Acţiunea romanului se petrece în Georgia, un stat din S-E SUA, în timpul Războiului Civil şi mai apoi a Reconstrucţiei. Protagonista, Scarlett O’Hara, este însăşi definiţia femeii puternice, capabile de orice pentru îndeplinirea scopurilor sale, a frumuseţii, a charme-ului, a ochilor verzi şi a taliei de viespe.

După moartea primului ei soţ, Charles Hamilton, ea se mută la Atlanta unde va sta împreună cu soţia lui Ashley, Melanie, şi mătuşa ei Pittypat. Aici, ii este foarte greu să se obişnuiască cu statutul de văduvă ducând lipsa rochiilor frumoase şi a roiului de bărbaţi cu care era obişnuită.

Războiul sfârşindu-se, aceasta se întoarce la Tara unde existenţa i se transformă într-o luptă pentru supravieţuire. Nemaiputând face faţă, se reîntoarce la Atlanta, şi se căsătoreşte cu Frank Kennedy care o ajută să întreţină plantaţia.

Trecând prin cele două căsătorii, Scarlett trăieşte cu impresia că Ashley este cel pe care îl iubeşte, şi singurul alături de care ea ar putea fi fericită. Când în sfârşit ajunge soţia lui Rhett Butler, singura persoană care a iubit-o nebuneşte şi care i-a cunoscut fiecare taină a sufletului ei, aceasta realizează prea târziu cât de oarbă a fost.

Acestea fiind spuse, trebuie adăugat că “Pe aripile vântului” înseamnă două volume de vreo 570 de pagini, însă merită întrutotul. Ar fi o adevărată pierdere ca cineva să treacă prin viaţă fără să fi citit despre Scarlett O’Hara şi Rhett Butler. De aceea, vă recomand celor care nu aţi citit s-o faceţi, căci nu va fi timp pierdut.

La cea mai populară secţiune, “Anti vs Contra“, de data asta Robert Lazăr este “Pro DA“, iar Arina Lazăr este “Pro NU“. Citind titlul “Pro DA“ m-am gândit la nişte idei similare cu cele din filmul Yes Man, dar Robert te face să vrei să spui “da“ prezentându-ţi avantajele oamenilor cu această gândire pozitivă, cu dorinţa constantă de a profita de oportunităţi. Arina susţine refuzul în sensul lui raţional, adică “nu“ ca răspuns la lucrurile dăunătoare, şi nu îl tratează ca pe o emblemă a oamenilor negativişti şi antisociali. Aşa că cele două articole nu se “ceartă“, ci se completează, zic eu.

În continuare, în revistă sunt abordate contrastele din cât mai multe puncte de vedere. Printre articolele care mi-au plăcut este şi cel al Irinei Sanda, “Cu zahăr sau fără?“, ea făcând o analogie foarte inspirată între două tipuri de cafea, seacă şi cu zahăr, şi două tipuri de oameni, pesimişti şi optimişti. La sfârşit îndemnându-ne să adăugăm puţin zahăr în tot ce facem. Ana-Maria Iwada m-a surprins. Sincer, când am citit titlul articolului ei, “Contrastele dintre generaţii“, mă aşteptam la acelaşi subiect foarte discutat, discrepanţele părinţi – copii. Dar ea vorbeşte despre ceva mult mai actual (dacă pot spune aşa), despre diferenţele dintre cum am fost noi şi cum sunt copiii astăzi. Spre bucuria mea, ca fană a analogiilor, Maria Cârstian, în articolul “Contrastând“, face o analogie interesantă între îmbinarea culorilor şi îmbinarea trăsăturilor unei persoane.

Nu trebuie să ratezi articolul “Tipuri de vaci“, unde Ana Costache, cu o super ironie şi folosind simbolul unui tip de vacă, descrie o categorie de persoane ce ne înconjoară zi de zi, şi care, dacă ar citi acest articol, probabil nu şi-ar da seama că se referă la ele.

Ai vrut să mergi la un eveniment în ianuarie, dar nu ai mai apucat? Află cum a fost citind review-urile din Teen Press! Sabina Lazăr a scris despre lansarea şi relansarea antologiei de poezii coordonate de Andrei Ruse, “žIubirea e pe 14 februarie“, şi despre concertul Urma din 21 ianuarie, pe când Gilda Comârzan a descris concertul Bobby McFerrin la Bucureşti, iar Robert Lazăr concertul Luna Amară de pe 31 ianuarie. Printre atâtea concerte, Carla Francesca Boboc oferă puţină diversitate împărtăşindu-ne impresiile de la party-ul hip hop United States of Dance, unde se pare că vestitul Connect-R face o mărturisire pentru Teen Press.

