01.May.2009 / Uncategorized / 1,413 vizualizări /
Cartea lunii – CONCURS
Aşa cum v-am obişnuit, la fiecare început de lună dăm ca premii, pentru diverse concursuri, cărţi. De data aceasta cartea lunii este “Luna Plină” de Kelley Armstrong.
Pentru că subiectul cărţii sunt creaturile mistice, şi anume varcolacii, m-am gândit ca de data aceasta să vă puneţi imaginaţia în funcţiune şi să creaţi chiar voi un personaj. Îi daţi un nume, puteri supranaturale şi tot ce mai vreţi voi. Cele mai interesante sau mai amuzante trei idei vor fi premiate cu câte un volum din “Luna Plină“.
Concursul se va încheia vineri, 8 aprilie 8 mai, iar sâmbătă vom anunţa câstigatorii.
Abia aştept să văd ce mai poate scorni imaginaţia unui om :D!
personajul meu se numeste Ara, e o domnisoara de 22 de ani care poate sa se drogheze cu 15 feluri diferite de droguri si sa bage alcool cat isi doreste pentru ca nu va patiti nimic avand in vedere ca e o noua specie de personaj supranatural… Adictivian…. aceste personaje se nasc cu acest asa zis blestem din cauza imperecherii dintre un varcolac si un vampir…. lucru destul de rar intalnit dar Adictivienii se inmultesc vazand cu ochii.
ps: stiu ca arata ca un comentariu literar dar e pura mea imaginatie:))
wow… concursul tine aproape un an!!!!
Personajul meu nu e vampir, nu e varcolac, nu e sirena, centaur, sfinx sau-mai-stiu-eu-ce.
E un capibara-ornitorinc roz si pufoooooos. (ew, cata dragalasenie).
Numele lui este Yuka Feleanor Michael Andrew Joseph Kenji al III-lea jr si puterea lui speciala este ca……erm….poate sa distruga lucruri cu puterea mintii? Daaaa, imi place asta >:).
Siii e un raufacator(pentru ca intotdeauna personajele rele sunt mai tari ca alea bune) grandoman venit de pe Planeta Dragalasa Si Adorabila cu scopul de a prelua controlul Pamantului si de a stapani apoi Universul (MUHAHAHAHAHA).
*este trist ca ma uit mult prea mult la desene animate cliseice.*
un nume mai lung nu putei sa spui? =))
=)) ahh da’ chiar :))
corecteaza 8 aprilie cu 8 mai :))
rezolvat :D
Numele meu este Darius, am trait vreo 21 de ani pana cand am intalnit-o pe ea.
Am trait o viata in visare, credeam ca nu m-am nascut in epoca potrivita, vedeam in jurul meu suparare, indignare, frustrare. Idealurile inscrise de marii ganditori din vremuri antice pana prezent erau aruncate la gunoi de cei ce detineau puterea si manipulau masele pentru a castiga cat mai multe averi.
Pana cand acum 140 de ani am intalnit-o pe Ada. Era o tanara bruneta, misterioasa, superba care imi impartasea idealurile. Parea a fi sufletul meu pereche.
Totul pana cand intr-o noapte fara luna mi-a impartasit un secret, era rezultatul unui experiment realizat de Lorzii Vampiri. Dar experimentul esuase asa ca a devenit ceva, ceva intre vampir si om. La un moment dat a intalnit-o pe Elena alaturi de care au inceput un razboi impotriva vampirilor.
Asa a inceput adevarata mea viata. Am fost si eu parte a unui experiment: Elena si Ada urmau sa imi dea puterile lor bineinteles dupa ce mi-am dat acordul. Asa am devenit Print, conducand alaturi de Elena si Ada lumea celor ce ne-am nascut dupa moarte.
Abilitatile mele se dezvoltau continuu datorita mostenirii mele comune si din partea vampirilor si a varcolacilor. Reuseam sa comunic cu fiintele din toate cele 5 dimensiuni ale existentei precum si celelalte 3 dimensiuni ale spiritualului.
Dupa 70 de decade de lupte si negocieri am pus bazele
Federatie Neamurilor Mistice. Acum alaturi de Elena si Ada cautam tineri asemeni celui ce fusesem eu cand eram viu, iscoditor, neincrezator si plin de intrebari fara raspuns.
Speram ca in cativa ani cu ajutorul acelor tineri care au inceput sa influenteze gandirea si timpul lor. Valori precum onoare, respect, deminitate reinfloreau in sufletele oamenilor.
Candva lumea va fi pregatita sa ne primeasca. Noi am inteles inaintea lor ca vietile ne sunt date ca un dar spre a ne putea imbogati sufletele si mintile cu cunoastere. Prioritatile lor au ramas inca fixate spre bogatii materiale.
Numele meu este Dariu, Printul neamurilor nascute dupa moarte, Membru al Consiliului Federatiei Fiintelor Mistice.
Sper ca in curand sa ne cunoastem, cititorule al acestei epistole,
Respect, onoare si iubire….acestea vor salva lumea…
trebuie sa ne corelam la tematica si personajele cartii de mai sus?
Il cheama Seyleh .
Este inalt , calm , cu privirea mereu pierduta . Viseaza la o viata normala. Viseaza la o noapte fara durere si chin .
Din noaptea in care s’a nascut cei din jur au stiut ca el nu va fi ca cei din lume.
Puterea lui , este de departe , blestemul suprem .
Simte si traieste pacatele fiecaruia dintre noi . Si prin el , noi , muritorii de rand , suntem iertati .
Seyleh a vazut in fiecare noapte moartea , frica , nelinstitea , teroarea , dragostea moarta si abandonul.
