Crime, fantome, vârcolaci… aceste cuvinte apar la sfârşitul cărţii (când cumperi o carte, te uiţi întâi pe rezumatul de pe spatele cărţii, nu?). Bun, începe să îmi placă. În ultimul timp am lăsat romanele de dragoste şi am început să le gust pe cele care au subiecte mai puţin obişnuite. Unele mai bune, altele banale. “Copiii pierduţi” face parte din prima categorie.

În primul rând trebuie să zic că nu apare niciun vârcolac. Dacă a citit cineva cartea să îmi spună şi mie care e trimiterea subtilă către mitul vârcolacului… că eu nu am prins-o. În rest, totul a fost peste aşteptări, cu paragrafe pe care a trebuit să le recitesc ca să le înţeleg, cu acţiune nicidecum simplă care îţi pune la încercare spiritul de observaţie şi nu numai.

Pe scurt, este vorba despre doi criminali, unul care a murit şi unul care-l venerează pe primul. Singura diferenţă dintre ei este că primul omora numai femei, iar cel de al doilea omora adolescenţi. Legătura dintre aceştia este o casă, o casă a torturii practic, o casă care, odată ce ai văzut-o, te atrage şi te înghite. Asta a făcut şi Mark, a cărui mamă s-a sinucis. Ea îi interzisese să se apropie de acea casă, ştiind ce se întâmplă acolo şi pentru că el nu a respectat ceea ce îi spusese mama lui, s-a sinucis. Fiind singur că acea casă este de vină de sinuciderea mamei începe să o cerceteze, descoperind încet încet atât iadul ce se află acolo cât şi o faţa… fantomă.

Ca să vă puteţi imagina cum este posibilă o uniune între un om şi o fantomă, trebuie să citiţi cartea.

În al doilea rând… nu mi-a plăcut finalul. Sunt adepta finalurilor fericite. Bine, unii pot considera că are un final fericit având în vedere că cei doi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi dar… modul în care trăiesc… mi se pare trist.