Dar pietonismul nu este o meserie grea doar din cauza maşinilor. Mai contribuie la el şi colegii de muncă, cei care se opresc brusc şi în haită pe alee, făcându-te să te întrebi cam până unde le poate creşte nesimţirea. Ajută un pic şi distribuţia toantă a maşinilor de la R.A.T.B. care te sperie la ceas de seară cu înghesuiala din ele. Apropo de serviciul public de transport, am auzit că domnul Oprescu vrea să retragă subvenţiile acordate pentru că nu are bani de stadion. Păi, o secundă, ce e mai important? Un teren pentru un număr, fie el cât de mare, de microbişti sau un serviciu public necesar precum aerul într-un oraş atât de congestionat ca acesta şi de care beneficiază mai mult sau mai puţin toţi cetăţenii? Eu unul o să merg pe stadionul acela de maxim trei ori pe an la nişte concerte dar cu tramvaiul voi merge zilnic. Şi nu cred că îmi va conveni ca din cauza retragerii acestor bani de către un primar populist, să plătesc triplu. Subvenţionarea transportului public urban nu este o practică românească, oriunde în lume se face aşa ceva în interesul cetăţenilor care plătesc taxe. Pentru că de unde vă imaginaţi că se fac fondurile pentru subvenţii? Tot din banii noştri, ai tuturor.

Apropo de ce spun politicienii, Băsescu a afirmat că 99% din români sunt manelişti. Toţi au sărit cu gura pe el dar eu unul îi dau dreptate. Mi s-a confirmat asta sâmbătă în BarFly unde am fost agresat de D.J. Motivul a fost simplu, am îndrăznit şi eu să întreb de ce schimbă muzica de dragul manelistului Liviu din L.A. care se nimerise pe acolo cu colegii de telenovele. Bouleanul de D.J. m-a luat de gât, mi-a zis că tricoul meu cu Metallica e penibil şi i-a dat dreptate lui Băsescu. Păi dacă şi trupa asta e penibilă în raport cu nişte protomanele ce le punea el, eu nu mai am categorii. Dacă şi într-un bar profilat pe muzică ok ajungem tot la manelisme, nu mai am criterii. Amuzant mi se părea faptul că acelaşi cretin de om cu o săptămână înainte pusese “Enter sandman“. Cântată evident de acea trupă “penibilă“.

Dar ne trece tuturor. Nu voi mai călca pe acolo. De acum mă reprofilez pe Obey. Loc în care sper că veţi ajunge cât mai mulţi pe 27 martie cu ocazia aniversării amdoar18ani.ro. Da, facem doi anişori în cap şi cu ocazia asta ne-am zis că avem dreptul legal de a face o întâlnire cu caracter comico-dansant. Promitem că toţi cei de-acolo vom face parte din acel 1% încă necontaminat de mahala iar asta depinde în cea mai mare măsură de voi, cititorii noştri, pentru că voi nu sunteţi personaje din România care nu ne place. Cu respect spun asta. Rămâne pe atunci!

Foto: vidal2

Pentru că cei care au început showul au fost trupa Riff. Nu am nimic cu cei care plac aşa ceva, gusturile mele pot fi bizare, dar e destul de anormal să pui această trupă înainte de Ten Years After doar pentru că au aceeaşi vârstă cu ei. Având în vedere că trupa mare cântă psychedelic, eu, dacă organizam concertul aduceam ceva ce măcar să fie în aria de acoperire a genului. Pe Weinberger sau, de ce nu, o trupă tânără care are nevoie de afirmare. Sunt sigur că se găseau măcar două din care să poată alege. Dar i-au adus pe cei de la Riff. Piese prăfuite, texte fără sens, cred că se voiau poezii neînţelese şi un minunat refren pe care l-am repetat tuturor prietenilor mei: “žA trecut vara/A trecut vara/A trecut vara/Vara a trecut“. Câtă imaginaţie! Asta pe lângă faptul că vocalistul avea pantofi de manelist şi făceau atmosferă din aceea din care nu pot eu suporta, cu bătut din palme. După cum scriam despre concertul Byron, când cânţi bine, nu ai nevoie de artificii, muzica este de ajuns.