A avut de indurat 21 de ani.Pentru el a fost o eternitate . Tristetea l’a ucis. Cum sa traiasca intr’o lume a durerii si a pacatelor?
Ce am face oare daca am stii ca e cineva care sufera si ne stie pacatele?
Personajul meu:
Pare picat din Eden, Chance el este intruchiparea frumuseti vazuta prin ochii pamantesti atunci cand isi indepliniste slujba culege- suflete “¦ ochi albastri precum doua safire neslefuite situati pe doi obraji albi, insa buzele sunt adevarata comoara -o petala de trandafir despartita in doua de o carare de diamante mai zan de atat nici ca se putea pentru un vampir.Da Chance este un vampir insa considerat de toate femeile pamantesti un inger.Ce paradox!?Un inger vampir“¦in slujba Diavolului .Si-a schimbat statul existentei al unui om cu cel al unui vampir in urma unui intelegeri cu seful lui-Diavolul.De ce in vampir?-fiindca doar asa putea atraga in cursa lui femeile printre care spera sa o gasesca pe Marie. Ea era singurul lui motto :“A exista pentru ca iubesti si esti iubit!“ in scurta lui viata atunci cand sufletul ii anima trupul.Dupa ce o pierduse pe Marie viata lui se invartea in neincetata lui dorinta de a lua legatura cu femeia ce o iubise atat de mult dar care insa trecuse in nefiinta.A fost om , a fost disperat Diavolul a fost singurul care i-a dat alternative.In schimbul preschimbari in vampir si al slujiri neconditonate ..Chance a primit timp si un rol important de jucat-Moartea .Diavolul a dat timpul inapoi cu putin inainte ca Marie sa moara. Astfel Chance care o va lua va trebui sa o gaseasca insa orbeste recunoscadu-i doar sufletul fara sa stie in ce moment se va intampla. Acum ca Diavolul i-a ragaz trebuie sa fie pregatit.Va putea oare sa inchida poarta ce este el acum dintre cele doua lumi?- sa reuseasca sa o recunoasca si s-o retina langa el pe Marie fara sa o lase sa plece catre ceruri.Sau o va incurca cu una din altele femei seduse de chipul lui si picand in cursa morti plecand de pe Pamant in bratele lui catre un alt inceput in nefiinta?Va razbate dragostea chiar si legata la ochii sau eternitatea si Diavolul vor castiga el ramand doar un criminal ce spera sa-si recupereze singura parte cea i-a mai ramas ca Om?
Personajul meu nu are nume. El inventează câte unul de fiecare dată când cineva îl întreabă “Cum te cheamă?”. Are doar o chitară şi ceva talent muzical. Călătoreşte mult, cu ce apucă şi trăieşte de pe o zi pe alta. Are probleme de sănătate, nu foarte grave, dar din când în când mai stă câte o zi într-un pat îndeajuns de cald să-l primească. Îi e foame, îi e sete, iubeşte viaţa şi fetele deopotrivă, e îndrăgostit de mare, dar urăşte mulţimile de oameni şi petrecerile de prost gust. Iubeşte luna, stelele şi focul. Nu are puteri supranaturale. M-am săturat să citesc cărţi în care personajele au puteri supranaturale. E timpul să ne regăsim în cărţile pe care le citim. De aceea personajul meu trăieşte. E viu, în fiecare pagină a cărţii se loveşte, se ridică şi pleacă mai departe. Dar cântă mereu. E făcut să cânte.
@enrod – nu :D
20 de ani…plini de singuratate. Familia mea m-a abandonat la o varsta foarte frageda. De ce? Ce e atat de rau sa poti citi viitorul cuiva cu cateva minute inainte? De ce nu poate nimeni intelege ca nu eu mi-am dorit darul de a hipnotiza cu puterea mintii? Doua mari blesteme intr-o viata neinsemnata, ce aduc numai singuratate.
personajul meu: Maslina
Este o chestie nu foarte mare,rotunda si moale de parca ar fi facuta din vata de zahar si are mute picioruse.De unde vine? El traia pe Luna ascuns dar intr-o zi a hotarat cu prietenii sai sa se urce pe o cometa si sa viziteze Pamantul.Din pacate prostutii nu stiau ca stratul de ozon va faramita cometa lor si din pacate dintre toti doar 2 au mai supravietuit: Maslina si prietena lui pe care o cauta de luni de zile pt a se intoarce cu ea inapoi pe luna. El este destul de dragalas,are 2 ochi dar fara gura si alte dealea. Puterea lui? De cand a ajuns pe Pamant si pielea lui a intrat in contact cu oxigenul el a descoperit ca poate controla oamenii daca ii atinge. Astfel agunge sa il intalneasca pe Roy, un batranel care nu mai are mult de trait si cu care pana la urma ajunge sa lege o prietenie.Cand Roy simte ca i-a venit sfarsitul,acesta ii zice lui Maslina sa ii controleze el corpul,sa se foloseasca de el pt a o gasi pe prietena sa.Maslina accepta si astfel el incepe o noua viata in pielea unui batranel de 86 de ani fara suflet in el. Oare isi va gasi prietena? Sau va descoperi ca lumea oamenilor e mult mai placuta de cat credea el? eh..pai…ma mai gandesc si va spun:))
Hei!Eu sunt noua pe aici..si e pentru prima data cand particip la un astfel de concurs..Sper sa intrunesc condiitile, eh oricum daca nu asta e am incercat.:)
___________________
Eu sunt Soarele.Si sunt un copil de 5 ani.Suna banal, stiu, dar nu sunt un simplu copil.
