Cu cine vorbesc când vorbesc singură?

Începe The Trooper de la Iron Maiden ce mă trezeşte la realitate. Trag „tentaculele muzicale” afară din urechi. Întreb o doamnă şi aflu că 311 tocmai a trecut. Nu regret. Măcar mi-am răspuns la întrebare. Vorbesc cu exerciţiile care nu îmi ies, vorbesc cu prietenii mei aflaţi tot cu nasul în telefon, dar  în cu totul altă parte decât mine, vorbesc cu un căţel, cert obiecte care îmi stau în cale, mă cert chiar şi pe mine! Vorbesc unui public inexistent. Prezint scuzele unui prieten. Indirect le vorbesc şi necunoscuţilor. Dar de cele mai multe ori când vorbesc de una singură tot ce fac este să exprim cu voce tare unele gânduri fugare, cum le numesc eu, pe care cu toţii le avem. Acum e rândul meu să pun această întrebare.

Voi cu cine vorbiţi când vorbiţi singuri?

Distribuie:

2 Comentarii

  • Reply 6.January.2014

    Diana Elena Apostol

    Dragutule delfinas,

    Merci inca o data ca scrii atât de frumos. Mai ales la vârsta ta.
    Eu iti confirm ca:
    1. Vorbesc si ma cert cu obiectele din jurul meu
    2. Vorbesc si iubesc plantele din casa mea (mai ales ca asa trăiesc mai mult)
    3. Vorbesc si ma joc cu animalutele de pe strada (chiar azi m-am jucat cu un basset si cu o mata superba in centru vechi)
    4. Vorbesc de una singura si îmi gasesc semne in toate cele ce ma înconjoară (mai ales nr de mașini).

    Vrei sa continuu, cred ca as putea sa o fac pana maine dimineața.
    Sper sa ne vedem si sa mai vorbim,
    Pupic si un an nou superb,
    La multe articole.
    Diana – fluturele / licurici

  • Reply 21.April.2014

    Dana

    Eu vorbesc in trafic cu masina, sau acasa cu televizorul.

Lasă un răspuns

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.