King s-a dovedit de-a lungul anilor probabil cel mai bun scriitor horror din câţi au fost şi un veritabil analist al firii umane, indiferent de culoare, religie, sex sau vârstă.
Romanul său de debut, „Carrie”, reuşeşte să redea portretul complex a unei adolescente, marginalizată de colegii din cauza fanatismului religios al mamei sale (un personaj fascinant şi foarte bine descris) şi a lipsei de comunicaţie dintre aceasta cu fiica sa cu excepţia sesiunilor lungi de rugăciuni.
Acesta este considerat unul dintre cele mai bune romane ale literaturii englezeşti, publicat pentru prima dată în anul 1847. El tratează pe rând probleme de moralitate, religie sau clasă socială toate în diferite faze ale existenţei personajului principal, Jane Eyre.
Romanul prezintă viaţa unei orfane care are parte de o copilărie grea şi plină de neajunsuri iar mai apoi de un destin complicat. Singura familie de care ştia şi în preajma căreia a crescut o trimite la vârsta de 9 ani la şcoală, nu pentru că ar fi interesaţi de educaţia acesteia ci pentru că vor să scape de ea. Citeşte în continuare »
Aceasta este prima carte cu tema regimului comunist pe care am citit-o. Această doamnă, Dominica Rădulescu, de care rău îmi pare că nu am auzit până acum, cred că a scris “Trenul de Trieste” inspirată fiind de propria viaţă. Absolventă de Litere, în `83, a ales să fugă pe “tărâmul tuturor posibilităţilor” şi anume America, în căutarea unei vieţi mai bune, unde nu existau cozi la alimentară şi mâncare pe cartelă, unde nu există securitatea, unde de “părintele naţiunii” româneşti nici nu se auziseră prea multe. Citeşte în continuare »
Romanul apare în anul 1969, în Franţa, vânzându-se în peste un milion de exemplare, iar, în următorul an, este publicat şi în Marea Britanie, tradus de scriitorul Patrick O’Brian. În anul 1973, se realizează şi filmul după această carte, avându-i ca actori principali pe Steve McQueen şi pe Dustin Hoffman.
Papillon, după spusele autorului, este un roman autobiografic. În anul 2005, însă, un bătrân în vârstă de 104 ani acuza că Charriere i-ar fi furat povestea. Pentru mai multe detalii, citiţi aici. Citeşte în continuare »
Ce este o gheişă? Un obiect al dorinţei. O operă de artă în mişcare. Un actor, un artizan, un entertainer, după tradiţia japoneză. Un tip uman la graniţa clişeului cultural, imposibil de redat în categoriile occidentale. Sau poate doar o femeie care posedă, în cea mai înaltă măsură, rafinamentul artelor lumeşti.
Despre filmul cu acelaşi nume, ce este bazat pe această carte, a scris Pitic aici. Eu nu am văzut încă filmul, din dorinţa de a citi înainte cartea, însă îl voi urmări cât de curând posibil.
Şi acum despre roman. Un lucru uimitor este că este scris de către un american. Şi totuşi, în această carte ne sunt prezentate tradiţii japoneze, accent punându-se, bineînţeles, pe gheişe. Citeşte în continuare »
Crime, fantome, vârcolaci… aceste cuvinte apar la sfârşitul cărţii (când cumperi o carte, te uiţi întâi pe rezumatul de pe spatele cărţii, nu?). Bun, începe să îmi placă. În ultimul timp am lăsat romanele de dragoste şi am început să le gust pe cele care au subiecte mai puţin obişnuite. Unele mai bune, altele banale. “Copiii pierduţi” face parte din prima categorie.
În primul rând trebuie să zic că nu apare niciun vârcolac. Dacă a citit cineva cartea să îmi spună şi mie care e trimiterea subtilă către mitul vârcolacului… că eu nu am prins-o. În rest, totul a fost peste aşteptări, cu paragrafe pe care a trebuit să le recitesc ca să le înţeleg, cu acţiune nicidecum simplă care îţi pune la încercare spiritul de observaţie şi nu numai. Citeşte în continuare »
Pentru că e 1 iunie, ziua în care toţi trebuie să lăsăm copilul din noi să iasă la iveală, să îi bucurăm pe cei mici şi să ne bucurăm şi noi alături de ei, cartea lunii este “CORALINE“.
Neil Gaiman ne aduce o poveste pentru copii. Coraline este o fetiţă care duce lipsă de atenţia părinţilor. Din lipsă de atenţie, ea ajunge să îşi exploreze casa şi să dea peste un pasaj care o duce într-o lume paralelă, aparent mai bună, cu o mamă şi un tată aproape identici fizic (nasturii în loc de ochi fac diferenţa), dar mai grijulii faţă de ea. Crezând că această lume este mai bună, intră din ce în ce mai des în ea, însă totul devine o problemă când ceilalţi părinţi se dovedesc a fi monştri care vor să o păstreze pentru ei, să îi înlocuiască ochii cu nasturi şi tot ce mai trebuia făcut ca ea să rămână pe vecie în “cealaltă lume”. Citeşte în continuare »
Fiind britanic, Amis reuşeşte să transpună în cartea sa o parte din istoria Gulagului sovietic, începând cu lagãrele URSS şi continuând cu anul 2004.
În afara faptului că personajul central devine un pion în istoria gulagului, povestea acestuia culminează şi cu o minunată poveste de dragoste.
Stilul este foarte accesibil, fiind un pic dezvoltată tehnica detaliului, dar nu într-un mod plictisitor. Epistola este scrisă sub formă de mărturisiri ale unui tată către fiica sa, Venus. Transpusă foarte uşor în imaginaţie, cartea nu face deât să confirme faptul că viaţa se supune unei repetabilităţi excesive. Citeşte în continuare »
E de neconceput cât am iubit-o pe Mihaela. S-a strecurat atât de integral în mine făcând una cu fiinţa mea, încât acum când a plecat în lunga ei călătorie şi-a luat numai trupul cu ea, dar în mine a rămas întreagă, mai vie ca niciodată. Voia să-mi intre în sânge şi, iată, izbutise mai mult, infinit mai mult decît se aşteptase.
Invitaţie la vals este un roman de dragoste scris de către Mihail Drumeş. Personal, am citit această carte deoarece citisem Elevul Dima dintr-a şaptea şi Scrisoare de dragoste, scrise tot de el, şi voiam să mai citesc ceva aparţinând lui, căci acestea două mi-au plăcut foarte mult. Citeşte în continuare »
“Extrem de tare şi incredibil de aproape” nu sună a titlu promiţător în română, dar în engleză mie personal îmi face pielea de găină – “Extremely Loud and Incredibly Close“. Am citit cartea asta în engleză ca abia acuma (când scriu această aşa zisă recenzie) să aflu că ea există şi în română la Humanitas. Numai de curiozitate aş citi-o acuma şi în română ca să văd dacă mă atinge la fel de mult.
Pentru cine nu a mai auzit de Jonathan Safran Foer probabil că atunci când va încerca să citească cartea asta ceva o să i se pară în neregulă. Well da… Foer e un ciudat. Dar un ciudat în sensul bun al cuvântului.
| www.wordpress.org
Feed RSS
Twitter
17.09.2009 