Povestea incepe acum cinci mii de ani.Tatal meu este Timpul, iar mama mea este Univers, ei erau singurii care stapaneau universul, timpul si ratiunea.Iar prin ei s-a nascut totul: iubirea, fericirea, ura, toate sentimentele.Cand dragostea lor a ajuns la apogeu, Univers, mama mea, mi-a dat nastere mie.Ambii erau foarte fericiti, bucurosi, chiar daca ei controlau totul, isi doreau un “mostenitor“.Cand mama mi-a dat viata, eu am stralucit, incat am asuprit lumina a orcarei planete, eram asa de stralucitor, incat doar parintii mei ma puteau privii fara sa le provoc, durere.Fiindca eram asa de sclipitor, mama a hotarat ca numele meu sa fie Soare.
Cand am implinit 5 ani, mama m-a parasit, pentru pamanteni se poate numi moarte, dar defapt e o stare de “durere“ , dar defapt mama e mai mult “adormita“ ca sa spun intr-un termen normal.Ea a intrat intr-un fel de transa…ca o moarte clinca, iar de atunci tatal meu parca se consuma si-i trece vremea asa de repede incat ai impresia ca orele trec ca minutele.Decand mama a ne-a parasit, tata a luat hotararea ca eu sa nu mai imbatranesc.
Cam peste doua mii de ani a aparut o fata Pamant care era parte din mama, de atunci eu luminez si incalzesc Pamantul, iar tata trece pentru pamant sperand ca mama se va intoarce.
Cat timp va mai dura pana mama va fi din nou ea, asta stie doar Timpul.
Papusa de portelan
E rece…
Simt cum vantul imi cerceteaza trupul,vrajit probabil de frumusetea pe care inca o mai am…
Imi scarpina violent trupul,insa nu tremur…imi aduc aminte de tine…
Era o zi superba,iar soarele incalzea pamantul si cerul in acelasi timp.
Atunci a lasat pensula jos si mi-a zambit.Eram gata.M-a intors catre oglinda. Esti “perfectiunea ireala”!
Langa oglinda statea bland un inger gravat pe hartie.Semanam…
Atunci te-a chemat la sine…podeaua canta sub pasii tai apasati.
M-a luat in maini cu grija, ii simteam fiecare batatura din palma, si cu dragoste m-a asezat in bratele tale.
M-ai cumparat cu un sarut,cand el te-a intrebat ce primeste in schimb,apoi am pornit in goana spre camera ta.
Aud tropotele cailor cum bat drumul unison cu pasii obositi ai oamenilor
iar umbre de pasari, fara forme gratioase, danseaza pe podeaua mancata de carii.
Peretele ce ma protejeaza sta sa cedeze,e macinat de vant.
Cade spre pamant o caramida,inca cativa centimetrii si-mi spargea cu nesabuinta trupul in mii de cioburi,disipandu-mi caldura.
“Te iubesc” imi sopteai ca sa nu te auda portretul din tabloul ce domina camera,
imi pieptanai cu drag parul,apoi il impleteai punandu-mi bentita mea preferata rosie,
imi vorbeai si ma intrebai zambinand ce doresc sa port azi.
Imi faceai ceai si ma asezai frumos pe scaunul acela moale,
comunicam printre ganduri si zambeai dusa in reflexia portelanului meu alb.
Insa tu…ai gasit partea lacuita a timpului,
l-ai luat langa tine,ornandu-l cu pelerina mea ,
proaspat taiata din fata de masa cea noua,
si ai inceput sa-l plimbi cu tine la orice pas,
vorbindu-i ca vrei sa cresti mare.
M-ai lasat in ghearele fratelui tau,care mi-a marcat cu cerneala manuta fina.
A schitat pe mine trasee,stiind propabil ca in interiorul meu se afla nemurirea,
tezaurul pe care tu apoi l-ai adapostit in cutia plina de cuburi,caluti de lemn si cescute verzi de ceai.
Ranita,fara un nasture la rochita,caut disperata sa fac lumea mai buna, sa zambeasca,
desi uneori ,cand ma uit in bucata de tabla ce se afla langa mine, ma prabusesc in propria mea agonie…
Rochita mi-e murdara,un papuc rosu mi l-a luat Adolf ultima oara cand a scormonit prin cutie,
mi-a adulmecat parul,a simtit iubirea ce inca ti-o port,m-a luat cu dintii de par si m-a leganat brutal prin camera,
pana cand tu, desprinzandu-te de buzele lui, l-ai mustrat ca v-a deranjat.
M-ai prins anevoios de picioare,inghesuindu-mi viata in partea superioara a corpului.
Razand trageai de mine,iar Adolf voios tragea in cealalta parte,reusind sa-mi smulga o mare parte din par.
Te-a chemat langa el,zicandu-ti ca e gol si ca nu merita sa astepte pana ce joaca se va termina.
Putin stiai ca el urma sa-ti fure si ultima bucata de fericire,
ca pentru EL timpul are granulele numarate in clepsidra…
In haine verzui sub o simpla sigla, patat de sange ,va cadea in poalele timpului,lasand pusca jos.
In jurul sau gloantele vor penetra bulele de aer fracturand cordonul spre sufletul sau,
ucigand sperante,nascand urlete de durere,
tragand cortina peste corpul sau muribud,
il vor ingropa in intuneric.
Adolf a fost chemat, asa ca m-a uitat complet cand mirosul mancarii i-a gadilit receptorii.
M-a lasat jos…insa am reusit sa te vad cum te apropii cu pasi grabiti catre el,cum iti repezi mana catre haina,lepadandu-te de ea ca de un pacat dinaintea preotului.
Vedeam picioarele metalice a patului care parca urmau a se surpa in ritmul miscarilor voastre simulacre.
