Ce gust are marea în Vama Veche (Poveste de dor)

În Sala Liviu Ciulei a Teatrului Bulandra, tensiunea creşte. Lumea aşteaptă cu sufletul la gură următorul premiant anunţat de doamna care zâmbeşte pe scenă cu satisfacţia de a ne ţine în acel suspans teribil. “De ce îi ia atât?”.

Ce gust are marea în Vama Veche (Poveste de dor)

Secundele parcă sunt minute. Eu şi Laura strângem cu putere griful chitării, asta ca să nu ne strângem una pe alta de mâini dureros de tare. Şi cu inima pompând cu din ce în ce mai multă putere, gata să ne iasă din piept, auzim vocea pe care o aşteptam spunând: “Premiul Special al Juriului se acordă formaţiei “Fitil Aprins”. Marta Popovici şi Laura Meştereagă sunt invitate să cânte în cadrul Festivalului “Folk You” din Vama Veche, ediţia 2014!”

Am crezut că nu aud bine. Timp de câteva secunde după aceea, nu am putut reacţiona. M-au izbit aplauzele si m-am trezit auzind vocea mamei strigându-mi “Bravooo!”. M-am uitat imediat la Laura. “Laura! Laura! Fitil Aprins! Ăsta e numele nostru! Noi suntem!”. Şi trecând printre scaune cu genunchii tremurând şi în acelaşi timp încercând să zâmbesc şi să nu lovesc pe nimeni, am ajuns pe scenă.

Seara a trecut apoi ca prin ceaţă. Lume necunoscută ne cerea să facem poze împreună, am primit un coş imens de flori de la un coleg de-al mamei, celălalt premiu, pentru cea mai buna piesă din repertoriul internaţional… Cine s-ar fi gândit că un concurs atât de puţin cunoscut m-ar putea face aşa fericită într-un timp atât de scurt? Dintotdeauna am iubit surprizele…

Câteva luni mai târziu, eram în tren spre Mangalia cu o gaşcă de prieteni veniţi să ne susţină şi să se distreze, plus un bagaj special, personal, pentru toate emoţiile şi entuziasmul sălbatic care nu mai încăpeau în mine. Doamne Dumnezeule, de când îmi doream să merg în Vama Veche…! În sfârşit plecam. Cu câteva săptămâni în urmă mă îngrijorasem atât de tare că nu voi mai ajunge acolo.

Eram acasă când m-a sunat Laura cu o voce mult mai puţin radioasă decât de obicei:
– Ce faci? m-a întrebat cu un ton îngrijorător. Mi-am dat seama că era ceva în neregulă, dar încercam să ignor monstrul de teamă care mi se formase in minte. Laura tot trăgea de cuvinte. Ştii că am fost la Hociotă… S-a uitat în gâtul meu şi… Mi-a zis că am noduli pe corzile vocale.

Apoi a tăcut şi am întrebat-o ce înseamnă asta.
– Trebuie să mă internez.

Şi chiar s-a internat la începutul verii, la secţia de foniatrie a Spitalului Hociotă. Nu mai avea voie să cante o perioadă… Aşa că acum aveam tot dreptul să fiu anxioasă şi speriată, habar nu aveam cum o să decurgă lucrurile şi nici cei din organizare nu mai sunau odată…

Eu şi Laura cântam împreună de aproape doi ani atunci, la acel moment, deşi oficial, trupa noastră a aparut mai târziu. Am fost nevoite să ne găsim un nume pentru Festivalul “Toamna Baladelor” şi “Fitil Aprins” a apărut natural, în timp ce ascultam melodia lui Beck Corlan, “Harababura”, pe care o pregăteam atunci. Ne-am gândit că numele ne reprezintă, amândouă cântăm cu atâta pasiune şi iubim atât de mult să fim pe scenă împreună, încât un fitil aprins a părut o idee foarte inspirată, o metaforă pentru noi şi pentru sentimentele pe care muzica ni le trezeşte.

