“Profesoara de pian” – Janice Y.K. Lee – editura Humanitas

Încă o carte pe care am primit-o de Crăciun și am citit-o pe caniculă. Poate că așa am înțeles mai bine cum e în Hong Kong, unde se petrece acțiunea romanului, acolo vremea fiind fierbinte și umiditatea crescută.

Dar această carte nu este despre Hong Kong, ci despre influența războiului. Eu am perceput-o ca fiind o carte despre cum îi schimbă războiul pe oameni sau cum arată de ce sunt în stare în niște situații pe care nu și le-au închipuit probabil niciodată.

Claire se mută în Hong Kong în 1951, soțul ei Martin primise o slujbă acolo. Ca să aibă și ea o preocupare, predă lecții de pian fiicei unor oameni bogați și pătrunde în această lume a lor. Îl cunoaște pe Will, un bărbat puțin mai în vârstă decât ea, cu care începe o aventură.

Cine este Will? Un britanic care în 1941 ajunge la Hong Kong și începe o poveste pasională cu o eurasiană fermecătoare, influentă și bogată. Dar invazia japoneză îl transformă direct în refugiat de război și alături de conaționalii săi stă în locuri mizerabile sub comanda japonezilor.

“Nici nu-și mai aduce aminte cum e să respiri aer proaspăt. Putoarea urinei, a excrementelor, mirosul de resturi umane, greu, dezgustător, i-au intrat în nări. Pielea, părul, degetele îi miros a scârnă, oricât de apăsat s-ar spăla. [...] Bineînțeles, sistemul de canalizare nu face față nevoilor celor cinci sute de refugiați bolnavi, fiindcă asta sunt de fapt, indiferent ce au fost înainte – oameni de lume bună, cum s-ar zice – niște refugiați care abia se țin în viață cu orez mâncat de gândaci și apă împuțită.”

Lumea în care intră Claire acum este plină de oameni bogați care au supraviețuit invaziei, dar care sunt plini de traume și de secrete. Oameni care au fost torturați, dar au încercat să nu se dea bătuți, și oameni care și-au salvat pielea “împrietenindu-se cu dușmanul”.

Cartea are niște descrieri atât de realiste pentru niște lucruri îngrozitoare și te face să te gândești dacă chiar a fost posibil așa ceva.

“Janice Y.K. Lee a scris o carte ambițioasă, care este în același timp, roman istoric și de iubire, de război și de atmosferă.”

“Insula iubirilor nesfârșite” – Daina Chaviano – editura Humanitas

O să încep prin a spune că pentru mine cartea asta este una specială. Nu, nu are vreo însemnătate personală, ci pur și simplu m-a fascinat încet-încet pe măsură ce o citeam.

Sunt multe cărți în care prin povestea anumitor personaje se relatează de fapt o istorie sau un fapt mai general, dar această autoare a ales un mod destul de original, zic eu, pentru a prezenta formarea poporului cubanez.

“Totuși, a existat un factor esențial care justifică trama romanului: dorința de a spune o poveste care să recreeze uniunea simbolică dintre cele trei etnii ce alcătuiesc națiunea cubaneză, punând accentul pe cea chineză, a cărei înrâurire sociologică în insulă este mai importantă decât mulți își închipuie. Acest roman s-a născut din dorința mea de a omagia aceste trei rădăcini” - Daina Chaviano

Cecelia este o tânără ce a plecat din Cuba și locuiește în Miami, nu prea are prieteni și își reprimă sentimentele față de țara natală. Într-un bar din cartierul Mica Havană, Cecelia o întâlnește pe Amalia, o bătrână ce începe să îi spună mai multe povești din diferite perioade și colțuri ale lumii.

Toate aceste povești alcătuiesc istoria strămoșilor Amaliei și ai soțului ei, Pablo. Sunt pline de spiritualitate și în același timp și de informații, pornind de la cum au ajuns africanii, spaniolii și chinezii în Cuba până la schimbările prin care trece țara odată cu instaurarea regimului comunist.