Şi am mai trecut prin Little Bar săptămâna asta. Nu că n-aş face-o aproape zilnic dar de data asta am prins ceva comic. Un american se îmbată ca un prost (nu sunt sigur dacă nu am făcut un pleonasm), iese pe stradă şi începe să urle. Reintră în bar şi după el apar alţii, specia mea favorită de oameni, organele statului, Poliţia Română. Unul din cei trei avea o faţă mai de american decât cel în cauză ceea ce mie şi lui Carmen ne-a trezit nişte reacţii ilare. Şi începe să se ia de bietul beţiv cu curaj, în limba română. Americanul evident că nu pricepe nimic, nici nu văd ce interes ar avea un străin să ştie limba noastră care este o comoară. Cu faţa aceea de bodyguard din Club A, poliţistul continuă să peroreze ca un cocoş fudul ameninţându-l cu diverse chestii, că îi arată el şi sugerează ceva de baston. Că doar trăim în democraţie şi bătaia este permisă prin lege, nu? Însă momentul de apogeu l-a atins în clipa când i-a spus că afară striga M..e şi acum se face că a uitat limba română. Probabil asta avea el de gând să facă şi îi stătea obsesiv în creier ideea, pentru că săracul american urlase ceva extrem de neinteligibil dar cu siguranţă nu asta.

Şi am descoperit nişte locuri faine. Înainte să îmi mut dilemele pe amdoar18ani scriam rar şi cam la fel pe un blog pe care îl numisem “žCălătoriile omului şleampăt“. Pentru că sunt cum m-am definit şi aleg să călătoresc mult prin Bucureşti. Aşa am ajuns cu Paul, Palmierul Robert, Axel şi domnul Gabriel de la Teen Press în Fără Şpagă, un bar în care mai găseşti bere la preţuri de Satu Mare (adică extrem de mici) şi la sugestia amicilor mei preocupaţi de D.J.-ială, Albert şi Florian, prin Obey, care în ciuda claustrofobiei mele, mi-a plăcut extrem de mult ca spaţiu şi ca muzică. Povestisem că sunt fidel locurilor în care trăiesc dar şi că uneori altele noi vin la mine când e nevoie.

Iar pentru mâine aştept oarecum curios să văd câţi oameni vor veni la Club Scânteia unde va avea loc prima ediţie a eventului nostru, Booze and Books. Asocierea de alcool cu cărţi mi se pare oarecum ciudată, nu prea pot citi dacă beau bere în schimb sunt genial la stat pe mess aiurea când o fac. Dar pentru orice există un început şi sper ca spaţiul de acolo să fie prea mic pentru câţi oameni o să fie. Iar dacă spun ca Adi, vecinul de la 9, va citi din “žJurnalul unui ghinionist hiperactiv“ deja o puteţi lua ca o recomandare. So, see you!

Mă simt un om important. Amicii de la antiblogul nostru preferat mi-au dedicat un articol special. De data asta trebuie să recunosc faptul că au avut un umor de mai bună calitate şi chiar felicit textul despre ghiozdan. Cine a citit ultima mea dilemă ştie despre ce vorbesc. Eram curios cum mă vor boteza, le spusesem variantele comune şi ei în replică mi-au spus un nume simplu: de la Glad… Gland. Bună faza dar veche, după cum le-am zis şi lor într-un comment.

Prin 2001 sau 2002 ieşisem cu Bastian în Music Pub, stăteam atunci în Cluj, eram parcă pe la facultate. Bastian ăsta este pictor şi am făcut cu el multe tâmpenii prin oraşul acela minunat. În seara aceea să spunem că nu eram exact treaz iar poliţia a hotărât să facă razie. Eu sunt un mare adept al ghiozdanului, cei care mă cunosc se miră dacă nu mă văd cu el în spate, dar în acea seară parcă pentru a mi se întâmpla ce am trăit, nu-l aveam. Iar fără el îmi lipsea acea chestie esenţială în relaţia cu organele statului, buletinul.

Nu mai fusesem niciodată luat de poliţie la o razie. Bastian, agitat, trage de mine: “žHai mai repede, dacă intrăm în prima dubă scăpăm repede, dacă nu, ne ţin proştii ăştia până la 5 dimineaţa!“. Cu încredere începem să tragem de poliţişti de zici că ne era drag să ajungem mai repede la secţie. Încă unul se şi mira de graba noastră. E drept, rar vezi oameni care să se înghesuie în dubele lor iar din perspectiva unui poliţist cred că e de-a dreptul o minune, să ai tu nişte mini-infractori atât de voluntari!

Ajungem acolo, trecem prin pozare, amprentare, motivare, scelerare şi în final ajungem la ultimul băiat albastru, mai degrabă un nene mustăcios şi plictisit de faptul că are treabă în seara aceea. Probabil va trebui să folosesc momentul acesta cândva într-o scenetă cu apropieri dramatice şi sensuri adânci. Domnul oficial al statului român mă priveşte cu insistenţă în ochi, cred şi eu că arătam dubios, era epoca în care nu ştiam preţul lamelor şi aveam o barbă de-a dreptul apostolico-patriarhală. Tacticos ia un caiet în care trecea datele oamenilor care ne aflam în secţie şi mă întreabă:

Poliţist: Numele!