Cântăm împreună aproape orice şi relaţia noastră cu folk-ul s-a dezvoltat prin prisma faptului că majoritatea concursurilor şi festivalurilor pentru tineri sunt de muzica folk. Ţin minte că în clasa a IX-a nici una dintre noi nu era deloc încântată de ideea de a cânta genul ăsta de muzică. Dar am ajuns să facem totul cu o plăcere crescândă tocmai din iubirea pentru muzică pe care o împărtăşim.

Mai participaserăm la concursuri împreună şi de fiecare dată ne întorseserăm cu premii. Cât despre liceu, mai toată lumea ştie despre noi, suntem duo-ul inseparabil, motiv pentru care glumim între noi că suntem “voice mates”, soul mate-uri muzicale. Chiar şi acum am zile în care privesc în urmă şi rămân uimită să realizez cât de mult ne-a apropiat muzica, cât de tare poate pasiunea şi iubirea pentru ceva să unească două persoane.

Aşteptasem confirmarea concertului destul de multe zile, Laura nu putea să cânte şi totul părea să meargă pe dos.

Ce gust are marea în Vama Veche (Poveste de dor)

Eram la bibliotecă şi citeam “Femeia care aştepta” a lui Makine, când am observat telefonul vibrând pe masă, în liniştea sălii de lectură. Am ignorat privirile insistente către mine în drumul probabil zgomotos către ieşire, pentru că nimic nu era mai important pentru mine în acel moment decât apelul. Venise confirmarea! Puteam în sfârşit să mă apuc de treabă.

L-am rugat pe Mihai, un prieten student la teatru care obişnuia şi el să cânte la concursuri când eram colegi de liceu, să vină cu mine în Vama Veche. Am repetat piesele câte doua ore pe zi timp de o săptămână şi urmatoarea întalnire a fost pe peronul Gării de Nord. Mi-am dat seama că se intamplă cu adevarăt ce îmi dorisem abia în dimineaţa în care l-am văzut la gară cu chitara în spate şi un bagaj mic, gata de drum.

Am ajuns în Mangalia cu şase ore înainte să trebuiască să ne urcăm pe scenă. Ne-am dat jos din microbuz în 2 Mai pentru că nu mai găsisem cazare deloc în Vamă. Peste tot era plin. Pe toate site-urile existau perioadele normale ale verii cu taxele aferente + perioada “Folk You” cu o taxă specială aşezată frumos langă. Aşa că ne-am zis că “2 Mai-ul nu poate fi aşa rău” şi chiar nu a fost.

Era una din zilele alea atât de caniculare încât ne venea să ne topim şi să ne scurgem prin asflat, poate aşa soarele o să ne atingă mai puţin. Şi cum habar nu aveam unde să coborâm, ne-am dat jos cu multe staţii înainte de vila la care eram cazaţi. Era chiar la ieşirea dinspre Vamă a 2 Mai-ului. Asta avea să ne prindă foarte bine pentru dimineţile în care taxiurile ne cereau 20 de lei ca să ne ducă 2 kilometri.

Ce gust are marea în Vama Veche (Poveste de dor)

După ce ne-am cazat şi am făcut toţi câte un mult dorit duş, eu şi Mihai am luat maşina către Vamă, în timp ce prietenii noştri au tras un pui de somn. Noi trebuia să fim acolo mai devreme pentru soundcheck. Dar am ajuns aşa devreme, că a trebuit să stăm o oră degeaba. De fapt, “degeaba” e foarte greşit spus pentru că starea mea era incredibilă. Nu am stat degeaba. Mă uitam la toţi oamenii aceia care păreau atât de “acasă” şi în timp ce ne-am aşezat la o terasă şi ne-am luat câte ceva de băut, am lăsat tot aerul acela să mi se imprime în plămâni, piele, nas, minte…

Priveam marea de care îmi fusese atât de dor şi cui îi mai păsa de altceva decât de momentul ăla, atunci şi acolo? Mă simţeam minunat! Gasisem un loc căruia să îi aparţin şi tocmai începeam să gust libertatea, aşa cum simte o pasăre când îinvaţă să zboare. Nu ştiam la ce să mă aştept, dar simţisem gustul pe vârful limbii.