În caz că nu te-a determinat nimic din ce am zis să citeşti revista, gândeşte-te că eu nu am vorbit decât despre o mică parte, la un mod destul de subiectiv. Mai sunt destule lucruri interesante şi haioase pe care să le descoperi singur!

“O poveste de dragoste, poate” – Martin Page – editura Humanitas

Poate vă sună cunoscut Martin Page deoarece este autorul cunoscutului roman “M-am hotărât să devin prost“, despre care s-a scris aici.

Dar eu am citit altă carte a lui, “O poveste de dragoste, poate“, care prezintă două săptămâni din viaţa unui bărbat, după ce primeşte un mesaj neaşteptat pe robotul telefonic.

Virgile este un bărbat de 30 şi ceva de ani, ce lucrează în publicitate şi trăieşte aproape izolat în lumea lui. Rutina de care are parte şi-o explică printr-un aşa zis mod de viaţă echilibrat: merge la psihanalist de trei ori pe săptămână, face yoga, se duce la serviciu, iese la terasa din gară, se mai întâlneşte cu două, trei prietene.

Și buf! Apare ceva ce îi zdruncină puţin lumea. O femeie pe care nici nu-şi aminteşte să o fi cunoscut vreodată îi lasă acest mesaj: “Sunt Clara. Îmi pare rău, dar prefer să ne oprim aici. Te părăsesc, Virgile. Te părăsesc.“. Din dorinţa de a avea parte de puţină dramă sau poate doar ca o dovadă a ipohondriei, Virgile imediat se gândeşte că suferă de pierderea memoriei, că are vreo tumoare sau ceva pe creier şi ajunge rapid la concluzia că e pe moarte. Nu aşteaptă vreun rezultat al analizelor, că îşi şi anulează contractele la utilităţi, reziliază închirierea apartamentului din blocul de prostituate în care locuieşte.

El trece prin diferite faze. Află că este perfect sănătos şi are nişte momente de extaz motivate de aşa zisa bucurie a vieţii, profită de prietenii ce-l cocoloşesc pentru despărţire, iar încet încet începe să se gândească la viaţa lui, la această Clara, se agaţă de orice întâmplare care ar putea determina o schimbare majoră în viaţa lui, chiar şi mersul la închisoare.

“Niciodată viaţa nu fusese mai frumoasă: beneficia de efectele despărţirii fără să-i fi trăit neplăcerile. Cu prilejul precedentelor sale eşecuri sentimentale, suferinţa îl împiedicase să profite de consolările aferente. Pentru a te bucura mai mult de vindecare, înţelese Virgile, este de preferat să nu fii bolnav.“

După mine, Virgile este genul de om extraordinar de comod. Este cel care se gândeşte că nu are cum să i se întâmple nimic interesant, dar aşteaptă, poate îi pică ceva din cer. Parcă îţi vine să-l zgâlţâi puţin, să-l faci să înteleagă că nu se întâmplă nimic în viaţa lui pentru că el alege asta. În carte apar mai multe descrieri ale unor momente din copilăria lui, care probabil încearcă să ajute la o întregire a imaginii despre el, să aducă nişte justificări pentru comportamentul de acum. Unele pot părea plictisitoare sau fără un rost evident, dar cel puţin aflăm cât de mult i-a influenţat relaţia părinţilor lui gândirea despre dragoste.

Cartea te atrage imediat datorită mesajului Clarei, te face să te tot întrebi ce s-a întâmplat cu ei de fapt sau, mai pe înţeles spus, “Care-i faza?“. Dar apoi toată atenţia se îndreaptă doar către Virgile, către consecinţele mesajului asupra lui. Cum poate să te afecteze ceva despre care nu îţi aminteşti nimic? Se pare că lui Virgile îi schimbă viaţa, îi deschide ochii cel puţin. “Era viu. Niciodată nu ştiuse lucrul acesta cu atâta intensitate.”

P.S.: Această carte a fost câştigată de Bogdana la primul Booze & Books :)

Romanul este un thriller teologic, cu iplicaţii politice ce prezintă rivalitatea dintre religie şi ştiinţă.

În toiul nopţii, Robert Langdon, specialist în simbolistică, este chemat în Elvetia pentru a examina cadavrul lui Leonardo Vetra, pe al cărui piept a fost înfierat un simbol ciudat. Langdon va descoperi că, după patru secole de tăcere, o straveche organizaţie Illuminati a declanşat o diabolică răzbunare împotriva Bisericii Catolice.

Pornit într-o cursă contra cronometru pentru a depista şi a dezamorsa o bomba care ameninţă Vaticanul, Langdon îşi va da seama că nu are decât doi aliaţi: excepţionala sa cunoaştere a simbolurilor şi o cercetatoare tânără şi misterioasă, Vittoria Vetra. Căutarile îi vor purta pe cei doi prin cripte pecetluite de secole, catacombe pline de primejdii şi catedrale părăsite, până la ascunzătoarea de mult uitată a ordinului Illuminati.

