James Morrison îţi poate da o inspiraţie extraordinară. B., cel puţin, ştia asta foarte bine. Îşi simţea inima cum suferă, însă nu înţelegea de ce. Şi se sătura să se mai întrebe. Porni muzica şi se cufundă în gânduri. Şi se gândea la ce a fost. Sau mai bine zis ceea ce nu a fost. Pentru ea au fost atât de multe, însă era şocată să vadă cum, povestind altora, părea nimic. Sau chiar era nimic şi numai în închipuirea ei fusese mai mult? Nu, altfel de unde atâtea nopţi nedormite, atâtea zile de tristeţe?

“Yeah, I could dream more then/ Yeah, I believed more then”

Pentru ea versurile se potriveau perfect. Trecuseră doar trei ani, dar ea simţea că ar fi trecut o viaţă întreagă. Cum poate un lucru ce practic e nimic să însemne atât de mult totuşi?

Se uită la birou şi văzu caietul de fizică ce o aştepta ca să mai rezolve câteva probleme. Alte probleme? Simţea că are destule! Şi în acelaşi timp, nu ştia care sunt ele.

Dintotdeauna a fost o visătoare. Dintr-un lucru mărunt, imaginaţia ei creea ceva măreţ. Întotdeauna departe de realitate. Dar oare ce e realitatea? Ceea ce se întâmplă strict în exteriorul nostru, ceea ce vedem cu toţii că se întâmplă? Realitate nu este oare şi ceea ce simţim, ceea ce sperăm, ceea ce visăm? Dacă nu s-a înfăptuit în universul vizual înseamnă că nu există? Dacă oamenii nu pot pătrunde în gândurile altora nu înseamnă că acelea nu sunt de fapt o realitate. Ele există! Sunt acolo, doar că nu sunt palpabile.Un exemplu prea cunoscut ei era dragostea. Nu o putea vedea, nu o putea atinge, dar o simţea din plin şi ştia că ea există, că ea este realitatea. Ştia că este fundamentul tuturor lucrurilor. Şi cauza framantorilor ei din acel moment.

Ştia că nu o să îi uite niciodată chipul. I se impregnase în creier şi avea să rămână acolo pentru totdeauna. Şi, mai presus de atât, personalitatea lui puternică, ce şi-a putut-o implementa prin doar câteva discuţii decurse noaptea târziu. Erau lucruri pe care el le-a zis şi au motivat-o să facă anumite lucruri, involuntar. Sunt lucruri pe care partea inconştientă a creierului le preia fără să mai anunţe şi partea conştientă. Şi acea parte din urmă, se trezeşte ca dintr-o reverie peste mult timp, prea târziu însă…

Fusese şocată când şi-a dat seama că multe lucruri le făcea pentru el, să-i demonstreze lui ce poate ea. Chiar dacă ştia că probabil el nu va afla niciodată. Spera doar ca undeva în inconştientul lui stă ceva ce aşteaptă să se trezească la momentul oportun. Şi atunci ce bine avea să fie!

Tresări, realizând că încă mai are un strop de speranţa în suflet. Sau poate mai mult. Încerca doar să ascundă asta. Şi, printr-o simplă gândire retrospectivă mai amănunţită ea realiză că unul dintre motivele tulburării ei era lupta această de a-şi ţine sentimentele în frâu. Era o luptă grea, iar sentimentele erau ca nişte fiare gata să atace în orice clipă. Şi din când în când mai zgâriau, şi o făceau destul de rău.

“This emptiness is killing me/ And I’m wondering why I’ve waited so long”

B. hotărî să asculte în continuare Jesse McCartney. Se pare că amândoi se întrebau acelaşi lucru. Contextul era diferit, însă esenţa aceeaşi. Ea pentru ce aşteptă? Pentru că în ciuda faptului că nu voia să recunoască, ea încă aştepta, încă spera. Aştepta multe şi în acelaşi timp nimic. Voia poate doar să simtă acel ceva ce îl simţea numai când el era prin preajmă. Sau acel ceva ce îl simţea când vedea semne ale existenţei lui. Când îl vedea pe câte un sait ştia că el trăieşte, undeva aproape de ea, deoarece internetul îi lega. Trăia cu sentimentul că ei sunt de fapt unul lângă altul, doar că ochii ei nu erau capabili să vadă asta. Nu era capabilă nici să îl atingă, să îl miroasă, să îl audă, însă ea ştia că are un alt organ de simţ, nedefinit ştiinţific, cu care îl simţea din plin. Şi, în acele momente, simţea o căldură sufletească enormă ce cuprindea tot corpul şi îl încălzea. Sentimentul nu dura decât o secundă, fiind apoi acoperit de întunecimea raţionamentului, ce o făcea să realizeze cum asta e o prostie, că de fapt el era departe, trăindu-şi propria viaţă, total separată de a ei.

Însă în vise, el era alături de ea. Asta când îl visa. Nu se mai întâmplase asta de mult, decât în ipostaze urâte, când ea îi făcea doar diverse reproşuri, nici ea neştiind la ce se referă. B. surâdea amar amintindu-şi cum îşi dorea ea să doarmă non-stop, pentru a trăi în acea lume magică a visului. Ar fi sperat ca visul să fie de fapt realitate şi realitatea vis. Şi totuşi, de unde ştia ea care era realitatea? Poate că tot ce i se întâmpla acum era de fapt un vis, ea era doar o actriţă ce juca prost şi nu îşi respecta bine indicaţiile regizorale. Pentru că era sigură că nu ăsta era scenariul. Oricine ştie că o dragoste platonică nu face un film bun.
Şirul gândurilor îi fu brusc oprit de venirea mamei acasă. Era destul de nervoasă, aşa că B. hotărî să îşi scrie temele, pentru a evita o posibilă ceartă.

Ştia că în tot acest timp nu se gândise la ceva concret. Dar aşa era şi normal, pentru că de fapt nu fusese nimic…