Cartea combină elemente precum istoria, supranaturalul, iubirea, destinul, pasiunea, misterul, muzica… toate învârtindu-se în jurul unui punct comun: Cuba.

“Nu putea să se mintă. Da, îi păsa de țara aceea ca de propria ei viață, sau poate chiar mai mult. Cum să nu îi pese, dacă era parte din ea? Se gândi ce ar fi simțit dacă ar fi dispărut de pe mapamond, dacă s-ar fi risipit, ca să reapară într-o lume paralelă, în altă dimensiune: Terra fără de Cuba… Ea ce-ar face atunci? Ar trebui să caute alt loc exotic și de neînțeles, un meleag unde viața ar sfida logica. [...] Așa că ar fi obligată să găsească o țară halucinantă și buolică în același timp”

Chiar dacă am citit cartea asta și acasă, și în autobuz, și în metrou și oriunde apucam, nu am citit-o în grabă, cu acea disperare de a afla ce se întâmplă. Normal că eram curioasă, dar mi-a plăcut mai mult să o citesc cu atenție, să simt că nu am pierdut absolut nici un detaliu din poveste, să o “savurez” dacă pot spune așa.

“…one flew east, one flew west,
One flew over the cuckoo’s nest.”

Am primit cartea asta de Crăciun de la colega mea de bancă, dar se pare că a trebuit să vină vacanța de vară ca să o citesc.

Faimosul roman al lui Kesey ne introduce într-o instituție pentru bolnavi mental prin intermediul domnului Bromden, zis Șefu Mătură, un indian foarte înalt, al cărui trib și-a pierdut pământurile când Guvernul a hotărât construirea unui baraj unde stăteau ei. Bromden se dă drept surdo-mut, așa că el are privirea cea mai în ansamblu asupra lucrurilor. Este lăsat să măture în timpul sedințelor dintre doctori, așa că, pe lângă tot ce se întâmplă în salonul comun, aude și ceea ce se vorbește despre pacienți.

Totul începe cu sosirea lui R.P.McMurphy, bărbat tocmai scăpat de munca silnică prin internarea în acest institut, care cam dă peste cap rutina creată de Sora Șefă Ratched. Secția ei era perfectă în acel mod mecanic, cu program clar, respectat minuțios.

McMurphy nu i se supune, vrea să schimbe lucruri în program. În primul rând, râde. Ceva ce nu se întâmplă în acea secție. Nu durează mult și devine așa, un fel de idol al celorlalți, îi face să capete curaj, să nu mai stea doar cu capul plecat.

“Iar McMurphy stă și râde. Lăsându-se tot mai mult pe spate, lângă ușa cabinei, revărsându-și râsul peste întinderea mării – râzând de fată, de băieți, de George, [...] și de toate la un loc. Pentru că știe că trebuie să râzi de lucrurile care te dor ca să nu pierzi cumpăna dreaptă, ca să nu lași lumea să te scoată de-a binelea din minți. Știe prea bine că există și o latură dureroasă a lucrurilor; știe că degetul meu doare și că prietena lui are sânul învinețit și că doctorul a rămas fără ochelari, dar el nu lasă durerea să-i înece râsul, după cum nu lasă nici râsul să-i înece durerea.”

În centrul romanului se află această continuă confruntare dintre McMurphy și Sora Ratched. Ei sunt ca două forțe simbolice, el este revoluția, ea este sistemul. Oare cine credeți că va câștiga?

Romanul a fost ecranizat în 1975, cu Jack Nicholson interpretându-l pe McMurphy. Eu vreau să văd și filmul. Sunt curioasă cum au transpus senzațiile pacienților din timpul “tratamentului” cu șocuri electrice sau a metodelor similare de aducere în rutină, pentru că în carte aceste senzații sunt descrise într-un mod dureros de real.

Editorialul este scris și de data asta de Nicoleta Dumitrașcu, care evidențiază dorința permanentă a românilor de a-și însuși tot ce se poate din străinătate. Oare această schimbare legată de editorial e permanentă? Vom vedea.

