13.Feb.2010 / Uncategorized / 542 vizualizări /
Buena Vista Social Club
Articol scris de Carmen
12¤&76!!!-89654??? :)
Aţi înţeles ceva? Ei bine, eu cam cu asta am rămas de la concertul de aseară. Şi nu, nu vorbesc de concertul Byron. Da, am fost şi acolo, dar deja ştiţi că e bine. Mai ales dacă îţi vin idei trăznite, cum ar fi să bei şampanie fără motiv. Sau de nervi… Consider şampania cea mai stupidă invenţie, dar mă folosesc de ea cum mă folosesc de mâncarea de la McDonald’s. Altceva însă vreau să povestesc: spre exemplu să vă spun cum poţi să te laşi prostit cu 70 de lei (da, de ăia noi). Sau cum două persoane pot să intre cu cinci bilete la concert. Sau să vă spun despre un concert care moare la intrare, ca în bancul acela care are legătură cu organul sexual masculin. So… Buena Vista Social Club. Apreciez efortul acestor artişti… Sincer. Îţi trebuie chiar nervi să prelungeşti o melodie de 3 minute până la 15. Adică, chiar nu e simplu. Dacă din vreun motiv sau altul o să vă aflaţi la Sala Palatului încălziţi-vă mintea înainte cu o discuţie prietenească cu părinţii. Puneţi întrebări simple, de genul: şi cum era pe vremea comuniştilor? O să fiţi pregătiţi. Spun asta, pentru că nu sunt la prima experienţă schizofrenică la Sala Palatului. Din ciclul “A friend in need’s a friend indeed/A friend with weed is better”, nu am să uit vreodată concertul Tricky din Bucureşti. La un moment dat, cel mai probabil că femeile de serviciu erau îngrijorate că nu mai prind ultimul autobus spre casă şi… au stins lumina. Da, aţi auzit foarte bine. Tricky avea chef de show şi s-a aruncat într-un cover: Motorhead, Ace of Spades. Pentru că tâmpiţii ăia străini nu se mai opreau din cântat şi pentru că trebuiau să fie trimişi naibii acasă, pur şi simplu s-a stins lumina în Sala Palatului. Moment de derută maximă, atât pe scenă cât şi în faţa ei. Tâmpiţii ăia de cântau pe scenă şi care câştigă o căruţă de bani nu puteau înţelege cum cineva poate fi atât de imbecil să refuze un bis gratis. Iar noi ceilalţi, mai trecuţi prin viaţă, am intrat direct în atacuri de panică, ca atunci când se lua lumina şi trebuia să ne scriem temele la lumânare.
So, aseară intru la concert. Îmi dau seama că am timp de o ţigară. OK… Ies la ţigară pe aceeaşi uşă pe care am intrat. Vreau să intru înapoi, dau peste capetele luminate de la BGS. Mi se explică cum nu mai am voie să intru înapoi pentru că nu am ieşit pe unde trebuie.Şi pentru că nu am ştampilă. Eu şi amicul meu explicăm calm că nu ni s-a spus acest lucru la ieşire. Domnul BGS este depăşit de situaţie şi cheamă în ajutor un cap şi mai luminat, tot de la BGS. BGS şef se uită la noi, ajunge la concluzia că arătăm ca nişte aurolaci şi că probabil am furat biletele din lada de gunoi. Scandalul devine monstru. Cuiva i se face milă de noi şi ne flutură un bilet sub nas. Explicăm că avem bilete. Luăm, just in case, biletul cadou. Degeaba… nici măcar jumătatea îmbrăcată în fustă nu poate intra. Se strânge lume ca la balamuc. Bălăngăn amuzată în faţa ochilor bovini o legitimaţie de presă. Evident, nici măcar asta nu mai are efect. Pentru că inerţia celor de la BGS este maximă vin organizatorii la noi şi ne dau două invitaţii doar ca să intrăm şi să nu mai fie scandal. Domnul şef BGS se uită suspect. Domnul BGS gândeşte sau cel puţin aşa crede. Cu scârba în colţul gurii ne lasă să intrăm. Aşa că, obosită, intru alături de prietenul meu, proaspăt reîntors din Londra (chiar nu ştiu de ce s-a mai întors), care delirează despre ultimul concert la care a fost, evident în Anglia.
Începe concertul. Eu mă simt ca la restaurant la Mamaia. Din fericire, fără părinţi. Prin faţa ochilor pluteşte un cap de BGS. Încep să râd. Admir cameramanii care filmează ca la nuntă. Defect profesional. Şi nu, nu sunt nevastă de profesie. Lălăială este un eufemism.Chiar un eufemism frumos. Melodii lungite inutil, doi trompetişti în pas de salsa care se mişcau mai greu ca bunică-mea la 80 de ani. Interesant. Cinci melodii cântate într-o oră. Se anunţă pauză. Se aude în microfon cuvântul Mandinga. De data aceasta încep să râd isteric. Prietenul meu îmi spune, în inocenţa lui, că aşa ceva nu are cum să se întâmple, că e penibil. Râdem amândoi pentru că eu îl recunosc pe tânărul blond toboşar de la Mandinga. Pe fata cu candelabre în loc de cercei nu o mai recunosc. Nu mai rezist psihic. Renunţ. Ies la jumătatea concertului. Ca o laşă, îmi părăsesc amicul şi fug realmente din sală.
V-am mai spus că aseară am fost la Byron? Nu m-a aşteptat niciun geniu de la BGS, doar doi tineri care mi-au explicat frumos că trebuie să mă ştampileze, aşa că m-am supus docilă. Şi da, melodiile erau de maxim 5 minute, nimeni nu lălăia inutil la microfon.Şi da, şampania avea bule. Bule aveau şi cei de la BGS. Cheers! Gândiţi-vă de 10 ori pe ce daţi banii.