Când a venit ora la care trebuia să fim în backstage, ne-am prezentat cuminţi şi am aşteptat să ne vină randul. Mihai era mult mai panicat decât mine, probabil chiar voia să ne iasă totul perfect. Eu, în schimb, eram atât de relaxată încât cu greu ar fi reuşit ceva să mă scoată din starea aceea. Probabil toată lumea se gândeşte că reacţia normală ar fi să am emoţii care să mă oprească din a funcţiona normal. Să imi intunece privirea. Să imi îngreuneze respiraţia şi să îmi facă mâinile să tremure. Ei bine… peste mine coborâse un fel de pace că şi cum ştiam că va ieşi bine.

Simţeam peste tot în jurul meu numai energia pozitivă a acelor oameni senini veniţi să se simtă bine, care nu aveau nici cea mai mică intenţie de a critica ceea ce urma noi să facem. Erau unii care chiar nu aveau nicio intenţie de a ne asculta. Şi cu sentimentul ăsta am trecut de soundcheck. Nu-mi aduc aminte mare lucru din minutele alea. Oricum a fost rapid, publicul nu era încă adunat şi nu am tras prea mult de timp. Am verificat microfonul, chitara, monitoarele şi aia a fost.

Mai aveam de aşteptat cam o ora până să înceapă cu adevărat festivalul. Când am coborât de pe scenă, una dintre organizatoare m-a rugat să notez pe o fişă piesele pe care le vom cânta şi neavând un loc în care să stau şi să fac asta, m-am aşezat la masă cu nişte oameni de vreo 35-40 de ani care beau mult vin şi râdeau.

– Porţi ochelari? m-a întrebat nenea lângă care mă aşezasem.

– Da… i-am răspuns ezitant, dar zâmbindu-i înapoi pentru că mă citise. Purtam ochelari, chiar dacă nu în Vamă. Probabil poziţia în care stăteam când scriam mă trăda.

– Ia o gură de vin, poate o să vezi mai bine.

Am râs, pentru că desi am dioptriile mici şi văd perfect şi fără ochelari, nu l-am refuzat şi am gustat din vinul roşu ca nişte buze sărutate.

Când în sfârşit a venit ora 19:00, prietenii noştri nu ajunseseră. Intram pe scenă în mai puţin de 15 minute şi ei încă aşteptau afurisitul de microbuz în faţa vilei pentru că dormiseră prea mult. Mi se părea amuzant, totuşi. Şi acum mi se pare.

Ce gust are marea în Vama Veche (Poveste de dor)

În faţa scenei se mai adunase lume, cu toţii aşezaţi turceşte, vorbind între ei, zâmbind sau privind senin către scena încă goală. Mulţi erau în apă, alţii făceau plajă, alţii mâncau… În mine, emoţiile se întrepătrundeau, nu se loveau unele de altele. Nervozitatea se îmbina cu liniştea, entuziasmul cu calmul, fericirea cu dorul de emoţia de a fi pe scenă.

Încă 5 minute.

Cântă o trupă înaintea noastră şi eu dansez în timp ce organizatorii se uită la mine amuzaţi, cu zâmbetele în colţul gurii, cu o privire amuzată. Mihai e mai agitat ca oricând, îmi dau seama de asta în ciuda măştii lui de calm.

1 minut.

Realizez că respiraţia mi s-a accelerat mai mult decât ar trebui şi încerc să mă liniştesc, mă opresc din dansat şi inspir adânc. Urmează, urmează, urmează.

Aud vocea prezentatoarei fără să înţeleg ce spune, dar cei care cântau tocmai ies de pe scenă. Nu disting ce spune. Aud într-un final, dupa un alt şir de cuvinte, “Fitil Aprins”. Gata. Acum e momentul.