Tuturor, dar mai ales celor care au vazut filmul, le sugerez să citească cartea, pentru a vedea unele personaje (Vittoria, comandantul Richter al Gărzii Elveţiene) la potenţial mult mai mare decât au avut ocazia să vada în film şi pentru un bonus amoros între Langdon şi Vittoria. În plus, sunt multe lucruri, atât istorice cât şi ştiinţifice, care îşi au povestea scrisă foarte frumos şi clar în carte. Informaţia este cât se poate de bazată pe adevăruri istorice, căutate şi puse cap la cap de Dan Brown, aşa că merită o lectură.

Autorul creează o întreagă poveste, inspirat de faptul că în 1949, pe vremea ucenicei lui ca reporter, a fost trimis să scrie despre golirea criptelor dintr-o mânăstire, iar unul din cadavre i-a amintit de o legendă ciudată, care îi era povestită în copilărie de bunica lui.

Și aşa cunoaştem povestea Siervei Maria de Todos los Angeles. Născută într-o familie total disfuncţională, în care părinţii nu numai că se urăsc între ei, dar aparent, îşi urăsc şi odrasla, ea ajunge să fie crescută de sclavii negri care lucrau la moşie, învăţând diferite limbi şi obiceiuri ale acestora. Dar vine un moment când atenţia părinţilor se îndreaptă  spre copilă, când află că a fost muşcată de un câine turbat. Făcându-şi mai mult griji pentru imaginea lor în societate, în caz că le-ar muri copilul de turbare, cheamă un medic, cheamă tot felul de lecuitori, iar în final vine un episcop care îl convinge pe tatăl fetei că este posedată de diavol. Iar Sierva Maria ajunge să fie închisă într-o mânăstire cu perspectiva exorcizării.

Cartea se descrie singură, prin titlu, “Despre dragoste şi alţi demoni“. Dragostea apare când părintele desemnat de episcop să se ocupe de exorcizare, Cayetano Delaura, se îndrăgosteşte de fată. El reuşeşte să o observe în profunzime, să-i înţeleagă reacţiile, comportamentul, să-i cunoască aşa-zişii demoni, puşi pe seama diavolului, nu pe ignoranţa şi indiferenţa părinţilor.

“Atunci el o sărută pe buze pentru prima oară. Trupul Siervei Maria se înfioră cu un geamăt, se iscă o briză gingaşă de mare şi se lăsă în voia sorţii. El îşi trecu vârfurile degetelor peste pielea ei, aproape fără s-o atingă, şi trăi pentru întâia oară miracolul de a se simţi în alt trup. O voce lăuntrică îi dezvălui cât de departe fusese de diavol în nopţile-i de insomnie petrecute cu latina şi greaca, în clipele de extaz ale credinţei, în pustiurile neprihănirii, pe când ea convieţuia cu toate puterile dezlănţuite ale dragostei libere în colibele sclavilor.”

Povestea este mult mai complexă. Este o poveste despre disperare, despre abandon, despre dragoste, despre ignoranţă, despre neînţelegere, despre demoni lăuntrici, despre durere. Este o poveste care arată că fiecare persoană are latura aceea misterioasă, care nu se schimbă în funcţie de nenorocirile sau bucuriile prin care trece, dar care nu este descoperită decât de oamenii foarte apropiaţi. Ajungem să cunoaştem fiecare personaj, fără să-i fie descrisă întreaga viaţă, ci atât cât trebuie pentru a-l putea înţelege, făcând mici referiri către trecut, către nişte momente-cheie.

Din cum este scrisă, îţi conferă senzaţia că s-a întâmplat în urmă cu mult, mult timp. Dar poate deveni o poveste atemporală prin faptul că reprezintă un simbol al trăirilor unei persoane ignorate din copilărie, care s-a simţit mereu neînţeleasă, care chiar şi în momentul mult aşteptat când îşi găseşte un suflet pereche, nu se poate bucura de asta deoarece dragostea lor nu poate fi transpusă ca o relaţie în societate, din diferite motive. Și atunci ce îţi mai rămâne? Să mori sau să trăieşti ca o fantomă. Tot aia.

De data aceasta, intervievatul lunii este Andrei Ruse, ce a venit şi la noi la evenimentul “žÎmi caut vocaţie“ şi ne-a dat mai multe tips & tricks legate de publicarea unei cărţi. În interviu a vorbit despre noile sale proiecte, cât şi despre romanul său de mare succes, Soni. Îmi place foarte mult dorinţa acestuia de a îndrepta tinerii către cultură şi faptul că se implică în promovarea tinerelor talente. Viitorul său roman, MDMA 16, abordează o temă destul de controversată, dorind să facă cunoscute cu adevărat problemele pe care le aduc drogurile. Cartea va fi lansată cel târziu la Gaudeamus. Eu, una, de abia aştept să o citesc!