Alexandru Drulea i-a luat interviu lui Nicu Pațoi, „unul din cei mai influenți muzicieni români contemporani“. Aflăm cum s-a apucat să cânte la chitară și cum a evoluat apoi în „drumul spre glorie“. La sfârșit, el îi sfătuiește pe cei pasionați de chitară să cânte cât mai mult cu trupa.

La secțiunea „Anti vs Contra“ avem două titluri simbolice: „PRO Mămăligă“ și „PRO Hamburger“. Carla Francesca Boboc este „PRO Mămăligă“, vorbind despre pierderea tradiților românești și a personalității de român prin adoptarea stilurilor de viață din alte țări. Alexandru Drulea este „PRO Hamburger“, considerând „un paradox ipocrit“ tradiționalismul exagerat. Chiar dacă îmi place și mămăliga și hamburgerul, articolul lui Drulea mi s-a părut mai interesant. A spus niște lucruri adevărate, de exemplu că stagnarea din timpul comunismului ne-a făcut să fim în regres față de restul lumii. Din punctul meu de vedere a exprimat niște idei foarte bune: „ignoranța față de valorile naționale nu se trage din această modernizare a societății“, „haina nu-l face pe om, ci atitudinea“.

În continuare, Vladimir Pogonariu ne prezintă părțile bune și rele ale României în articolul „Românica, ză lend of ciois“, urmând ca restul să pună mai mult accent pe părțile bune sau măcar să ne îndemne să fim puțin mai conștienți de ele. De exemplu, Mirona Crăciun în „Cum să fii român? Simplu, dom’le“ spune că românii aduc veselie pe harta Europei, iar Emil Drăgănescu ne îndeamnă să călătorim și să descoperim locurile frumoase de la noi în „Romania: just a land (no choice)“.

Vă mai amintiți că în numărul din februarie, Ana Costache ne-a descris o categorie socială în articolul „Tipuri de vaci“? Uite că nu le lasă singure, în numărul de aprilie făcând un portret al perechilor vacilor: „Tipuri de boi“.

Evenimentele din licee nu sunt neglijate, așa că în acest număr puteți afla de cum a fost la workshopul de dezvoltare personală HOLA din Coșbuc, cum s-a desfășurat Muzeul Violenței Școlare, cum s-au pregătit concurentele de la Miss pentru Gala Balurilor și altele.

Ca de obicei, în caz că nu te-a determinat nimic din ce am zis să citeşti revista, gândeşte-te că eu nu am vorbit decât despre o mică parte, la un mod destul de subiectiv. Mai sunt destule lucruri interesante şi haioase pe care să le descoperi singur!

„Nici un ideal nu merită să te sacrifici pentru el, nimic nu se află deasupra vieţii.“

„Prăbuşirea ideologiilor ne-a lipsit de o soluţie comodă: să imputăm nefericirea noastră imperialismului, capitalismului, comunismului. [...] Ne-am inşela totuşi dacă am crede că dispariţia acestor sperietori antrenează societăţile noastre către mai multă înţelepciune. Dimpotrivă: acum, când au dispărut marii ţapi ispăşitori, e tentant să-i reînviem într-ascuns şi să punem oboseala, starea noastră proastă pe seama vicleniei vreunei entiăţi obscure care ne impune logica sa secretă. Homo democraticus întreţine un raport ambiguu cu despotismul: îl detestă, dar totodată şi regretă dispariţia.“

Pascal Bruckner – Tentaţia inocenţei

Nu a avut ţeluri măreţe în viaţă. La un moment dat, îl tenta şi viaţa simplă a unui pianist care cântă pentru clienţii ce vin şi pleacă, într-un bordel. A putut mai mult, pentru că a cântat 2 ani într-o orchestră de jazz.