Urletele tale imi muscau din inocenta,
ochii mei de sticla isi pierdeau claritatea,
ca o fantasma iti gaseam trupul cum se misca lin in lumina difuza.
Grosolan de mijloc te-a cuprins,lasandu-te fara ganduri,ranindu-te.
Sufletul de copil plangea in mine.Nu intelegeam de ce camera era bifurcata
in sentimente de durere si iubire,de ce urletele tale se intensificau necontrolat.
Am ramas intr-un colt,cu privirea catre patul pacatelor…
Am vazut cand l-ai palmuit atunci cand a zis ca trebuie sa plece pentru ea,
am vazut cum podeaua se umfla de la lacrimile ce le varsai in fiecare zi,
cum inebuneai parca cand vedeai ca formele ti se schimba,rotinjindu-se usor,
am simtit necunoasterea cum inabusea orice pasiune,ducandu-te spre autism,
cand…
am auzit pentru prima data un raset. Vibra la sclipirile de ingeri.
Podeaua a inceput sa se miste sub primii ei pasi,ajutand-o sa mearga.
Era gata odata sa ma gaseasca ascunsa dupa putredul ghiveci de ficus.
M-a privit cu ochii ei albastrii,insa tu ai luat-o in graba departe de mine,trantind usa.
De atunci…singura caldura ce o simt in corpul acesta fara inima
e speranta ca te vei intoarce dupa mine.
Astept,cu un ochi spart,ca lumea de afara sa se linisteasca.
Desi camera nu mai e aceeasi,e patata de praf si
lumina o patrunde pe ici colo,sper sa ma regasesti.
M-am impotrivit vantului si n-am vrut sa plec capul in fata sa.
Raman aici pentru tine,
oricat de mult timp ar trece odata cu mine.
O silueta inalta, bine facuta, isi face drum printre multimile de oameni grabite. Pasii lui semnificau ca nu avea nici o destinatie… mergea…pur si simplu mergea. Ochii lui de un albastru inchis si parul negru, ii dadeau un aspect trist si plin de singuratate. Nimeni nu stia ca in spatele acestor cotururi, inima sa era “inghetata”. Era singurul care, la o simpla atingere a unei persoane,ii putea simti sentimentele de tradare, singuratate, tristete, indurerare. In ciuda acestui lucru simtea obligatia de a ajuta acea persoana, desi in 18 ani nu a incercat niciodata.
În prag de nebunie“¦
Aprilie 26, 2009
Mira are o criză de nebunie.Se leagănă aritmic,dar violent de parcă ar vrea să se loveasca de tot ce o înconjoară,de toate acele obiecte tăioase,reci,hidoase,umane.Gemetele ei sunt surde,dureroase,atât de dureroase incât ar putea să rupă cerul.Tremură ca si cum ceva din lumea asta o sperie sau îi provoaca răceală.Friguri poate prea neumane pentru o fiinţă neînsemnată precum ea.
Mira fusese ucisă de gânduri cîndva şi e păcat s-o apuce acum nebunia.Gândurile ei sunt mereu pline de venin.Lumea din jurul său o impinge spre prăbuşire,cade ca şi cum ar cădea în gol,apoi o ridică puţin si o aruncă ca pe un morman de gunoi.Începe să plângă necontrolat precum un copil uitat intr-o lume pustie,străina,apăsătoare.Se-neacă cu plânsul brutal,se opreşte şi începe să-şi vâre pe rând degetele în gură(geme,priveşte cu ochii măriţi,buimac㓦ştie că a înnebunit)“¦apoi le scoate,se leagănă iar.El o priveşte continuu,înmărmurit,incapabil să facă un gest care să-i atenueze ei durerea,incapabil să rostească un singur cuvânt şi mereu incapabil în a-şi arăta iubirea.O credea nebună şi acum că a înnebunit îl dor propriile cuvinte,dar şi toate nopţile în care a lăsat-o să plângă singură în timp ce-o apăsau indiferenţa si furia lui.El niciodata n-o privea când îi vorbea,n-o admira pentru ceea ce era.
Credea că-l deranjează prezenţa ei şi a început să se otrăvească,la început cu idei dintre cele mai ciudate,apoi cu tot felul de pastile,ca spre final să aibă sufletul sfaşiat,iar porii să arunce sângele murdar de iubire.Prea multe sentimente strivite,amestecate care nu-şi găseau locul în inima ei.
Ea,Mira nebuna,se-aşază intr-un colţ al patului si priveste“¦are ochii roşii de plans,are pielea pătată de lacrimi,privirea ei este întunecată,ştearsă,iar chipul ei vrea să fie lipsit de expresie“¦se vede că nu e aici,parcă e nicăieri.O sufocă propriile haine,îi ucid visele,îi cos gura,i-o umplu cu clei ca mai apoi,s-o sufoce cu idei.
Trupul ei fragil este strâns,împins într-un colţ,bombardat de obiectele camerei.Închisă în ea,dar şi în încăpere se ofileste şi doare stingerea ei.
Idei!Idei!Mulţimi nesfârşite de ganduri şi idei îi inundă mintea,i-o sfarmă,îi leagă mâinile,îi încătuşează cuvintele,îi cioparţesc picioarele“¦ele“¦blestematele“¦îi inunda mintea.
Mira
Aprilie 26, 2009
Mira îl întâlneşte pe el după nopţi singuratice şi friguroase.Îl priveşte acum doar uşor conturat de creioanele ei cerate.Fantomatic,prezent doar prin respiraţia greoaie,dar şi prin zgomotul produs de mâinile cu degete lungi şi subţiri ,feminine,mâini ce caută prin sertarele grele suflete rătăcite şi amintiri.Dar sertarele Mirei sunt goale,reci,nepăsătoare,mari,nefinisate,grele,dar umede.Această ultima trăsătură,de altfel definitorie a lor,îl deprimă şi încearcă să-şi amintească ceva,dar prezenţa ei îl macină,îl umileşte şi nu-l lasă să caute în timp ceva legat de ea.