Din Teen Press cel mai mult îmi place secţiunea “žAnti vs. Contra“. Luna asta avem ca temă de polemică “žViaţa de noapte“. Din ce am citit şi din cum sunt eu, o susţin pe Beatrice Popescu, ce este pro distracţiei şi relaxării într-un club sau într-un bar. Oponentul, Mihai Conţeanu, spune că în lipsa somnului suntem predispuşi diabetului şi că din cauza volumului muzicii cosumăm mai mult alcool. Şi totuşi aceasta este perioada de care trebuie să profităm, perioadă de care ne vom aminti cu drag când vom îmbătrâni; întâmplările prin care vom trece le vom povesti copiilor şi nepoţilor noştri. Nu notele contează, nu ele te fac pe tine om, ci experienţele prin care treci. Şi din discuţiile filosofice la care poţi ajunge, când eşti într-un bar cu prietenii, poţi învăţa multe.

Arina Lazăr ne dă însă un avertisment: încercând să profităm de această frumoasă perioadă a adolescenţei, riscăm să intrăm într-un grup ce ne poate influenţa într-un mod rău întreaga viaţă. Este esenţial să ştii să-ţi alegi prietenii în funcţie de personalitatea ta şi să ştii să iei propriile tale decizii în viaţă, pentru că poţi ajunge într-un anumit punct în care nu mai există cale de întoarcere. Şi atunci ce o să faci?

Mi-a plăcut mult articolul “žNight is a world lit by itself“. Simina Diaconu este o iubitoare a nopţii şi a descris-o perfect: “žNoaptea dansez, noaptea citesc, noaptea învăţ, noaptea ies, noaptea iubesc“¦“. Pentru ea, noaptea este momentul oportun în care poate fi ea însăşi, în care îşi dă masca jos, în care se simte liberă să facă orice îşi doreşte. Noaptea este ziua ei.

În a sa rubrică, “žEye on society“, Robert Lazăr porneşte un “žmanifest împotriva relaţiilor avute cu o persoană din acelaşi liceu“. De ce? Deoarece aceasta este o acţiune făcută de obicei din dorinţa de popularitate, stârneşte comentarii penibile din partea profesorilor şi perioada de după despărţire va fi foarte urâtă pentru ambele părţi. Şi toate astea pot fi ocolite având o relaţie cu o persoană din alt liceu. Ieşiţi, socializaţi, cu siguranţă veţi găsi persoana potrivită!

Aproape de finalul revistei, dar nu la sfârşit, Sabina Lazăr ne oferă “žMicul ghid al vieţii de noapte bucureştene“, în care ne recomandă mai multe localuri, cluburi, unde ne putem duce şi distra.

Revista o puteţi citi aici

Voi ce părere aveţi de numărul acesta?
Care este viaţa voastră de noapte?

Warning: spoilere minore-medii. You have been warned.

Notă: unele imagini sunt strâmbe că aşa le-am scanat. Sue me.

N-am deţinut prea multe benzi desenate în formă fizică, dar am citit ceva mai multe – ori împrumutate de la colegi, ori prin alte mijloace. Şi cred că faptul că ştiu câte ceva despre benzi desenate e motivul pentru care am nimerit cu această recenzie.

Deci, să vă zic despre volumul 1 din “Ciutanul”, o bandă desenată scrisă de Mihai Grăjdeanu cu Andrei L. C. Toderaşcu şi ilustrată de Mihai Grăjdeanu. OK, “bandă desenată” e termenul incorect – “Ciutanul” e de fapt un roman grafic în trei volume, şi din câte mi s-a zis e aparent primul roman grafic românesc. Hmm.

Trebuie să fiu sincer: această bandă desenată mi-a provocat o reacţie… neclară. Ea în sine are anumite puncte forte şi lucruri care sunt okay şi nu mă deranjează, dar are şi anumite particularităţi care mă fac să mă scarpin în cap şi să-mi zic “huh?”. Well, okay, poate aveam şi aşteptările puţin exagerate fiindcă primul roman grafic care l-am citit acum un an a fost Watchmen.

Allright, allright, romanul în sine.

