Concurs: Alte cărţi sunt oferite de BookLand tinerilor cu imaginaţie!

Concurs: Alte cărţi sunt oferite de BookLand tinerilor cu imaginaţie!Şi uite că am revenit cu cel de-al doilea concurs care să vă pună la încercare creativitatea!

Participanţii ediţiei trecute au dat dovadă de ingeniozitate şi talent scriitoricesc şi astfel am reuşit să citim o serie de texte foarte interesante. Dorim şi de această dată să vedem că există tineri talentaţi cărora le place să scrie, aşa că dăm startul unui nou concurs care să vă ajute să vă daţi frâu liber imaginaţiei!

Astfel că, începând de astăzi şi până vineri, 9 septembrie, ora 21:00, puteţi să vă încrieţi creaţiile în concurs. Tot ceea ce trebuie să faceţi este să alcătuiţi un text (cât să intre într-un singur comantariu, nu mai multe), care să fie ingenios şi care să aibă în componenţă trei cuvinte.

Cele de săptămâna aceasta sunt: provocare, destin, omenire. Fiecare cuvânt este reprezentativ pentru unul dintre cele trei premii puse în joc. Toate comentariile în care nu vor fi menţionate toate cele trei cuvinte, vor fi automant scoase din concurs.

În colaborare cu Caravana Book-Land şi Editura Nemira, concursul va avea ca premii următoarele cărţi:

Premiul I – Librăria iubirii, PAOLA CALVETTI
Premiul II – Noi, ceilalţi, STEPHANE AUDEGUY
Premiul III – Ghidul xenofobului (austriecii), LOUIS JAMES

Câştigătorii celor trei premii vor fi anunţaţi în cursul zilei de 10 septembrie. Pentru a putea intra în posesia premiilor, vă rugăm să ne lăsaţi o adresă de email validă.

Multă inspiraţie şi spor la scris!

Distribuie:

Corina Niţescu

Perioada în care trăim nu ne mai ajută să ne bucurăm de lucrurile mărunte. Tocmai de aceea evenimentele, cărţile şi filmele pe care le recomand sunt câteva dintre micile bucurii care mă ajută pe mine, şi sper să te ajute şi pe tine să vezi lumea cu alţi ochi.

19 Comentarii

  • 5.September.2011

    anne claudie

    Destinul este o PROVOCARE pentru OMENIRE!
    Oamenii nu inteleg faptul ca ce le este scris in DESTIN aia vor patii … nu vor sa accepte faptul ca sunt aici cu un rost si ca au o misined e indeplinit!
    Dat fiind acest fapt omenirea va mai avea de suferit pana sa realizeze ceva!

  • 5.September.2011

    Alexandra

    Deși omenirea încearcă cu preponderență să se dezică de destinul deja atribuit, este evident că dificultățile îi întâmpină la fiecare pas.
    Fiind o sarcină grea, dar nu imposibilă, să schimbi cursul destinului poate fi o provocare pentru cei mai ambițioși dintre noi.

  • 5.September.2011

    Alex Arsu

    Provocarea este destinul omenirii.

  • 6.September.2011

    A n c a .

    Păianjeni verzi dansează pe covor şi-nghit particule de praf. Eu stau cu ceaşca în mână, râd şi le acopăr plămânii firavi cu fum.
    Ha ha, micuţilor, ha ha!
    Şopârle uscate se încolăcesc lasciv pe piciorul destinului. Le ard codiţele, iar fumul se sparge în covor. Înhalez pori, oase şi segmente ale unor provocări pierdute şi tăvălite prin colb.
    N-am cafea, dar omenirea mă duce iarăşi departe să-mi ofere un ultim viol.

  • 6.September.2011

    Iri

    Eram in lumea cuvintelor, unde avea loc un party de despartire. Cuvintele stiau ca tinerii n-or sa le mai foloseasca ca altadata si ca, data fiind natura lor firava or sa moara rand pe rand sau in cel mai bun caz or sa se transforme in noi forme de exprimare – bah, aaa, sau bumtzi bumtzi.