De ce să fie un sertar umed într-o cameră obsesiv de răcoroasă?
Se aşază neputincios,trist,ucis de privirea ei ce impune limite.Îi priveşte picioarele mici şi subţiri cu urme uşoare de varice albastre.Pielea ei albă cu mici cute formate de venele ce ies în relief poate fi urâtă,dar pe ea orice lucru grotesc,hibrid o înfrumuseţează deoarece fiecare cuvânt rostit de ea te face s-o priveşti cu nespusă admiraţie.Mira nu-l priveşte,nu-i simte prezenţa“¦sau nu vrea.Mira scrie o poveste pentru ea şi desenează cu creioanele cerate o figurină haioasă cu două mâini,două picioare,potrivită ca marime,dar degajă un aer de nespusă bucurie fiind conturat de degetele ei mici,albicioase,subţiri“¦
Povestea e fantastică.El o priveşte cu admiraţie.Artista lui a ajuns artistă,iar timpul nu i-a marcat cu nici un fel de linii chipul,doar i-a întunecat privirea,a răcit-o.Felul în care atinge creioanele sau stă pe scaunul făcut din lemn masiv,mobila camerei impun o distanţare obligatorie.Răceala este marcată şi de pereţii înalti,spoiţi cu alb murdar,prea înalţi,ferestrele mărginite de arhitectura bizantină,vitraliile viu colorate lipsesc deoarece sticla prin care razele soarelui ar fi trebuit sa intre sunt acoperite de hârtii negre.Casa nu este în doliu,ci Mira priveşte totul dintr-un con de umbră.
Ce e umbra pentru ea?
Propria ei umbră e un prieten.O însoţeşte peste tot,o ascultă,o priveşte şi o atenţionează când ceva nu e în regulă.Nimeni nu ştie ca umbra ia câteodata locul ei,iar ea e proiecţia.Paloarea feţei ei te înspăimântă,apoi îţi dai seama că aşa e ea,precum laptele abia pus pe foc,precum zăpada,precum un bulgăre de nea.
El continuă să o privească obsesiv,obsedant de dulce,iar chipul ei atât de urât dacă am lua elementele separat,dar atât de frumos imbinat îl determină sa-i urmărească orice mişcare.
Se ridică uşor de pe scaunul brut,trece pe lângă el şi-l atinge cu rochia romantic de vaporoasă.Nu-l observă sau nu vrea să-l observe,dar mirosul volănaşelor transparente îi trezeşte lui toate simţurile,îi aduce în faţa ochilor multe amintiri atât de reale încât el crede că visează cu ochii deschişi când e lângă ea.Mira caută o carte,prima ei carte,în care vorbeşte despre iubire.
Ce e iubirea?Dar ce e iubirea pentru ea?
El se ridică furtunos de brutal,trânteşte,urlă,dar ea nu-l aude,nu-l vede sau trece cu vederea prezenţa lui,privirea lui iscoditoare,ţipătul lăuntric pentru că şi ea s-a comportat la fel cândva,dar a învăţat sa fie ea oricând,oricum şi s-a obişnuit cu el si acum omite să-l vad㓦aşa face şi cu lucrurile din jur.
Pe el îl doare,pe ea în schimb n-o mai atinge nimic.
El se mir㓦cum a putut să ajungă Mira aşa?
Se aşază iar dar lânga picioarele ei şi plânge ca un copil,apoi adoarme.
Ea cuprinde cu degetele ei tremurânde pana şi caută cu disperare lăuntrică foaia.E depresivă şi mereu ascunde ce scrie de teamă să nu scotocească el şi să găsească ceva.Nu se va mai putea obişnui cu el,iar el nu va putea înceta s-o iubeasc㓦mereu posesiv.
Mira e pasăre de noapte pentru ca vrea să cunoască ce e existenţa şi tot ce ţine de ea.
Îl păşeşte uşor în paşi de dans ţi ajunge la rafturile de smoală.Acum totul e acoperit de cărţi,de vise,de amintiri şi speranţe,de manuscrise,lumânări haioase,şaluri colorate,iar faţa ei este umană acum.E un copil.
Scrie“¦scrie“¦scrie“¦întreaga noapte şi-a aruncat suav degetele in gură,şi-a răsucit părul,a mototolit hârtia,a desenat,dar a şi scris încheierea ultimei cărţi.
De ce ultima?Pentru că a descoperit tot,a scris tot“¦acum e goală iar.Au dispărut dupa ce a aşezat pana in toc si cărţile,şi lumânările şi lampadarele şi razele lunii,dar şi emoţiile şi toate simţirile ei au fost anihilate.Umbra,monotonia,visuri incolore au pus iar stăpânire pe domeniul ei.
La unicul zgomot făcut de ea,el îşi revine în simţire şi o priveşte mai uimit ca ieri,mai increzător.
Camera e pustie,obsedant de pustie,iar Mira îşi petrece degetele dulci peste mormanele de creioane cerate.Zgomotul este din ce în ce mai acut,mai obsedant decat scârţâitul unui leagăn sau loviturile bruşte in prag de nebunie.