Eu: Berindei.

Poliţist: Prenumele.

Eu (pregătit pentru ce avea să urmeze): Glad.

Poliţistul scrie plictisit în catastif Vlad.

Eu (cu sentimentul absurd al Apocalipsei în suflet încerc o corecţie deşi sunt conştient că şansele de reuşită sunt minime): Domnule, nu vă supăraţi, dar aţi trecut greşit prenumele, mă numesc Glad, cu G!

Poliţistul mă priveşte placid, tolerant, înspăimântător de calm pentru un organ şi ia pixul, şterge ce a scris, stă o secundă în care probabil gândeşte, după care, destul de nehotărât, scrie din nou Vlad. Bastian începe să murmure nişte hohote în spatele meu.

Eu (oarecum dezarmat, lipsit de argumente, fără perspectivă, ca un miniaturist otoman de secol 16): Nu aţi înţeles, mă numesc Glad, ca în Glad, Menumorut şi Gelu. Ştiţi, se face la istorie, şi se scrie cu G.

Putea înţelege simplu, cum Cristina din Little Bar unde sunt acum când scriu, mă prezintă… “Vlad cu G”. Asta încercam şi eu să îi explic amărăşteanului de poliţist. Dar el, mai bâtă aşa, mă priveşte cu enormă compasiune, cu o milă apoteotică pentru fiinţa mea şi scrie Gvlad. În acel moment Bastian trece la nivelul al doilea de volum al râsului. Eu încep să mă îngrijorez, dacă o păţim şi ne ţin proştii până la 5 pentru că suntem nesimţiţi? Şi fac o ultimă încercare:

Eu: Nu vă supăraţi, nu este chiar greu, sunt obişnuit ca lumea să nu înţeleagă numele meu, mă cheamă (şi încep să pronunţ foarte rar, aproape pe litere) Gî Lî A Dî.

În acel moment observ pe faţa poliţistului nu doar uşurare ci şi o imensă părere de rău pentru faptul că m-am putut naşte la asemenea părinţi, cu asemenea idei şi aşa fel de atitudine, părinţi care să îşi bată în asemenea hal joc de copilul lor. Şi scrie… evident… Gland. Bastian atinge limita maximă a râsului. Păi era să posibil să fie altfel? Baiul era că deodată cu el a început să râdă toată secţia, inclusiv ceilalţi poliţişti. Hotărât am luat pixul şi am scris singur numele meu. Iar restul e istorie.

Mi-am dat seama că iarna este o chestie care ar trebui să fie limitată doar la Crăciun şi Revelion. Într-o poveste despre un greiere şi un melc pe care mă roagă unii prieteni să o termin mai repede, populaţia acelei ţări imaginare face un pact cu Soarele şi au iarna exact cum am sugerat eu mai sus. Evident în naraţiunile mele bolnave acest lucru este posibil şi acolo nimeni nu are traume psihice din cauza zăpezii. Da, sufăr de aşa ceva dar admit că simplul fenomen meteorologic nu le-a cauzat singur ci chiar mulţumesc tuturor primarilor din Bucureşti pentru contribuţia lor măreaţă.

Voturile prostimii stau în cartier. De aceea centrul oraşului a fost abandonat. Nu mă interesează ca cetăţean cine e responsabil de zona aceasta. Ce ştiu este că domnul de la sectorul trei, acela care a fost şi prim-ministru de sacrificiu o vreme scurtă, Liviu Negoiţă, are în administrare toată zona Lipscani. Vocalul dibace de la 5, Marean Vanghelis (ca să citez The Arrogants) are zona de la Unirii. Aceşti megavotaţi au lăsat în seama altui deştept cu vorbă lungă, profesorul Sorin, zăpada centrală şi uite aşa eu am rămas fără o pereche de bocanci şi una de adidaşi. Pentru că, de dragul şoferilor, tot omătul a fost împins pe trotuare unde s-au format troiene apocaliptice, aproape imposibil de ocolit. Iar locurile unde acestea au fost abandonate cu plăcere vizibilă, au fost staţiile de autobus. Pentru a urca în 385 aveam de ales între salturi mortale sau înotul prin bălţi.