    Asa ca in tristetea lor, cuvintele au incercat sa se distreze. pentru ultima oara. nu cu alcool sau cu depravare si cu rebus, poezii si integrame. s-au dat peste cap, au parcurs dexul de la un cap la altul si au incercat sa-si aduca aminte care dintre ele a fost cel mai des folosit de poeti.

    N-au ajuns la un consens, dar si-au dat seama ca cel putin in epoca de azi cele mai folosite dintre ele sunt destin, omenire, provocare. Le folosesc specialistii plini de doctorate si politicienii. primii cu ingrijorare, ultimii cu dor de-mbogatire.

    Ce amagire! :)

  • 6.September.2011

    Pavel M i h a i

    Destinul este provocarea omenirii

  • 6.September.2011

    Vlad

    Mă așteptam la o provocare mai grea…
    Suntem prea mici să reflectăm existența destinului, ar trebui să retrogradăm pentru a ne mai putea bucura de viață; dar e greu pentru omenire să dea înapoi.

  • 6.September.2011

    MissGeorgiana

    Cu un ultim suspin si o lacrima stearsa in graba,se ridica de pe covorul aramiu si umed.Incepu sa se joace cu picioarele in maldarul de frunze,ce se lasa purtat de vantul dezolant al toamnei.Intelesese…intelesese ca viata e o permanenta PROVOCARE,pe care trebuie sa ai mereu curajul de a o accepta si de a o duce la capat indiferent de obstacole.Pentru ca viata e mereu alunecoasa,trebuie sa avem curajul de a patina,indiferent daca gheata e pe cale sa se sparga.
    Intelesese…intelesese ca fiecare are propriul DESTIN,pe care inevitabil,trebuie sa si-l urmeze.Stia bine ca se putea impotrivi la infinit,ca putea sa continue sa urle,sa scurga un ocean de lacrimi,dar viata nu putea fi controlata de ea,pentru ca nu ea o crease.
    Abia acum intelesese ca viata e o scena,iar masa numita OMENIRE reprezinta doar niste infimi actori fara putere.

  • 7.September.2011

    George Dogariu

    Cu toţii vrem să ne descoperim destinul, dar câţi dintre noi ne descoperim viaţa ? Viaţa însă-şi e singura provocare a omenirii.
    Destinul rămâne în continuare un punct de control asupra maselor. Firavi, puţini şterşi de praf, ne motivăm orice acţiune descriind viitorul, asta da provocare…

