Feed RSS
Twitter
22.05.2008 
OK. Esti adolescent. Daca nu cu varsta, atunci sigur cu mintea. Nu locuiesti singur, cum afirmi ca vrei, ci cu… PARINTII!! Cum te intelegi cu ei? Let me guess: va mai “ciondaniti” uhmm… zilnic!
Comunicarea cu parintii poate fi foarte dificila. Ei spun mereu ca iti vor binele, dar cand ii auzi cu fraze gen: “Treci la invatat, nu mai sta pe mess!” sau “Nu te-am vazut invatand azi!” sau “Mereu uiti cate ceva.”, iti vine sa iti iei campii.
Nimic nu il deranjeaza mai mult pe un adolescent decat afisarea unui mesaj de neincredere din partea parintilor. De aici, dorinta acestora de a-l controla, pedepsele, ingradirea libertatii – toate acestea neavand alt rezultat decat creearea unui comportament ostil al adolescentului. El ajunge sa minta, considerand ca adevarul este oricum inutil, din moment ce nu mai este crezut de catre parinti.
Dar cand adevarul se descopera, majoritatea parintilor reactioneaza exact cum nu trebuie, exprimandu-si dezamagirea, impunand alte limite si controlandu-l pe adolescent mai des, fapt care nu aduce decat indepartarea si creearea unui gol mai mare in comunicare. Parintii simt ca pierd controlul, adolescentul simte ca isi pierde libertatea spre care tinde.
Un alt impediment in comunicare este tonul amenintator si lipsa rabdarii, din ambele parti. Eu una, care am mama cadru didactic, eram mereu iritata de tonul ei inalt cand vorbeam, pana intr-una din zilele trecute, cand mi-am dat seama ca acesta e, de fapt, mai mult un defect profesional. Sigur, asta nu ma calmeaza pe mine, cand discutam ceva. 
Tonul cu care se discuta este foarte important. La fel si dispozitia de a asculta o alta opinie. Cand discutiile cu parintii sunt insa strict directive, adolescentii nu se simt auziti si se creeaza sentimentul de revolta. De cate ori nu ati auzit expresii de genul: „Tu sa taci, tu esti mai mic!” ori „Tu trebuie sa…”?
Desigur, exista si parinti receptivi si deschisi si daca aveti asemenea parinti, felicitari! Sunteti norocosi!
Deci, cateva sfaturi utile, dupa parerea mea, in comunicarea cu ai nostrii „colegi de apartament” ar fi:
1. Ai rabdare, vorbeste cu calm, chiar daca discutia devine tensionata.
2. Exprima-ti opinia cu diplomatie si urmareste-ti scopul. Nu cauti sa te certi cu ei, ci cauti sa ii convingi, nu-i asa?
3. Orice ar fi, incearca sa nu ataci!
4. OK. Ai incercat. Dar tot ti se fac reprosuri. Crede in tine si demonstreaza-le contrariul!
Stim ca e greu, dar esti o persoana desteapta! Pana la urma, a invata sa comunici cu parintii este educativ si pentru comunicarea cu un alt viitor „coleg de camera”!
Sunt curios cati parinti citesc ;) … [ niciunu? ]
Deci sunt degeaba sfaturile astea. Ideea in sine e foarte buna doar ca trebuia sa faci articolul pt adolescenti cum sa se comporte in relatia cu parintii nu invers.
da.. adevarat.. ar fi bine sa citeasca si parintii…
sfaturile chiar sunt pt noi, adolescentii. c te face sa crezi ca sunt 4 parents? :-??
uite ca citesc si parintii…. na! Partea funny e ca exact de asta sufeream si noi ca adolescenti si partea nashpa e ca trebuie sa retraiesc din nou adolescentza – odata cu odorul, de data aceasta “bucurandu-ma” doar de crizele specifice si fiind exclusa de la partile frumoase – ca hai, recunoasteti, sunt destule si partile bune…
Cele mai sus mentionare sunt “Sfaturi” pt cei care au puterea … ti se pare ca noi o avem in relatie parinte-copil ?
Ma bucur ca citesc si parinti. Sincer, au citit si ai mei si au spus: “da, asa sa faci!”:)), asa ca sper sa fie util si pt parintii dornici sa invete.
Naufragiatu, eu stiu ca putem sa incercam. Nu stiu ce e pe la tine pe acasa…
Părinţii noştri pur si simplu nu mai au răbdare cu generaţia noastră, lucru complicat, pentru ca nici noi nu mai avem răbdare cu generaţia lor trecuta.
