27.Jun.2010 / Uncategorized / 567 vizualizări /

Bărcile care nu se mai întorc

Inimilor furate de blestemul mării le este destinat să se piardă pentru totdeauna într-un vid. Valurile mării mereu mi-au fost prietene, când eram un copil eram absorbit de imensitatea de apă şi de toate misterele ei… marea era într-o pepetuă conexiune cu existenţa, toate aveau rolul lor! Câte naufragiuri n-au avut loc aici? Câte idei nu s-au nascut sub clar de lună? Câţi oameni nu şi-au spus confesiunile si jurămintele în faţa ei! E frumoasă, hipnotică, indecisă şi malefică… are o aură incredibilă şi eternă…

Marea o descriu ca pe o frumuseţe cu pielea albă, pură şi cu părul azuriu, căzându-i lung pe umeri, purtând o rochie vaporoasă şi albastră, având un tatuaj cu o scoică, nu ca o sirenă, ar fi mult prea incomparabilă, dar cu o voce unică, melodioasă, ca dintr-un cor bisericesc.

Aici are loc atât moarte cât şi renaştere! Acestei prietene, cât şi duşmance a îndrăgostiţilor… ea vede totul, ea îşi ia victime fără a cere sau fără a da ceva in schimb… Câte iluzii peste oceanul nins… Da! Dacă ar exista un ocean îngheţat, ar fi îngropat cu iluzii în speranţă ca valurile să poată izbi din nou barajele…

Un pescar fluiera poveşti de iubire şi oamenii pretindeau că le născocea. Poate erau mituri sau erau adevărate, dar el plângea când povestea despre femeile care îşi aşteptau marinarii în porturi, îmbrăcate cu rochiile lor bordo. Ele se hrăneau cu gânduri optimiste produse de curăţenia din inimile lor, dar mizeria se instala treptat… Anii treceau ca paginile unei cărţi în adierea unui răsărit, dar pe dame le puteai zări aşezate pe aceeaşi rocă plângând cu lacrimi putrede. Fire de nisip erau purtate peste mare.

O mamă aştepta şi ea cu un coş îmbelşugat pe fiul său. Adolescentul se declarase un lup de mare şi a suflat viaţă visului său, dar marea a dat din nou lovitura ca o ucigaşă în serie. Figura maternă purta o basma neagră care nu era altceva decât semnificaţia morţii, dar ştia că moartea l-a răpit fericit, în culmea extazului, a ajuns şi agonia. Chipul femeii îmbătrânit prematur şi brăzdat de cute faciale îndurase cea mai cruntă soartă, doar rugăciunile sale îl mai pot salva.

Furtuni înconjurau echipajele marine şi pânzele erau sus. Marinarii aruncau busolele în apă de nervi şi stres? La început, marea constituia răspunsul din uraganul lăuntric, acum, ea le-a răpit tinereţea şi vivacitatea. Amintirile îi năpădesc şi privesc spre consoartele lor care le-au jurat iubire veşnică cu o noapte înainte de plecarea lor. Rareori întâlneau uscat. Unele zile le asigură muncă, plăcere, insule, comori, altele doar existenţa.

Un bătrân ţigan cânta la acordeon balade vechi despre compasiune şi resemnare, iar căpitanul scria scrisori, le introducea în sticlă şi apoi le arunca în apă. Trabucuri se terminau ca şi sticla de scotch. Izolarea este singura lui companie, iar dorul şi-a revendicat titlul de cel mai prieten.

Provizile s-au terminat şi nu găsesc niciun strop de apă, nici ploaia nu i-a mai binecuvântat. Un băieţandru privea, însetat marea şi ştia că nu se poate atinge de nicio gură de apă. Dorinţa lui ardentă era de-a bea apă lacom, alimentele constituiau o bucată din rai. Dacă ştia că măicuţa lui îl aştepta în fiecare zi…

Vaporul se mişca lent, doar bucăţile de lemn îşi cunoşteau adevărata destinaţie! Ele şi vântul care era condus divin cu puritatea ce rezolva un joc al destinului: fărâmă cu fărâmă. Nori albi şi pufoşi luau forme bizare cu scopul de a le deschide viziunea şi marinarii nu ştiau că, în curând, truda lor avea să devină finită.

Niciodată nu şi-au aflat sfârşitul, doar au fost înveninaţi cu otrava mări şi arşi de egoismul soarelui. Ploaia venea ca o tortură foarte rar şi pleca fără vreo explicaţie. Ei trăiau răbdător cu amintirile.

Proiectau vise, urmau pasiuni, dar glasul inimii nu se confundase cu chemare mării? Noi am evoluat din ea, probabil. Marinarii înghiţiţi de ea nu regretă, deoarece împlinirea reveriei sau a coşmarului a fost o uneltire minunată, au atins un apogeu pe care puţini oameni îl sesizează. Atinge cârma, delectează-te cu peisaje pe care puţini le-au decoperit, nutreşte sentimente pentru cineva de la care nu doreşti să primeşti în schimb. Lacrimile lor s-au convertit în mărgăritare şi drumul le-a fost deschis într-un surâs. Ştiu că ei au navigat în mări mai cristaline, au atins ţărmul şi au ridicat pânzele spre registrul celestial.

Inimile curate sunt deschise oportunităţilor şi nu se hrănesc din trecut, se inspiră din el, ca un vecin ce locuieşte vis-à-vis de tine şi pe cutia lui poştală scrie bunătate, speranţă, mulţumire. Vecinul care îţi oferă din avuţia dânsului şi tu nu ştii motivul, dar ştii că tu ai împlinirea, răbdarea, resemnarea. Trei calităţi avem cu toţii, dar diferite. Marinarul şi-a auzit cântecul şi şi-a văzut căminul…

Unii se urcă în bărci şi vâslesc unde câmpiile sunt verzi, lacul reflectă seninătatea boltei cereşti, parfumul reginei nopţii le gâdilă simţurile, alţii se suie fără vâsle, într-un foc şi ard în imensul prinţesei pe care încă o admirăm în ciuda faptelor sale.