  • 8.September.2011

    Ioana Farcas

    Trenul a pornit brusc, iar şuieratul lui m-a trezit din amorţeala afectivă. Nu mă puteam gândi la nimic concret, dar nici nu puteam să simt vreo emoţie. Eram în stare de şoc. Singurul lucru pe care îl vedeam în faţa ochilor era resuscitarea lui. Această imagine mi se perindea în faţa ochilor la nesfârşit: încercările neputincioase ale cadrului medical de a-l readuce printre noi…În final, încercările au fost zadarnice. Priveam scena aceasta în tăcere aşteptând un deznodământ cât de cât pozitiv. Cu fiecare clipă, care trecea realizam că nu mai este cale de întoarcere,iar spaima în mine creştea. Spaima că toată vina gestului său necugetat va cădea pe mine,iar eu nu voi putea duce această povară.Mi-am recunoscut vina,dar nu ştiam cum o voi lua în spate şi o voi trage după mine.În compartiment o fetiţă a început să plângă căci şi-a scăpat ciocolata pe jos. Plânsul ei mi-a desfundat urechile, care nu auzeau pe nimeni şi mi-au deschis ochii, care nu aveau decât imaginea resuscitării. O fetiţă blondă, cu ochi albaştrii, care era distrusă că şi-a scăpat ciocolata. După ce a încetat să mai plângă, în faţa ochilor mei a apărut tortul de ciocolată al verişoarei mele, pe care l-a comandat pentru ziua ei de naştere. Un tort sofisticat, ornat pretenţios, comandat pentru cineva la fel de pretenţios. Acolo, la ziua ei l-am văzut pentru prima dată-ieşea în evidenţă prin simplitatea şi prea multul bun-simţ pe care îl avea. Când m-a invitat la dans,am tremurat de emoţie.Maniere elegante, vorbe alese,un parfum fin,o privire sinceră-ingredientele pentru o relaţie, care credeai că nu-ţi va fi luată decât mai încolo,mult mai încolo,atunci când vei fi bătrân şi trecut prin multe evenimente.Puteam să vorbesc cu el orice-era ca o carte deschisă. Ştia să mă asculte,să se bucure alături de lucrurile, care mă făceau fericită să fie trist alături de tristeţea mea. Aveam impresia că toată omenirea e a noastră.
    Îmi amintesc şi acum momentul în care a venit la spital să mă ajute căci tata era internat. A stat ore întregi, fără să-i pese că stă într-un miros infernal de medicamente şi urină. M-a ajutat să am acces la doctor pentru a-i cere nişte informaţii legate de starea lui de sănătate, apoi a avut răbdare până când am reuşit să găsim o asistentă pentru a-i schimba branula, căci vena tatălui a cedat, iar mâna a început să i se învineţească.După ce ajutată de o asistentă am reuşit să-l spăl şi să-i schimb pijamaua, l-am lăsat în grija ei, care mi-a explicat că starea lui s-a îmbunătăţit considerabil şi că pot să mă duc liniştită acasă.Greterin m-a condus acasă-eram epuizată după atâtea nopţi nedormite şi ten-siuni.În drum spre casă mi-a mărturisit pentru prima dată că mă iubeşte. Mi-a spus aceste cuvinte în faţa casei mele, lângă gard, pe o voce tremurândă.I-am zâmbit,apoi ne-am privit minute în şir, în tăcere. Eram acolo pentru noi, nu pentru cei ce treceau pe aceeaşi stradă cu noi,nu pentru vorbele lor şi nici pentru privirile lor, ci pentru noi. Declaraţia mi-a dat forţa necesară pentru a-l ajuta pe tata şi a o consola pe mama. Săptămânile în care mă duceam la spital la tata au trecut mai repede, datorită prezenţei lui Greterin. Experienţa prin care am trecut cu tata a fost o mare provocare pentru mine.
    Relaţia mea cu Greterin a început să devină interesantă. Nu era o relaţie, care se consumă repede sau care se baza pe lucruri superficiale. Baza acestei relaţiei era respectul. Astfel, relaţia noastră s-a construit în timp, cu grijă. Aveam impresia amândoi că nimeni şi nimic nu o va distruge repede….
    Trenul merge. Fetiţa cea blondă începe să mă studieze atent. Îi zâmbesc şi apoi mă uit pe geam.
    Eram la ţară cu Greterin când aveam să descoperim de ce avem atât de multe lucruri în comun, de ce ne place să stăm în ploaie vara, de ce ne place să mâncăm litchi, de ce ne place să ne trezim la ora 4 dimineaţa să ne facem o cafeluţă şi să privim apoi răsăritul de soare, de ce ne place să mergem în pădure şi să urlăm ca tâmpiţii şi să ne pierdem fără să ne pese sau de ce ne place să mâncăm îngheţată iarna?
    Trenul merge.
    Ne simţeam prea bine atunci, visul pe care-l trăiam era prea frumos ca să dureze la infinit. În acea zi de vară în care ploua torenţial şi în care eram uzi leoarcă şi plini de noroi după ce am căzut într-o baltă-ne-am jurat că nimic şi nimeni nu ne va despărţi şi aşa plin de noroi m-a cerut de soţie. Şi aşa ne-am logodit. A doua zi uitându-ne printre poze am descoperit un lucru ciudat-aveam în portofel poză cu părinţii noştrii, iar poza tatălui era identică… La început am râs şi am râs şi am tot râs, apoi nu am mai zis nimic. Ne-am uitat unul la celălalt, am pus pozele la locul lor, în portofel şi am băut apă, căci ne era sete. Apoi eu am ieşit afară căci mă sufocam. Am făcut greşeala de a mă îndepăr-ta de Greterin, în sensul că tot mergeam înainte şi nu mă mai opream.Apoi am început să fug şi nu mă mai opream din fugit. Fugeam, fugeam, fugeam. Mi-am auzit gâfâitul… Începeam să realizez că ceea ce s-a întâmplat este real. Am decis să mă întorc şi să înfrunt realitatea: tatăl meu vitreg era tatăl amândurora. Acesta ne este de fapt destinul.
    Trenul merge.
    Greterin era întins pe pat şi fără răsuflare, iar lângă pat cutii de medicamente. Am chemat ambulanţa care a venit într-un târziu şi …şi nu mai puteau face nimic. Încercau să-l resusciteze.
    Trenul merge.
    Flacăra care ne lega s-a stins în câteva clipe, visele noastre au devenit tăciune, iar tăciunele rămâne amintirea a ceea ce a fost şi nu va mai fi.