El este disperat s-o atingă măcar cu un deget doar ca să-i atragă privirea.Poate aşa îi va deschide şi inima şi vor vorbi iar nopţi in şir plimbându-se până în zori,ţinându-se de mână,alergând unul după altul“¦apoi îşi aminteşte nespus de brutal filmul“¦filmul lor“¦ea îşi şterge memoria fiind ucisă de amintirea lui.Sau poate ca nu.El i-a cerut într-o zi în dar sufletul.Dacă şi l-a scos şi atunci a orbit?Dacă atunci şi-a pierdut Mira simţurile?Să-l fi iubit intr-atât incât sa fie in stare de această crunta faptă pentru el?
Cade pe gânduri,se pierde în ele,rătăceşte zile şi nopţi,zile caniculare printre gândurile sale,apoi îşi aduce aminte: ea chiar l-a iubit!
mai multe gasiti pe http://www.ancaciobanu.ro
Se numeste Iorghe. Are urechile ascutite si din varful lor creste ilar cate un smoc de par. Mic de inaltime si cu privire agera, mereu nelinistita. Corpul scund si indesat il face sa para caraghios dar e o parere care se sterge in momentul in care il vezi deplasandu-se agil. Incaltat cu mocasini din blana de sotroc albastru, nu scoate nici un sunet chiar si cand calca pe vegetatia uscata. Nasul usor coroiat ii da un aer de viclenie ce este completat de mersul sau, aplecat si cautand sa fie tot timpul ascuns vederii eventualilor intrusi, prelingandu-se parca pe dupa orice forma de vegetatie sau relief, incat caciula sa din piele de poropopilcanita apare si dispare tot timpul.E capul familiei de spiridusi de deal ce traiesc la marginea satului bunicilor mei. Locuiesc intr-o colina ce se iteste parca din liziera padurii seculare. Accesul in colina se face printr-o scorbura aflata in imediata apropiere si niciodata taranilor ce trec prin zona nu le da prin cap ca se afla atat de aproape de niste fiinte magice. Da, magice, pentru ca scopul raspandirii neamului de spiridusi prin toata Transilvania este de a proteja locuitorii acestor meleaguri chiar si cu ajutorul magiei de toate relele care s-ar putea abate asupra lor. Din vremuri vechi au hotarat la Marele Conclav al Magiei Protectoare ca trebuie sa supravegheze si sa sprijine acest popor pasnic, care nu le-a creeat necazuri.
Se deplaseaza pe trei picioare asa ca seamana in mers cu o motocicleta cu atas. Desi este de marimea unui caine dintre cei mai mari nu lasa nici o urma cand umbla prin zapada sau praf. Locul lui preferat si probabil barlogul este in sopronul intunecos din curtea bunicilor mei, la tara. Prinde cu ventuzele ce-i tasnesc din urechile mari cate o gaina, un caine sau, dupa spusele varului meu, Gheo, chiar si cate un copilas neatent si cu ajutorul dintilor de marimea unor lame de briceag, infuleca hulpav in intunericul sopronului. Ce este interesant e faptul ca desi m-am straduit in toata vacanta nu am reusit sa-l vad niciodata. Noroc cu Gheo ca mi l-a descris si mie. El zice ca l-a vazut de multe ori. E norocos, ce mai.Chiar si noaptea am stat la geam pana am adormit cu nasul strivit de el si nimic. Gheo zice ca probabil l-am nimerit satul si dormea. Asa o fi dar nici cand mi-am luat inima in dinti si am intrat in sopron nu l-am vazut. Tot Gheo spune ca potcopelnicul, asa se numeste am uitat sa va spun, se poate transforma in orice obiect doreste. Asta nu mi-a convenit deloc, drept sa va spun. Inchipuiti-va ca stati in curte pe o lada veche si de fapt sedeti in spinarea primejdiosului potcopelnic. Dupa ce am aflat acest lucru am fost mult mai atent pe ce ma asez si de ce anume ma apropii prin curte. Se pare ca cel mai mult ii place sa se transforme in bicicleta mea. Gheo nu se teme, e un baiat curajos asa ca toata ziua imi calareste bicicleta sau potcopelnicul, ca nu poti sa sti cand e transformat.
Acum se apropie vacanta si sunt mai hotarat ca oricand sa-l vad si eu. Gheo mi-a transmis ca a aflat ca-i plac dulciurile asa ca sa duc cat mai multa ciocolata ca sa-i punem momeala. E ca si cazut in cursa, deja mi-am spart pusculita. E pentru o cauza buna, nu? O sa va tin la curent cu ce s-a mai intamplat, dupa vacanta. Poate ca reusesc sa-i fac si o poza, cine stie?
Jumah Dekill – Un erou cu puteri supranaturale, puternic, negru, plete, o bentitza alba pe cap (lucrul care ii da puterile supranaturale), costum verde-inchis.
Eroul meu este un tanar print,Etoiles, din vremurile de demult, transformat intr-un simplu stilou in urma unui blestem legat de catre o vrajitoare De sute de ani el a fost lasat mostenire ,asteptand ca cineva sa scrie cu el chiar descantecul de care aveanevoie,care consta intr-o poveste care trebuia scrisa despre iubirea eterna.Desi trecuse prin diferite maini niciunul dintre posesori de-a lungul timpului nu a simtit o iubire atat de puternica incat sa o povesteasca pe o hartie,nici macar in jurnalul propriu,pana cand in zilele noastre o tanara visatoare care inca spera la o iubire ca in basme a inceput sa scrie o astfel de poveste,iar Etoiles reveni la forma initiala dar desi avea cateva sute de ani chipul sau rea neschimbat iar cei doi se indragostira si traira o poveste de dragoste cum numi in poveste intalnesti.
Bruno, personaj haios
Very hairy si pufos,
Nicidecum furios
Si nici macar fitos,
He is foarte pupacios,
Easily understanding thoughts,
Having feelings,
De pe roti avantandu-se vanjos,
Socializing with compassion,
Having positive reactions;
Straluceste when zambeste,
Sare, se rostogoleste.