S-a apucat de scris pentru a evita rutina şi munca de birou pe care o presupune un salariu. La 17 ani îi imita pe Becket și Ionesco. La 20 de ani avea deja un stil propriu şi refăcea primul său roman : “Monsieur Tac”.

O carte precum “Tentaţia Inocenţei” subliniază gândirea de filozof a lui Bruckner. Originalitatea dobândită nu face decât să evidenţieze seriozitatea cu care tratează probleme profunde care frământă mintea şi sufletul. Nu a crezut niciodată în Dumnezeu pentru că nu a văzut vreun scop al existenţei.

Bruckner vorbeşte despre inocenţă ca despre un ideal spre care privim. Astfel, idealizând situaţia copilului care are nevoie constantă de ocorotire, dar care nu cunoaşte obligaţiile şi responsabilităţile pe care un adult le cunoaşte odată cu libertatea câştigată. Inocenţa este văzută ca o scuză pentru a scăpa de toate consecinţele faptelor, ca un fel de a fugi de dificultăţile ce presupun existenţa omului.

Tineretul inventează mijloace de distracţie şi dezvoltă o doză nesusţinută de narcisism şi egocentrism. Ei ajung să soarbă puţin câte puţin din libertatea celorlalţi şi trăiesc într-o subcultură proprie, uitând de ce e în jurul lor şi privind doar la ce e în faţa lor. Ajung să îşi formeze idealuri greşite, valorificate greşit, doar pentru că îi consideră pe aceia emancipaţi. Tinerii sunt singurii dispuşi la delicte numai pentru a obţine ce vor.

Cartea tratează teorii filozofice ce fac referire la religii, sacrificii şi violenţă.

Pe scena Teatrului de Comedie s-a jucat şi spectacolul “Copilul divin” regizat de către Chris Simion, după romanul lui Pascal Bruckner. Astfel, el a devenit şi Preşedintele Onorific al Companiei de teatru D’AYA.

Protagonista, a cărei nume dă şi titlul cărtii, devenită orfană la 12 ani, e nevoită să se avânte pe-o cale necunoscută, crezând că în lupta ei pentru supravieţuire credinţa şi virtutea îi vor fi de ajuns.

Dând peste uşi închise chiar de la primele ei încercări de a cere ajutor, Justine trece printr-o serie de întâmplări în urma cărora, din dorinţa ei de a săvâraşi fapte bune ajunge doar în situaţii nefavorabile.

Dacă dezonodământul fiecărei noi întâmplări poate fi dedus la un moment dat, n-aş spune acelaşi lucru şi despre finalul cărţii, în care Sade, printre altele, încheie cu:

“Adevărata fericire nu se află decât în virtute, şi dacă Dumnezeu îngăduie ca ea să fie persecutată pe pământ, este doar pentru a-i pregăti o răsplată mai minunată în cer.”

Justine este cel mai virtuos personaj pe care l-am întâlnit. Oricât de crâncene ar fi nedreptăţile care cad asupra ei, ea nu renunţă la credinţă şi continuă să facă bine cu fiecare ocazie.

“Șase lecții ușoare” – Richard P. Feynman – editura Humanitas

“Șase lecții ușoare” este prima carte din colecția științifică pe care am citit-o. Ca să începem să vorbim despre carte, întâi să vă spun cine-i Feynman. El este laureat al premiului Nobel pentru fizică din 1965, domeniul lui a fost electrodinamica cuantică. Să nu intrăm în foarte multe detalii științifice, ideea este că Feynman reprezintă un mare simbol în domeniul fizicii.

”Șase lecții ușoare” sunt rezultatul nevoii de a oferi unui public cât mai larg un curs introductiv, substanțial, dar fără a intra în detalii tehnice, bazat pe știința lui Richard Feynman.

Feynman a fost rugat să țină niște cursuri de introducere în fizică, destinate începătorilor, la Institutul Tehnologic din California (Caltech). Capitolele din această carte sunt extrase din acele cursuri, pe care el le-a ținut între 1961 și 1963.