  • 8.September.2011

    Cristina

    “Omenirea intr-o continua schimbare” este proiectul la care lucreaza un grup de patru tineri: Amza, Emil, Carla si Carol. In mod paradoxal acestia se incapataneaza sa traiasca in trecut, cu mai bine de doua decenii – timpul regasirii lor, al amintirilor. Traiesc intr-un secol apus, nu se pot adapta provocarilor vietii. Uita ca totul se rezuma la “hic et nunc”. Desi isi traiesc viata cat se poate de ciudat pentru acest secol, sunt constienti si vorbesc cu seninatate de schimbarile epocii moderne, ca intr-un scenariu stiintifico fantastic.
    Viata pentru ei este precum o piesa de teatru absurda, unde propriul destin este pierdut in negura timpului, care curge implacabil…
    Vor regreta poate faptul ca nu sunt ancorati in realitate si mai ales, ca s-au izolat de toti din jurul lor… Poate va fi prea tarziu cand isi vor da seama de miile de lucruri pe care le-au pierdut fiind inchisi in labirintul trecutului. Singura speranta si unicul colac de salvare este proiectul in care sunt implicati. Daca vor constientiza faptul ca traind intr-un “illo tempore”, sunt detasati de tot, creandu-si o meta-realitate maladiva in care se inneaca unul cate unul, clipa de clipa, ramane de vazut. Raspunsul e la ei, in mintea si simtamintele lor confuze.
    Redesteptarea acestor patru constiinte tin doar de ei, noi suntem doar martori…niste sarmani martori…

    P.S Imi doresc cartea “Noi, ceilalti”- Stephane Audeguy – pentru ca titlul acestu fragment se potriveste, dar mai ales pentru ca m-a intrigat descrierea citita pe site-ul Nemira!

  • 9.September.2011

    Alexandra

    Adolescentul îşi măsoară arta din priviri.Stâmbă încruntat din nas.Nu se ridică la aşteptările sale(care,ce e drept,erau exagerate).Sângele i se urcă uşor in obraji.Aruncă pe foaie o nuanță vie de roşu.
    “Ah,NU sunt bun de nimic!Iar tu de ce te uiți la mine?!Doar nu ți-o fi milă…” Se răsteşte el spre desenul abia isprăvit.Da,nu e ceva de mare preț ,dar el e oarecum mândru de creația sa.O apreciază ca nimeni altul şi o urăşte în acelaşi timp.Două lacrimi mari se rostogolesc udându-i obraji.
    “Dar pe tine nu o sa te vadă nimeni ,vei rămâne la fel de necunoscută ca şi mine.Vei fi chiar o piedică pentru omenire !!Ce nevoie e de tine?!Trebuie sa fim oameni practici,frumoaso,trebuie să ne ajutăm familia..”- vorbea el personajului din desen pe un ton din ce în ce mai blajin(I se intămpla adesea,şi era un exercițiu ce îl mai potolea.).Atinge uşor cu vârful degetului chipul fetei din desen.
    Incetul cu încetul tot norul de mânie a dispărut fiind înlocuit cu o ciudată linişte interioară,sentiment pe care băiatul nu îl mai încercase de mult.Trebuie să menționăm că provenea dintr-o familie ajunsă in mizerie, dar asta nu îl opera sa-şi sacrifice uneori ultimii banuți în favoarea singurei şi mistuitoarei sale iubiri:desenul.Era tot ce i-a mai ramas.Acest sacrificiu îi afecta însă profund conştiința…Se învinovățea inutil pentru ca-şi oferă “prea mult răgaz pentru lucruri inutile” cand el ar trebui să muncească mai mult,să învețe întreit.Dar credeți-l!Mai multe decât a făcut,nimeni nu ar fi putut să facă!Era ,de altfel singurul ce-şi întreținea familia,acum formată dintr-o surioară de nici 3 ani şi o mamă bolnavă….
    Adevarul este că adolescentul ar avea tot dreptul sa fie înfuriat pe crudul său destin.Ce nu ştie el insă,este că trebuie sa privească talentul său ca pe o provocare.Să îl tolereze.Da, încă o provocare pe langă acele multe prin care a trecut.Dar asta îl va face o persoană puternică,cu o gândire matură.Acum dispretuindu-l ,va avea ocazia sa vadă mai tarziu ca i-a fost singurul prieten cand trecea prin moment dificile.Se va bucura că nu a renunțat la el.Mai mult chiar,se va bucura când îi va culege roadele.Si asta ,doar fiindcă micul nostru erou continuă să spere,să se lupte cu el însuşi si restul obstacolelor.