Curajos si handsome,
Constiincios,
Mai presus de toate, insa,
Un prieten credincios.
Ca un inger cu aripi de sticla ce zboara printre oameni fara a fi vazut Arm pluteste printre clipele ce se scurg in clepsidre , ca niste fire de nisip luate de vant.De la inceputul ecpocilor si pana in viitor el poate pasi ca pe un tablou pictat , pe stancile timpului ce se ridica si coboara asemeni vietii unui om.Chipul lui blajin , ochii de un albastru tulburator ce par usor tristi dar totusi luminati de o caldura puternica,buzele rosii ca flacarile scanteietoare,pielea mai fina decat cea mai buna matase si zambetul cristalin ca al unei zane, dau nastere unui chip neasemuit.Cu puterea de a pasi in timp putea face orice si timpul lui niciodata nu disparea.Calcand intr-o zi pe varfurile unei clipe , privirea i-a fost vrajita de o fecioara din timpul zanelor frumoase si al personajelor de basm.Acest chip superb cu privire zburdalnica si zambet ingeresc ii capta privirea magnificului Arm.Observand ca acesta o privea intens , zana se imbujora discret putin cate putin pana ce pielea ii deveni ca buzele lui rosii.Dar isi intoarse iar privirea catre el si intr-o clipita Arm fu langa ea.Dupa ore intregi in care privirile lor gingase nu se dezlipira ,doua cuvinte ca doua note cantate de un flaut soptira la urechea zanei :,,Cine esti ?“™“™Aceasta fara sa-i raspunda ii arata o pictura din care picurau niste bobite de roua pe luciului unui lac-era tabloul vietii ei.Intelegand ca zana avea puterea de a citi ganduri , Arm se simti rusinat caci aceasta isi daduse seama ca stia de dragostea lui pentru ea din clipa in care il vazuse.El zambi cristalin si privindu-i buzele le prinsa usor intr-ale lui si zburara peste multe veacuri“¦fara sa-si dea seama zburau continuu in viitor prinsi intr-un sarut pasional si arzator.Ei ajunsera la capatul timpului , acolo unde Arm fusese avertizat ca nu trebuia sa ajunga niciodata.Si dintr-o data amandoi se prefacura intr-un nisip rozaliu care fu luat de valurile spumoase ale marii.Dar pe cer aparu o umbra cu cei doi sarutandu-se la fel ca in timpul de dinaintea disparitiei lor.Umbra ramase acolo pentru totdeauna ca semn al dragostei lor existenta poate dincolo de aceasta dimensiune.
Baba Cloanta Cotoroanta
Cloanta azi e furioasa
Ca a dat cu picioru-n masa
sare-n sus se zvarcoleste
Dar asta n-o incalzeste
atunci baba manioasa
baga oala mare-n casa
pune apa, aprinde focul
iar apoi isi face jocul
Povesteste, canta in soapta
pune ochi de mata moarta
toarna ceva condimente
si rosteste versuri lente
cand insa a terminat
se uraca intr-un copac
iar de acolo bucuroasa
sare-n oala de pe masa
insa oala fiind cam arsa
ii sare zmaltul pe masa
iara baba far’ noroc
s-a lovit iarasi la loc
Personajul faurit din propria-mi imaginatie,se numeste Marius Reader.
In anul 2070,in tinutul Cantan,omenirea pierde interesul pentru orice activitate care ar putea s-o culturalizeze,s-o faca mai inteligenta.Inventiile spectaculoase,masinile zburatoare,robotii…totul ramane in urma,nimic din aceste lucruri,la care se gandeau stramosii nostri n-a fost realizat.Oamenii au intrat intr-o letargie din care nu vor sa mai iasa.Nu mai vor sa se bucure de viata,s-o traiasca,sa descopere lucruri noi.Mai ales,nu vor sa mai citeasca,nimeni n-a mai vazut un ziar sau o carte publicata de ani si ani de zile,pentru ca nimeni nu mai stie sa scrie.Nu mai exista scoli sa alte institutii de cultura.Nici televizor,internet,telefon sau fax.
Oamenii sunt fazi,aproape ca in epoca de piatra.Isi traiesc viata asa cum este ea,asteapta doar sa moara.
Insa Marius Reader,un tanar,care la varsta majoratului primeste de la strabunicul lui o profetie,ascunsa intr-o carte straveche,este cel care ar putea schimba lumea.Strabunicul sau,unul din cei 12 profeti ai Cantan-ului,singurii oameni care mai stiu sa citeasca,ori sa scrie,il invata pe Marius tainele cititului.
Tot atunci,Marius afla ca nu este un copil obisnuit.El are puteri supranaturale.Poate sa simta tot ce simt ceilalti de langa el,poate sa simta venirea ploii,viscolului,si a oricarui alt fenomen al naturii.Poate sa calatoreasca in timp,dar numai intr-un anumit moment al zile:amurgul.
Tocmai de aceea, el afla ca are o menire,cu care a fost inzestrat.Sa readuca lumea pe fagasul normal.
El afla ca toate aceste lucruri se intampla din cauza lui Ludor,stapanul Raului,care-si doreste ca lumea sa-i fie la picioare.Sa aiba o armata intreaga de oameni,locuitori ai Cantan-ului,in robie,la picioarele lui.
Marius Reader trebuie sa-l invinga pe Ludor si sa aduca lumea la stadiul evoluat la care trebuia sa se afle.