Câteva din personajele benzii. Stânga sus: Maria Tiparadioactivă; mijloc: Mihai Fiudefotbalist; jos: Maria Tipacuochideanime

Protagonistul romanului este Mihai Dumitrescu, un tânăr care studiază la un colegiu sportiv. Tatăl lui, Ştefan, a fost un fotbalist faimos la clubul sportiv F.C. Eroii, care au fost “campioni” în 1986 (hmmm, oare la ce club o fi aluzie?…), dar cariera lui s-a încheiat pe motiv că se dopa. Acuma, Mihai trăieşte cu mama sa (Maria), are o prietenă (Anamaria) şi joacă fotbal la şcoală (unde coechipierii îl insultă). În acelaşi timp, F.C. Eroii a decăzut de la moartea lui Ştefan (hmm, poate e modelat după AC Saint-Etienne? Nah…). Pentru a rezuma o poveste lungă, datorită unor circumstanţe… nefaste, Mihai este recrutat în club de către proprietar, Gigi Becali Dl. Ivanov. Iar pe de-altă parte, Ivanov este implicat într-un proiect experimental destul de periculos şi cu siguranţă ilegal. Sunt foarte sigur că aceste două se vor intersecta violent… într-un volum viitor.

OK, o să încep cu lucrurile pozitive din “Ciutanul”. Povestea benzii este destul de interesantă, aşa la început. Ea menţine un pas constant şi nu se împotmoleşte în nici un moment – nu am sentimentul că timpul brusc s-a oprit pentru cinci minute pentru diferite motive ca în Neon Genesis Evangelion sau Cowboy Bebop. Pentru a folosi o metaforă foarte “nerdy”, povestea are o energie cinetică rezonabilă.

Personajele sunt de asemenea bine dezvoltate. Trebuie să recunosc că iniţial mi s-au părut că sunt clişee cu picioare precum Băiatul Tulburat Care Trebuie Să Facă O Decizie, Mama Care Încearcă Să Susţină Familia De Una Singură, Prietena Din Copilărie ş.a.m.d., dar dup-aia am realizat că asta era o impresie proastă – sunt de fapt arhetipuri. Singura critică pe care aş putea s-o fac la adresa arhetipurilor este dacă sunt folosite în mod leneş, ceea ce nu este cazul aici – ele pur şi simplu îşi fac treaba. De asemenea, apreciez faptul că acţiune personajelor sunt realiste, determinate de motive proprii, şi nu pur şi simplu au loc fiindcă povestea are nevoie de ele – de exemplu, când un personaj secundar (Alexandra) apare brusc pentru a întrerupe pe nişte fotbalişti care se iau de Mihai, nu am impresia că autorii au scos un deus ex machina, fiindcă acel personaj secundar dă dovadă de iniţiativă proprie şi curiozitate pe parcursul acţiunii.

În plus, caracterizarea e realizată într-un mod destul de subtil, unul care nu-şi atrage atenţia asupra sa în mod inutil. Ceea ce vreau să zic e că personajele nu au defecte sau puncte forte exagerate. De exemplu, există o scenă în care Mihai este indecisiv şi intră într-o rundă de introspecţie. Scena respectivă e ţinută la minim şi are loc în întregime în “bule de gândire”. Sincer, nu ştiu de ce, dar mă aşteptam la o scenă lungă de auto-critică şi melodramă, genul de scene care le pot tolera în Evangelion fiindcă sunt acompaniate de animaţie psihedelică dar care pe hârtie sunt mult mai puţin suportabile. Thumbs up for not doing that.

Cât despre dialog, nu am prea multe de zis – nu există vreo replică oribilă care să mă facă să mă lovesc singur în cap, dar nu există nimic memorabil care o să-l ţin minte şi o să-l citez. Dialogul e okay, nimic mai mult.

Şi acum, elementele zăpăcitoare. “Ciutanul” foloseşte un stil de artă… distinctiv, cu doar câteva elemente formulaice (flashback-uri în alb-negru? well, ce altceva?) şi influenţe din mai multe genuri – autorii recunosc într-un supliment “making of” că au fost influenţaţi de manga, dar fundalurile “pseudo-dinamice” şi minimaliste din scenele de acţiune trădează deja această influenţă. Impresia de bază care mi-a făcut-o stilul a fost o lipsă de consistenţă. Există câteva exemple ale acestei inconsistenţe.

Hey, mom, nu mi-ai zis niciodată că eşti radioactivă...

În primul rând, felul în care sunt desenate personajele e împrăştiat peste tot. Mihai este desenat într-un mod ceva mai realist, Anamaria cu ochii săi largi pare transplantată dintr-o manga/un anime, toate rudele lui Mihai arată palide şi nesănătoase – Maria în mod inexplicabil are o piele verzulie, iar Dl. Ivanov şi asistenţii săi sunt desenaţi într-un mod grotesc şi urât, de parcă autorii încearcă să-mi dea cu nicovala peste cap şi să facă evident faptul că Ivanov et al sunt eeeeeeeeeeeeeeeevil. Like, Darth Vader evil and shit. So evil they. Kick. PUPPIES. Şi. Traversează. PE ROŞU. EEEEEEEEEEEVIIIIIIILLLLLLL. În afară de culoarea pe alocuri ciudată dar constant palidă şi decolorată, detaliile anatomice variază şi ele de la persoană la persoană, cu unele personaje (*cough* fotbalişti *cough*) având multe vene şi detalii faciale (great way to spoil your ending, guys…), iar altele nu au nici o linie pe faţă – doar ochi, urechi, nas, gură, all basic stuff.