Am păşit pe scenă zâmbind larg, simţind cum priviri curioase ne analizează de pe nisip. Am analizat şi eu priviri. Şi am privit marea.

Minutele au trecut fără ca măcar să simt. Piesa 1. Piesa 2. Piesa 3. Cu fiecare “roşu aprins”, “în noapte mă pierd”, “colorează-mi tăcerea” pe care îl cântam, mă simţeam mai vie şi mai fericită. M-am lăsat să plutesc cu briza care simţeam că îmi mângâie faţa şi mi se strecoară pe sub haine. Îmi mişcam mâinile prin aer şi din când în când deschideam ochii să mă uit la feţele celor care mă priveau. Erau acolo. A fost ca şi cum mă contopeam cu tot ce era în jurul meu. Sunetele se învârteau şi se ridicau către cer, se lăsau duse de vânt şi îmi doream să mă fi putut duce şi eu cu ele.

Nu a durat mult, timpul care ne era alocat era de 15 minute. Şi în loc să zbor eu, a zburat timpul. Înainte să îmi dau seama, a treia piesă tocmai se încheia şi le mulţumeam vamaioţilor că au stat turceşte pe nisp, în faţa noastră, să ne asculte.

A urmat euforia. Fiecare dintre noi are nopţi pe care le poartă cu el toată viaţa. Şi aia a fost noaptea mea, a nostră. Au urmat alte trei pe care nu le voi uita niciodată. Buze arse. Mare rece. Lună. Trupuri goale. Reflexii. Valuri. Râsete. Când se făcea beznă, fugeam către mare, lăsam tot şi ne aruncam în apa rece şi întunecată că şi cum am fi vrut să ne înghită cu totul. Ne schimbam pe după prosoape. Apoi dansam până nu ne mai simţeam picioarele. Mergeam pe jos până în 2 Mai la 5 dimineaţa şi vedeam primii licurici din viaţa mea.

Zilele au trecut analizându-ne tăieturile din tălpi pe care cel mai probabil le făceam când dansam desculţi sau când ne aruncam în apă ca nişte furtuni, râzând de prostiile pe care le făceam, amintindu-ne de oamenii care cântau pe plajă împreună cu noi, de alţi oameni cu care băteam palma în trecere pe alei…

De când mă ştiu, amintirile mele au fost mereu legate de mirosuri. Dacă mă aflu într-un loc familiar, pot să închid ochii şi să îl recunosc după cum miroase. Când ajung pe o anumită bancă într-un parc, pot să simt mirosul persoanei cu care am avut o discuţie importantă acolo, când trec pe lângă maşina de făcut vată de zahăr, îmi aduc aminte de ziua din primăvara trecută în care am fost în parcul de distracţii, când sunt afară după asfinţit, simt uneori un miros aparte al nopţii care îmi aduce aminte de un trup, de un suflet, de un loc.

Din Vamă nu am rămas cu mirosul, am rămas cu gustul. Gustul pe care l-am avut înainte să intru pe scenă, gustul pe care îl simţeam când mă aruncam în mare, gustul pe care îl avea orice lucru pe care îl mâncam, gustul pe care îl avea răsăritul, gustul pe care îl simţeam când dansam, gustul pe care îl simţeam când mă trezeam pe la amiază, gustul pe care l-am simţit în gară, când am ajuns şi când am plecat.

Am rămas cu o scoică în ghiozdan şi amprentele soarelui pe care le văd de fiecare dată când mai dau jos câte puţin din sarea rămasă pe mine.

Text sxris de Marta Popovici.

Distribuie:

1 Comentariu

  • Reply 11.December.2014

    Laura M

    Pur si simplu minunat! Mi-a placut foarte mult cum ai descris toata experienta..m-am simtit ca si cum am fost si eu acolo cu tine. Se vede ca iubesti Vama, ca iubesti scrisul, ca iubesti viata! Tine-o tot asa, Marta!

Lasă un răspuns

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.