Personajul meu este un adentin. Adentinii sau oameni-fara-fata, au aparut intr-un mod tare misterios. Se spune ca pe vremea cand cerul si pamantul formau un intreg a pornit un razboi aprig. Intre zei asa zis pamantenii si cei asa zisii zei pamanteni. Adentinii au fost prinsi la mijloc, datorita indeciziei atunci cand au fost pusi in fata alegerii dintre cele doua tabere. Deoarece nu aveau inima, nu putea sa alega parte datorita dictarii inimii, asa ca au mers pe mana instinctului, ce lea spus sa vie vigilenti sa sa nu se arunce in lupta. Astfel au starnit mania ambelor parti ce in loc sa atace una pe cealata au facut front comun, unindu-si fortele pentru crearea unui blestem devastator: au creat in locul chipului andentiniilor, o masca neteda, ce nu putea fi data jos.
Andentinul conducator era Horzaren. Ceilalti oameni-fara-fata au putut afla numele lui , folosind sistemul de comunicare inventat de ei. Era inalt, ajungand pana la coroana stejarilor, cu umerii ascutiti ca lancile. De pe marginile mascii, ii ieseau claie de par mov, ondulat. Mainile erau ca niste colti de rechin, fapt ce il ajuta la manevrarea lucrurilor cu tais. Traia sub pamant, in galerii, sapand ca o cartita. Isi folosea toate abilitatile pentru pastrea si adunarea energiilor in vederea pornirii unui nou razboi. Corpul musculos il ajutase in incercarile de a atinge tronul regal si intr-un final reusise.
In vederea unui viitor razboi ce se va isca, ii urez lui Horzaren: Sa-i fie taisul mainii sale, periculos ca din prima zi de viata!
Vanatorul de vise
In slaba stransoare din acesta noapte
Timpul se ascunde printre soapte
Il asteapta pe vanatorul de vise
Ce pandeste suflete interzise.
E inalt , pielea’i alba sidefie;
O cicatrice se zareste pe barbie
Poate din razboiul cu sperante
Ce acum pentru el are alte nuante .
Fruntea’i inalta si calma ,
Ochii’s verzi si rece’i privirea ,
Rau de verde inghetat ,
Asteapta in vid , nemiscat.
Un sunet , o scapare
A unui suflet oarecare
El asteapta incordat prada,
Un spasm usor se citeste’n a lui arcada.
Arcu’i pregatit , sageata calda cu sange pictata
Zboara lin spre sufletul fin..
Il frange , il dizolva , visele i le fura..
A ramas din el doar o zgura.
Vanatorul de vise , pare-mi’se
Vrea doar lucruri interzise.
Suflete calde , suflete vii..
Vanatorul de vise…
Când cineva a întrebat-o pe Angelica cum se numeşte, ea a răspuns, timid, “nu ştiu…”; I se părea aiurea să denumeşti pe cineva, cumva. Poate din cauză că toţi se strâmbau când auzeau un nume gen “Ortansia”, “Brânduşa”. Chiar şi la numele ei, unii ridicau din sprâncene şi făceau o grimasă de compătimire. Poate acum e, mai la modă, să spună că se numeşte Alessia sau Jessica.
Să revenim… Anjelique (franţuzit, sună mai elegant) trăia pe Terra… deci era om, aşa ca mine, şi ca tine. Adevărul e că ea tot timpul s-a simţit mai ciudată. Nu era cea-mai-frumoasă-fată-din-liceu, nici cea-mai-mai-de-nota-10. Nu avea dimensiunile 90-60-90, 1.75 şi nu-mai-ştiu-eu-ce. Nu îşi petrecea timpul alături de fetele populare, nici nu alerga după băieţi.
Ea citea… şi când citea, se pierde în paradisul universului utopic… Condeiul o fermeca. Aşa că a încercat şi ea să scrie. Fiecare cuvânt al ei prindea viaţă… de exemplu, când a scris, o dată, “zefir”, cuvintele au fugit şi s-au transformat într-un fluturaş care se juca în părul ei. Aşa şi cu “iubire” şi “licurici”. Chiar şi cuvântul “micuţ” a început să danseze, jovial, în faţa ochilor ei.
Cred că de atunci, de la Angelica, cititul este îmbrobit cu magie.
Ah! Dar cât de puţini se lasă vrăjiţi…
Personajul meu este Xaion. El este stramosul de astazi a celor numiti Ion. A trait pe vremea epocii de piatra. Avea puterea sa copieze doar uitandu-se la o piatra ( pe vremea aceea fituicile erau din roca tare) lectia de supravietuire din manualul de stiinte ale cavernelor. Deasemenea putea ucide prada de la 500 de metri( atunci in aceea epoca si ochelarii erau facuti din piatra transparenta) deoarece atunci cand mergea piatra se ciocnea de rama, provocand scantei ce ameteau animalul. A ramas in istorie pentru marea sa descoperire: aceea ca apa se putea bea, prelungind astfel viata oamenilor de la 2 zile la 80 de ani. Eu cred ca este cel mai destept om din lume, si datorita observarii ca oamenii putea sa-si inchida ochii si sa doarma.
cand se anunta castigatorii?
complicat si cu voi….se vede ca aveti doar 18 ani…trebuia formulata cerinta mai exact…avand in vedere ca ati descris atat de larg cartea ma asteptam la personaje care intr-un fel sa se lege de poveste…pacat…dar asa e, aveti doar 18 ani aveti timp sa invatati
intr-un fel dezamagit,dar si fericit ca lumea nu uita de noi cei ce ne dedicam creatiei, dezamagirea mi-am exprimat-o in paragraful de mai sus
sugestie: consultati pe viitor o persoana care chiar scrie sau un critic….va vor ajuta pentru formularea unor subiecte mai concise si simplu de inteles…
va salut din mers…
respect onoare si iubire,
Stefan-Daniel C