PS: Nu, nu glumesc absolut deloc când zic că Maria e verzulie. Cred că unul din bunicii ei a trăit în Hiroshima sau Cernobîl. Probabil că nu arată aşa în imaginea de mai sus, dar asta-i fiindcă scanner-ul nu recunoaşte culorile super-decolorate ale benzii şi măreşte contrastul pentru a compensa.

Nu-mi dau seama dacă alea sunt umbre sau pur şi simplu cineva a mânjit imaginea...

În al doilea rând, detaliile din nou variază masiv în funcţie de pagină. Unele pagini au fundaluri foarte detaliate, iar în altele sunt pur şi simplu forme indistincte (audienţa din flashback) sau pete de culoare indistincte în stil manga (anumite fundaluri, în special scenele de acţiune). De asemenea, fundalele variază şi în funcţie de felul în care sunt desenate: unele pagini au fundale consistente, aparent plate, în timp ce altele arată ca o pictură unde cineva a vărsat nişte apă sau a murdărit cumva anumite părţi.

Al treilea rând nu e o problemă majoră, dar tot m-a bulversat puţin şi de-aia cred că n-ar fi corect dacă aş trece-o cu vederea. Unele pagini se joacă cu ordinea în care sunt afişate panourile (bloody hell, cum se zice “panels” corect?!). De exemplu, în două momente separate întreaga acţiune este răspândită pe două pagini şi trebuie citită stânga-dreapta sus-jos pe acele două pagini, iar pe exact următoarele pagini banda revine la ordinea obişnuită stânga-dreapta-sus-jos, cu fiecare pagină practic “de sine stătătoare”.

Iar de altă dată, întreaga acţiune de pe o pagină este redată prin panouri late aranjate vertical, cu unul în plus orizontal aruncat în partea dreaptă. It’s kinda confusing.

Oh, and guys: Comic Sans MS e o atrocitate împotriva tipografiei. Până şi tipul care a inventat fontul, Vincent Connare, îl urăşte. Plus, tipul pe baza căruia a fost modelat fontul, Dave Gibbons (a/k/a artistul de la Watchmen), crede că e “deosebit de urât”. Hell, există şi o campanie “Ban Comic Sans”. Thought you should know that.

Also, premiza benzii o fi destul de bine dezvoltată, dar tot mi se pare ciudată. Recunosc, culoarea ciudată albastră a coperţii m-a făcut iniţial să cred că “Ciutanul” = X-Men* + fotbal. Sincer, asta mi se pare o combinaţie… ciudată. De fapt, sunt curios cum o să se dezvolte această premiză în volume viitoare.

Deci, “Ciutanul”, primul roman grafic românesc – un început puternic? Well, cam aşa ceva. Are părţi bune şi părţi care te fac să te scarpini în cap, ca mai orice carte, dar în total părţile ciudate nu le eclipsează pe cele bune şi nu afectează calitatea. Iar, oricât de mult aş fi perplexat, trebuie să recunosc că e o premiză interesantă iar stilul de desenare e distinctiv, oricât de mult n-aş “prinde” eu astea două – poate fiindcă nu-s amator de fotbal? Nu e exact Watchmen, dar să fiu corect: Alan Moore e sui generis în lumea benzilor desenate/romanelor grafice, deci orice comparaţie ar fi ridicolă. E ca şi cum aş compara Transformers cu 8 1/2 de Federico Fellini. Ca roman grafic, “Ciutanul” e destul de bun şi merită cel puţin o încercare.

*Cum îl chema pe tipul albastru din X-Men? The Beast, parcă? Ştefan arată exact ca el pe copertă…

În continuare, avem obişnuitul “žAnti vs. Contra“, de data asta subiectele puse în dezbatere fiind ierarhia contra anarhiei. Irina Sanda susţine ierarhia. De ce? Pentru că în lume este nevoie de o anumită ordine, de anumite legi, tocmai pentru a simţi nevoia de libertate. Şi pentru că termenul de “žanarhie“ a apărut datorită existenţei termenului de “žierarhie“.