Pentru mine situaţia este puţin mai deosebita, am restricţii absurde dar pot găsi scuze si îmi trece, mă obişnuiesc cu situaţia. Părinţii noştri ar trebui sa ne asculte mai mult decăt sa ne critice si sa ne spună ca suntem mici, uneori ar avea mare surpriza sa afle ca si noi putem gândi la fel de bine si chiar mai deschis decăt ei, câteodată i-am putea ajuta mult mai bine decăt o persoana experimentata. Tot ce trebuie sa facem e sa mai ascultam din când in când si sa nu mai impunem, atât din partea părinţilor cat si din partea adolescenţilor.
La urma urmei, cu toţi vrem ceva. Noi libertate, iar ei… sa fim sănătoşi.
e foarte interesant ce ai scris u acolo si o sa scot articolul tau si la imprimanta sa le arat si parintilor mei….poate ajea vor intelege si ei cum ma simt eu
Va rog sa ma ajutati si p mn pt ca sfaturile pe care ni le-ai dat skatarina le-am incercat si eu cu parinti mei dar nu tin de nici o culoare….pt k eu sunt kalma cu mama mea si ea tipa intruna la mn…si mai multe….am incercat sa comunic cu ea sa o fac sa inteleaga si sa o inteleg si eu p ea…..dar ea ori nu ma ia in serios si ma ia peste picior….ori ajungem sa ne certam aia….chiar nu stiu ce sa mai fac…am ajuns sa disper….abia ajtept sa fac 18 ani sa plec la facultate..si dupaia sa am viatza mea…si sper k io sa nu fac la fel cu copii mei…si sa fiu un parinte “receptiv si deschis”……app. acum am 16 ani si sunt fata
Nasolica in primul rand. Si la mine mama este dificila uneori, dar pana la urma, dupa ce ii dau niste argumente pentru ceva (sa zicem o plecare la mare) e de acord. Eu am noroc si cu un tata foarte gege. Tatal tau cum e?
ciudat este atunki kand un parinte… in kazul meu mama ..incearca s`mi fie prietena ..o las .. insa apoi de trezeshte k imi este mama ..nu prietena …eu ca sa mai intzeleg ? dar una peste alta este ok sa ai un parinte mai “descuiat” .. parintzi foarte descuiatzi nu exista …decat nepasatori ..un parinte complex este (dupa parerea mea) cel care itzi este prieten sh parinte in acelashi timp ..dar nu separat sh nu cu intreruperi :))
dar orkm postu este super :P
acum..nush. fiecare parinte trebuie “tratat” in modul care cere situatia. si crede-ma, madootza, stiu cum e uneori. keep trying.;)
thanks.
Parinti ca ai mei nu cred ca mai are cineva. Ei se cred parinti perfecti.
Tata este tipul parintelui “autoritar” dupa parerea lui: nu isi cere niciodata scuze, nu recunoaste cand a gresit, tipa in loc sa vorbeasca, vine beat si ma interogheaza ca unde i-am ascuns banii (pentru a descoperi mai tarziu ca ii avea in buzunar), dupa parerea lui sunt curva daca stau vara cu gashca in spatele blocului pana la ora 22:00, daca sa intampla vreodata sa nu fie ordine in casa imi vorbeste ca la ultimul om (ca ii consum mancarea degeaba, ca stiu numai sa cer, plus “complimentele” de rigoare), afirma ca nu ma tin de scoala si sigur umblu aiurea (desi nici macar nu stie cum se cheama liceul unde invat, nu s-a interesat niciodata sa vada ca nu am note sub 7 si ca am doar 2-3 absente).
mama? e o prefacuta cu 2 fetze care este cea mai buna prietena a mea cand nu vorbesc cu ea, pana in momentul cand cedez ca atunci revine la normal si ma ignora complet…
as continua
io`s norocaoasa…am avut parte de nijte parinti de nota 10…un tata kre nu intb unde ma duc,cu cn, sau knd vn…sh mama kre mi`a permis sa plec peste tot,pt k are incredere…dar conditia era sa aibe bani pt plimbarile mele….in rest:comunicarea exista……lasand la o parte momentele knd eu vreau sa dorm sh ma streseaza cu nijte intrebari absolut tampite!!!!
cu ai mei, nu cred ca am nicio sansa.
indiferent de cum as vb, sau cum m-as purta nu sunt niciodata multumiti, asa ca in general prefer sa ii ignor atunci cand vin sa-mi reproseze ceva :”>