04.Feb.2010 / Uncategorized / 382 vizualizări /

Cine te-mpiedică?

Sunt o împiedicată. Asta obişnuieşte să-mi zică mama de mică, pentru că am un talent înnăscut de a încurca lucrurile. Nici eu nu ştiu cum reuşesc. De o bună perioadă de timp însă sunt mai veselă şi mai puţin încurcată. Nu ştiu cărui fapt se datorează acest lucru, însă îmi prinde bine.

Pe la facultate, ne-au încarcat ăştia cu atât de multe proiecte, încât am ajuns să ne revoltam cu toţii (unii spuneau că numai eu sunt o “revoltătoare”). Nu ştiu cine i-a învăţat, însă cu siguranţă i-a învăţat prost, cum că trebuie să obligi oamenii să lucreze în echipă. Bine, bine, eu nu am nimic împotrivă, îmi place teambuildingu’ însă câteodată, atunci când sfârşeşti într-o echipă numai nu de tine aleasă, nu e cel mai fericit lucru cu putinţă. Uite-aşa m-am trezit lucrând cu nişte minunate colege, cărora nu le mai ajunge nimeni la nas, nici măcar cu scara. Toate bune şi frumoase până la împărţirea sarcinilor, întâlniri etc. Proiecte bune, pentru că ele oricum sunt mult prea bune pentru facultatea asta. Sunt puţin cam nepăsătoare în legătură cu agitaţia de care au dat dovadă, şi nu pentru că nu-mi pasă de note, ci pentru că unii oameni sunt atât de încăpăţânaţi încât nu au încredere în munca pe care o faci, lucrează singuri şi apoi îţi scot ochii “că nu te-ai implicat”.

Uite, oamenii ăştia pe mine mă inhibă. Mă omoară. Îmi taie din avânt. Oamenii ăştia mă fac să nu dau randament maxim, iar câteodată mă fac să mă simt inferioară, nu pentru că aş fi, ci pentru că siguranţa lor îmi ucide siguranţa. Uneori mă întreb dacă are cineva “dreptul” să facă asta, pentru că toţi suntem buni la ceva la urma urmei…

Şi cred că asta-i cel mai important, să nu laşi pe nimeni să-ţi taie avântul, pentru că pentru a-ţi urma visele ai nevoie de tine.