Această carte poate fi citită de oricine. Dacă te pasionează științele, fizica în special, o să o citești cu mai multă plăcere, evident, și poate chiar o să o întelegi mai ușor. Dar și dacă nu te pasionează, poți să înțelegi ce explică omul ăsta. Ideea e că el nu folosește un limbaj specific, termeni caracteristici și așa mai departe. Feynman doar îți explică anumite fenomene din jurul nostru, ce se întâmplă fizic, chimic, îți explică cum s-au descoperit anumite lucruri.

Capitolele sunt: Atomi în mișcare, Concepțiile de bază ale fizicii, Legătura fizicii cu alte științe, Conservarea energiei, Teoria gravitației, Comportarea cuantică.

“La început, fenomenele naturii au fost împărțite în mod aproximativ în diferite categorii, cum ar fi căldura, electricitatea, mecanica, magnetismul, proprietățile substanțelor, fenomenele chimice, lumina sau optica, razele X, fizica nucleară, gravitația, fenomenele mezonice etc. Totuși, scopul este de a vedea întreaga natură ca aspecte diferite ale unui singur ansamblu de fenomene.”

Subtitlul, “Bazele fizicii explicate de cel mai strălucit profesor”, mi se pare mult mai relevant decât titlul în sine pentru conținut și pentru modul în care este scrisă cartea. Și vă spun asta pentru că la prima vedere, citind doar titlul, poate că pare “ah, fizică explicată ca la proști”. Și nu e nici pe departe așa.

O ultimă idee… nu uitați că este o carte științifică. Aici nu poți vorbi de cât de captivantă este, că nu o poți lăsa din mâna. Poți să o lași oricând din mână pentru că o citești ca să te informezi. Normal că nu e bine să o lași prea mult dacă ai rămas în mijlocul capitolului.

Mă amuză faptul că întotdeauna când mă apuc să scriu un articol, îmi vin o mie de idei de dezbătut, pe lângă tema principală despre care ar trebui să scriu. Și, dacă ar fi după mine, aș tot scrie fără să mă opresc despre alte lucruri care derivă din ceea ce trebuie eu să scriu. Și totuși, întotdeauna îmi amintesc că pe cititor nu îl interesează lucrurile astea sau că, pur și simplu, nu trebuie să scriu despre asta. Oricum, aici n-ar fi cu totul pe lângă. De ce? Pentru că în „Viața pe un peron” sunt dezbătute idei. Ideile nu sunt ale unui „om de geniu”, ci ale unui om obișnuit. Un om ca mine și ca voi. Accentul nu se pune pe desfășurarea acțiunii, ci tocmai pe stagnarea acesteia într-un pustiu, în care omul este forțat să rămână doar el cu amintirile și cu reflecțiile sale. În cazul acestei cărți, pustiul este reprezentat de un peron părăsit, în care nu vine și nu pleacă niciodată vreun tren, în care ceasul nu merge, în care pe un panou sunt scrise dățile plecărilor și sosirilor, însă nu și destinațiile.

Îl puteți considera un roman atipic pentru literatura românească postdecembristă, ce pune accent pe relatarea întâmplărilor petrecute în „obsedantul deceniu”, viziunea fiind realistă, tradițională. Într-un interviu, Octavian Paler spunea că „Oamenii pe care îi admiram și îi invidiam erau realiști și duri”. Și totuși, fiind un sentimentalist convins, Paler oferă o contribuție extraordinară literaturii noastre, răsturnând viziunea la două personaje ce se întâlnesc pe acest peron uitat de lume și își istorisesc viața, imaginea putând fi privită doar din perspectiva lor. El – în roman nu i se dezvăluie numele – trăiește din obsesii (printre care șahul, mersul pe bicicletă, muzica) și sfârșește cu cea de a fi judecător și decide să își prezinte întreaga viață unui „auditor” reprezentat de cititor, sperând că la sfârșit va fii judecat corect. Pledoariile sale relevă însă un fapt crud, dar adevărat: nimeni și nimic nu poate fi judecat corect.