Alexandra Revenco nu este însă de acord. Încă de la început, ne explică diferenţa dintre termenii “žanarhie“ şi “žanarhism“, ea referindu-se la cel din urmă, care este un curent filosofic, “žo mişcare alternativă cu idei social-politice“ ce îşi are rădăcinile încă de pe timpul lui Aristotel. În ziua de astăzi, dacă cineva are curajul să se revolte şi să afirme ceva diferit opiniei generale, este privit sceptic şi asaltat de mii de critici. Alexandra îşi doreşte egalitate între sexe. S-a săturat de fluierăturile de pe stradă şi vrea să dea mâna ca semn de noroc cu prietenii.

Tind să ţin partea Irinei, totuşi. Ca o societate să funcţioneze, este nevoie de reguli. Altfel ar ieşi o dezorganizare totală şi oamenii ar ajunge să se omoare între ei. Şi nu cred că prin anarhism ar înceta comentariile de pe străzi, ba chiar din contră. Nu cred că s-ar rezolva ceva, poate doar pe un timp foarte scurt. Mi-au plăcut însă argumentările Alexandrei, m-au făcut să privesc totuşi cu ochi mai buni anarhia.

Tot Irina Sanda scrie articolul “žCâteva reflectări despre comunism“¦“ în care încearcă să deschidă ochii celor care spun că “žera mai bine inainte“. Într-adevăr, oamenii apreciau mai mult un anumit lucru, deoarece erau nevoiţi să aştepte cu orele la cozi uriaşe; şi poate s-au făcut anumite lucruri în acea perioadă, însă România a rămas şi mai în urmă decât era. Şi străinii nu mai ştiau nimic de noi şi asta pentru că ne-am izolat de tot şi am încercat să înflorim “žprin noi înşine“. În timp ce românii se chinuiau în această ţară îndoctrinată, americanii “žîşi trăiau bine-mersi viaţa în stilul hippie“. Şi tocmai de aceea, noi trebuie să profităm de această libertate pe care o avem acum, să ne bucurăm că “žavem viaţa în propriile mâini“. Pe scurt, e un articol ce vrea să ambiţioneze tinerii din ziua de azi, să îi facă să realizeze marea şansă pe care cu două decenii în urmă nu ar fi avut-o, şansa de a face cunoscută şi această ţărişoară în ochii străinilor şi de a ajuta-o să evoleze cât mai mult. Îi datorăm asta.

În incheiere, vreau să atrag atenţia asupra articolului “žIn rebelio veritas“ scris de Ana-Maria Iwada, în care aceasta a binevoit să prezinte câteva adevăruri legate de revoluţii. Cel mai mult mi-a plăcut “žA învăţa este o revoluţie – fiecare noutate descoperită revoluţionează tot ceea ce ştiai până atunci.“ .Cam atât am de spus, acum treceţi şi citiţi revista :-)
patty@amdoar18ani.ro

Cuba, ca şi celelalte ţări ale Americii Latine, este exotică şi fascinantă. Dar, după părerea mea (părere la care a contribuit şi cartea citită), asta simt mai mult turiştii decât cei care locuiesc acolo. Clasica diferenţă dintre aparenţă şi esenţă. Străinii vizitează părţile amenajate special, zonele turistice, pe când cetaţenii cubanezi trăiesc în condiţii mult mai degradante decât se lasă de văzut. Poate că sunt oameni veseli, poate că sunt oameni optimişti, poate că într-adevăr dansează uneori pe străzi, deocamdată nu am de unde să ştiu sigur, căci nu am vizitat Cuba. Dar oricum asta nu schimbă faptul că au atâta libertate cât le permite regimul comunist.

În carte cunoaştem Cuba prin intermediul personajului Stalin Martinez. Tatăl lui era un susţinător comunist atât de înverşunat (sau cel puţin spera să fie considerat aşa), încât şi-a numit copiii Stalin, Stalina şi Lenin. Cartea prezintă de fapt doar şapte zile din viaţa lui Stalin. Sunt şapte zile pe care el trebuie să le petreacă într-un fel de ţarc, pe acoperişul casei fratelui său din Miami, fără apă, fără mâncare, pentru a căpăta aspectul unui bărbat venit din Cuba, care a înfruntat Atlanticul pe o plută/bărcuţă etc. Toate astea cu scopul obţinerii azilului politic în Statele Unite.

Ce poţi face când eşti nevoit să stai o săptămână la soare singur pe un acoperiş? Stai să te gândeşti la tot felul de lucruri, în principiu la viaţa ta, la cum ai ajuns în situaţia respectivă. Exact asta face şi Stalin, şi aşa ne permite să aflăm amănunte despre el. Pe scurt, bărbatul era stomatolog în Havana, avea o soţie, Idalys, aşa-zisă dansatoare de cabaret, şi uneori mai încerca să lucreze în restaurante, pentru a primi dolari, nu pesos. Deci o viaţă banală. Iar într-o seară, feribotul pe care se afla este deturnat de nişte muzicanţi şi ajunge în SUA, dar Stalin, în loc să ceară azil politic ca restul grupului de pe feribot, alege să se întoarcă în Cuba, din dragoste pentru soţia sa. Aceasta însă deja l-a părăsit, deoarece nimeni nu s-a gândit că Stalin se va întoarce în ţară. Ce mi s-a părut mie haios, dacă pot spune aşa, este cum se razbună pe Idalys, pentru că se răzbună din punct de vedere al lui Stalin ““ cetăţeanul comunist, nu al lui Stalin ““ bărbatul. După această dezamăgire, el se descurcă să ajungă din nou ilegal în SUA“¦ şi în final pe acoperişul fratelui său.