Dar mă enervează teribil românii care l-au votat pe Băsescu. Dacă îl lăsau primar aveam câţiva neuroni în plus, pierduţi din cauza spaimei. M-am tot întâlnit în călătoriile mele cu nişte animale poate drăguţe când stau în curte dar teribil de antipatice când socializează. Modul lor de a se distra este simplu, se strâng în haite şi sar pe oameni. Când era edil şef de Bucureşti, nenea Traian a rezolvat măcar parţial problema câinilor vagabonzi şi s-a oferit să îi trimită psihedelicei de Brigitte Bardot care le plângea soarta. Însă mai tare mă enervează alt tip de animale, cele cu faţă umană, care atunci când se strâng în haită se iau de prietenii mei. Acest gen de fiinţe, numite generic manelişti, ar trebui izolate social. Deşi sunt un categoric adept al democraţiei, când aflu că prieteni de-ai mei ajung în spitale bătuţi de antropoide fără rost, mă revolt şi îmi doresc să reînfiinţez camerele de tortură şi metodele comuniste de reeducare şi creare a omului nou.

Însă în mijlocul acestor evenimente cu iz negativ am găsit şi ceva care m-a amuzat teribil. Nu doar ieşirea cu Robert de vineri (a se vedea mai clar articolul despre Byron) care s-a lungit cu confesiuni până la ora 5 dimineaţa. Am spus că avem tricouri cu noi. Dar mai avem ceva, noi ăştia de la amdoar18ani.ro. Mai avem fani înrăiţi. Cu mare bucurie am aflat că suntem un site de gay, proşti şi inutili. Totul stă scris pe antiblogul amdoar18cmîn… punct wordpress punct com. Din păcate nişte chestii numite educaţie/cultură/bun simţ nu mă lasă să scriu ultimul cuvânt aici dar e uşor deductibil. La ora la care scriu dilema încă nu am devenit subiect al parodiei dar aştept cu nerăbdare momentul de graţie. Copilaşii aceia ciudoşi care se cred cool bătându-şi joc de munca altora nu ştiu un lucru atât de simplu că eu l-am înţeles din clasa a doua. Nu eşti bârfit decât dacă eşti important. Şi dau un bonus: nu există publicitate pozitivă sau negativă, există doar reclamă. Iar ei o fac şi gratuit lucru pentru care le mulţumesc şi le întorc serviciul scriind de ei.

Avem ceva în firea noastră, românii. Avem ceva teribil de eronat în structura noastră spirituală. Nefiind apţi să creăm ceva original, imităm. Nefiind capabili să facem ceva, ne batem joc de ce fac alţii. Eu apreciez intens ironia. Mă autoparodiez mereu şi nu mi-e ruşine să povestesc dacă am făcut ceva bizar sau neconvenţional. Îmi doresc să văd caricaturi cu mine şi mor de râs când cineva face o glumă bună la adresa mea. Dar ce au făcut acei pokemoni în jalnica lor glumă este de prost gust. Cred că Ariel a uitat de multă vreme când i s-a zis Persil pentru prima dată. Măcar de aveau imaginaţie şi îi ziceau Tide. Că şi aşa eu cu Robert (a.k.a. Palmierul) am decis că din seria de porecle răsuflate ce le aude săptămânal domnul fondator, acest detergent a fost discriminat. Şi închei afirmând că aştept cu emoţie să văd eu ce voi fi? Gladiator sau gladiolă? Că să îi ducă mintea la Gelu, Glad şi Menumorut este cu siguranţă un efort sinaptic prea mare pentru ei.

Pentru mine ideea de trupa Byron este legată de amintirea mutării mele în Bucureşti. Decizia aceasta am luat-o la un concert al lor, ţinut tot în Suburbia, în iunie 2007. Între timp am mai prins lansări de albume, spectacolul aniversar de doi ani unde cu multe zâmbete îmi amintesc de Nae Caranfil, invitat special, care ne-a surprins cu un cântec interzis în epoca lui Ceauşescu: “žDe cealaltă parte a zidului“ şi alte cântări ţinute care pe unde în Bucureştiul acesta plin de alternative.

Ca la acel prim concert şi la acesta am ajuns tot în Suburbia, cu aceeaşi Carmen de atunci din iunie însă de data aceasta alături şi de Robert. Au apărut Andi şi Vlad, plictisiţi precum domnişoara mai sus numită, de un spectacol mai cu fiţe de la Sala Palatului despre care deja s-a scris pe amdoar18ani. Iar în urmă am zărit şi un personaj extrem de interesant al istoriei mele personale, pe celălalt Glad. (Da! Oricât ar putea părea de paradoxal mai există oameni cu numele meu iar eu se întâmplă să fiu şi prieten cu unul din ei) În Ardeal avem o vorbă care pe mine mă amuză mereu: “žAmu suntem tăţi!“. Concertul putea să înceapă.