  • 9.September.2011

    angelo

    Omenirea este destinată provocării.

  • 9.September.2011

    Ruxi

    Simplificand, destinul reprezinta nimic fara o provocare.
    Totul depinde de tine, de puterea ta de a-ti croi drum printre miliardele de suflete ce alcatuiesc omenirea, caci destinul poate fi scris in stele, insa tot ce asculta stelele porneste din mainile tale.

  • 9.September.2011

    Bianca Lorena

    Destinul omenirii este o provocare inevitabila dar greu de asumat.

  • 9.September.2011

    Crina

    Cand soarele intra timid prin fereastra inchisa, ea statea turceste cu privirea pierduta pe fotoliul din fata ferestrei. Ceasul de pe perete ii amintea cu fiecare secunda ca timpul trece, dar ei nu era de ajuns. Isi dorea ca timpul sa zboare, sa scape de toate gandurile care ii fugeau prin minte cu mii de kilometri pe ora. El dormea linistit, nemiscat, habar nu avea ca fara sa vrea, ei i-a distrus tot basmul care il avea pregatit pentru ei doi, tot destinul lor impreuna.

    Niciodata nu a deranjat-o faptul ca el vorbea in somn. Intr-un fel, asta era unul din lucrurile care ii placeau la el, cand o trezea la ore imposibile cu cuvinte fara sens o facea sa se simta in siguranta. Noaptea trecuta, fiecare cuvant spus de el i-a trezit banuielile pe care le avea dintotdeauna.

    Stia ca va fi o adevarata provocare sa iasa pe usa fara sa se uite in urma ei. Intreaga omenire nu ar putea intelege ce simtea ea in acel moment. Poza lor de pe masa parea ca se uita la ea si ii rade in fata.

    Minutele parca stateau pe loc si tot ce isi dorea era ca el sa se trezeasca. Avea ghiozdanul si geaca langa ea, tenesii in picioare, dar astepta ca el sa o vada plecand.

  • 9.September.2011

    Iustina Costea

    A apucat cufarul usor, cu cele doua manute firave si a inceput sa planga in hohote!Omenirea intreaga ar fi vrut atunci sa stie ce-i in sufletul ei!Deveni usor furioasa si se gandi la marea provocare ce se asternea in fata ochilor ei.Mii si mii de ganduri ii strabateau mintea si totul parea ca devine atemporal…Nu mai exista nici destin, nici soarta, nici nimic! Simtind ca ii fuge pamantul de sub picioare inspira adanc si lasa ultimul hohot sa se piarda in noapte..Oricum pierduse tot odata cu scrisorile acelea, caci insasi identitatea ei, telul existentei sale se regasea acolo!

  • 9.September.2011

    Corina Niţescu

    Acestea fiind zise, s-a încheiat şi cel de-al doilea concurs realizat în colaborare cu Caravana BookLand. Vă mulţumim tuturor pentru participare şi vă mai aşteptăm la un următor concurs ce va începe luni, 12 septembrie.

    Câştigătorii de astă dată vor fi anunţaţi în cursul zilei de mâine, urmând să fie contactaţi la începutul săptămânii viitoare.

    Fiţi pe fază şi urmăriţi update-urile!