Acest roman poate fi considerat și absurd, însă după ce citești realizezi că prezintă subtil ideea incapacității de opțiune a unui individ într-o societate. Arată de asemenea că izolarea și fuga nu sunt o soluție. Societatea înghite totul, mai devreme sau mai târziu. Fuga nu arată decât lașitate și nu te face cu nimic mai inocent. „În anumite circumstanțe, există ceva mai rău decât să-ți fie frică: să cauți în această frică un loc cât mai confortabil.”

În acest roman, oricare dintre noi se poate regăsi. Întrebările, nelămuririle, gândurile ce le avem cu toții, doar că poate nu le putem exprima la fel de frumos ca Octavian Paler. Nu cred că are rost să mai zic asta, dar o să o fac totuși: „Viața pe un peron” este un roman ce ar trebui citit de toți românii.

“Şaisprezece ani, un jurnal, descoperirea unei lumi noi şi diferite: propriul corp de adolescentă, călătoria în căutarea sinelui prin intermediul sexului, dorinţa de a prinde cu putere acel sentiment ce nu poate fi cuprins: iubirea. Apoi, iluzia că l-a găsit în multe paturi, în mai multe trupuri, în case necunoscute, alături de nişte bărbaţi care nu o iubesc, experimentând excesul sexual sub toate formele. Originară din atât de puritana Sicilie, Melissa Panarello, acum în vârstă de 20 de ani, a şocat opinia publică, descriindu-şi cu o precizie clinică experimentele sexuale, fiind considerată Lolita noului mileniu.”

“Micuţa scriitoare”, Melissa P., face parte din oamenii care îşi trasează limite ale propriei “normalităţi”, îndrăzneşte din ce în ce mai des să-şi spună “Da”. Șochează prin frumuseţea naturaleţii cu care îşi povesteşte experiențele sexuale (care în opinia publică sunt încă tabu).

O carte pe care n-o poţi lăsa din mână, spusă cu o pasiune ce copleseşte orice cititor. Modul direct şi real pe care Panarello îl foloseşte scoate la iveală adevărul din zilele noastre, acela că o adolescentă poate fi cumpărată şi cu vorbe dulci şi cu lucruri materiale. Părinţii greşesc de cele mai multe ori prin educaţia pe care ei consideră că le-o oferă fetelor, când de fapt nu fac altceva decât să le îndepărteze foarte devreme. Anturajele şi viaţa pe care fiecare copil aşteaptă cu nerăbdare s-o guste nu e ca în filme.

“Jurnalul erotic al unei adolescente de 16 ani” nu trebuie să lipsească din biblioteca ta!

P.S.: Am înţeles că există şi filmul, de care însă nu am putut face rost încă, aşa că dacă îl găseşte cineva, vă rog să-mi spuneţi şi mie cum pot intra în posesia lui şi dacă filmul “bate” cartea.

Deoarece nu vreau să stric plăcerea de a citi sau asculta cartea, nu o să intru prea mult în detaliile poveştii. Novecento este un copil găsit pe un pian de la clasa I a vaporului Virginia, ce naviga prin mijlocul oceanului. Acestea sunt lucrurile ce reprezintă întreagă viaţă a lui Novecento: pianul (muzica), vaporul şi oceanul.

Şi acum te gândeşti: oare sunt de ajuns aceste lucruri pentru un om ca să fie fericit? Poate un om normal să-şi trăiască întreaga viaţă pe un vas? În mod normal, probabil că nu. Tocmai acest lucru îl face pe Novecento special (aceasta fiind părerea mea).

Cu toate acestea, Novecento, pe numele său complet “Danny Boodmann T D Lemon Novecento” consideră că un om este special şi trăieşte atât timp cât are o poveste de spus. Povestea lui o puteţi afla de la cel mai bun prieten al acestuia, citind cartea sau ascultând audiobook-ul.

Tu ce crezi? E posibil ca un om ce se naşte pe un vas, să nu coboare niciodată în viaţa sa de acolo?