Rememorarea evenimentelor care l-au adus pe acest acoperiş se face în paralel cu unele gânduri despre prezent, aşa că textul te menţine atent, dacă doreşti să pui întâmplările cap la cap. Fiecare zi aduce noi gânduri, noi povestiri, ce nu sunt neapărat legate în mod cronologic. Aşadar, Stalin, prin povestea lui, conturează în mintea cititorului anumite idei despre societatea cubaneză, nu despre Cuba din punct de vedere geografic.

“Ce mama dracului se întâmpla în Cuba? Cum se explica o asemenea hemoragie? Sigur că se trăia prost, groaznic, nici că se putea mai prost, dar nici măcar lipsurile înfiorătoare nu puteau explica de ce mii şi mii  şi mii de cubanezi de toate condiţiile şi culorile porneau pe mare pe patru scânduri, cu riscul de a se îneca ori a deveni masa de seară a rechinilor, îndreptăţind lozinca “Miami ori moarte”, pe care Miguelon, solistul, o impovizase în cursul deturnării.”

Literatura pentru adolescenţi a reprezentat întodeauna o lectură captivantă şi de cele mai multe ori profundă încărcată de idei şi metafore percutante. Adolescenţa reprezintă una din cele mai importante perioade ale vieţii omeneşti şi reprezintă perioada marilor schimbări, atât fizice cât şi intelectuale, când se formează caracterul unui om, când învaţă ce înseamnă relaţiile interumane, nedreptatea, virtuţile oamenilor, defectele acestora, când sunt forţaţi la compromisuri, când aşează temelia vieţii lor.

Personajul central din romanul lui J.D. Salinger, Holden Caulfield, reprezintă tipul adolescentului rebel, el de altfel fiind un personaj foarte complex şi unul din cele mai simbolice personaje adolescentine din istoria literaturii. Purtat prin nenumărate şcolii, acesta rămâne corigent la mai toate materiile şi este dat afară de la mai toate. Deşi aflat la o vârstă fragedă, 16 ani, acesta are o filosofie proprie foarte complexă, şi deşi considerat de unii imatur, este cel mai pregătit pentru lumea reală. Elev fiind la liceul Pencey, acesta rămâne corigent la patru materii din cinci, promovând doar la Engleză, unde este foarte talentat (fratele lui, H.D., fiind scriitor) el fiind un cititor înrăit de altfel. Are o serie de principii bine delimitate, urând cel mai mult ipocrizia, unul din motivele principale ale şederiilor sale scurte la toate liceele prin care a trecut.

Caulfield este totuşi un tânăr dezorientat, ducând o viaţă neorganizată, într-o lume pe care în general o dispreţuieşte. Apreciat de unii profesori, aceştia rămân dezamăgiţi când aud de încă o exmatriculare a sa, şi încearcă să-l sfătuiască să urmeze “žcalea cea dreaptă“ (în concepţia lor, desigur). Caulfield ţine cont de sfaturile lor, dar duce în continuare stilul său de viaţă haotic, aici constând toată drama lui Holden Caulfield: e un om prea modern pentru lumea în care trăieşte. Urând complicaţiile inutile ale vieţii cotidiene, acestea are aspiraţii simple, primare: să steie de veghe în lanul de secară. Această idee este un simbol al păcii şi liniştii la care aspiră omul de secole.

Stilul lui Salinger şochează de la început. Naraţiune la persoana I din perspectiva lui Caulfield, folosind un limbaj specific acestuia, textul rămâne şi astăzi plin de vigoare şi prospeţime. Amuzant şi captivant, întreg discursul lui Caulfield (toată cartea) prezintă realităţi cumplite ale lumii contemporane, muşcând în stânga şi-n dreapta societatea de consum americană.

Carismatic, non-conformist, familist convins, Holden Caulfield rămâne unul din cele mai bine-conturate personaje adolescentine din literatură, iar “žDe veghe în lanul de secară“ una din cele mai percutante şi şocante pamflete la adresa societăţii, un testament plin de dramatism a unui tânăr şi un roman ce a fascinat atâtea şi atâtea generaţii.