Dan a urcat pe scenă, singur cu chitara, şi a început să cânte. Îmi place lejeritatea cu care poate debuta un moment artistic. Nu a fost nevoie nici de artificii, nici de urlete gen “žToată lumea mâinile sus!“. Un produs bun nu are nevoie de cosmetizare sau de subterfugii pentru a ridica publicul. Pe măsură ce se derulau piesele, între timp urcase şi restul trupei care pe la ce instrument avea treabă, mă integram tot mai mult în atmosferă şi fără să am acest obicei, am început să cânt alături de ceilalţi.

Cel mai interesant moment a fost categoric, este şi o chestie subiectivă pentru mine, cel când pe scenă a fost chemat Andrei Zamfir împreună cu instrumentul lui minunat, sazul, care aducea o notă de exotism unor piese pe care le ştiam din variantele de album sau live. La un moment dat Robert, extrem de extaziat, îmi strigă în ureche despre identitatea invitatului: “žE colegul meu de la Teen Press!“ şi m-am lămurit. Acelaşi Andrei este autorul rubricii “žTocăniţa de gazete“ al revistei prietene.

Am menţionat ce făcea colegul fotograf în tot timpul acesta? Domnul Lazăr s-a întrecut pe sine. Cred că voia să îşi doboare recordul de poze realizate la un concert. La un moment dat părea că face şi el parte din trupă pentru că stătea întins pe scenă şi fotografia din cele mai bizare ipostaze. Trebuie să recunosc faptul că era atât de implicat în ce făcea încât pentru câteva clipe eram mai atent la el decât la ce se cântă. Iar când marele domn toboşar Cristi Mateşan şi-a făcut obişnuitul număr de virtuozitate, spre finalul concertului, stăteam un pic tulburat pentru Robert. Nu de alta dar risca să fie confundat cu un cinel şi să primească un băţ în cap la cât de aproape stătea de tobe.

Mă apropii încet de final cu un gând bun. Când particip la evenimente de acest gen mă simt un pic mai ok văzând că totuşi nu suntem o naţiune de degeneraţi. Pentru ca asemenea trupe să existe, este nevoie de un public care să le susţină, de locuri precum Suburbia care să aibă curaj să organizeze cântări cu altceva decât formaţiile de la televiziunile la care noi nu ne prea uităm.

Foto: Robert Lazăr

Vezi toate pozele aici

Deşi aparent articolul acesta poate părea o dilemă de-a mea, anunţ de la prima frază că nu e cazul. Dar nu mă voi îndepărta prea tare de stilistica mea personală fiindcă nu are rost, mai ales pentru că în duminica lui 31 ianuarie am participat la o treabă faină ce merită multă atenţie şi pe care cu mare drag o introduceam în seria mea de articole egoiste şi particularizante despre aventurile mele de abonat R.A.T.B. Însă povestea îl mai are ca personaj pe Robert şi atunci e ipocrit să îmi asum eu toate creditele şi popularitatea iar pe el să îl las deoparte.

Ideea de la care începusem avea legătură cu seria de interviuri ce o programasem împreună. Ea şi-a găsit prima materializare în interviul cu Gabi de la Teen Press. Însă primul om pe care îl contactasem pentru discuţii fusese Mihnea de la Luna Amară şi asta încă de prin decembrie, de la ultima mea escapadă prin Clujul vieţii mele. Între timp aflăm că trupa are concert în Fabrica şi ne-am decis spontan: mergem la concert şi facem şi interviul. Dacă pe cel din urmă îl veţi vedea peste câteva zile, evident doar aici, pe amdoar18ani, de concert veţi afla mai devreme.

Am plecat cu Robert din 13 Septembrie/Rahova cu dragul de 385 spre întâlnirea cu echipa în Cafe Verde, am întârziat la modul normal, cele 15 minute necesare, am stat puţintel cât să stabilim ce facem pe mai departe, Ariel a ţinut un discurs iar apoi am fugit spre Fabrica unde am ajuns cu aceleaşi 15 minute mai târziu. Nu a fost o problemă neapărată asta, oricum era închis în club, unde urma să aibă loc concertul dar noi eram sub presiunea timpului pentru interviu. Urmează faza cu telefon, Mihnea, cum dăm de tine, şi o serie de bla-bla-uri ce nu mai importă, ajungem în pubul Fabricii (care e practic aceeaşi treabă doar un pic mai diferită şi cu un etaj mai jos) şi ne facem treaba atât cât putem mai bine şi cum, cu riscul să mă repet, veţi vedea spre weekend când va apărea şi interviul.

Pe la un opt trecute urcăm şi noi în club, nu găsim unde să ne lăsăm hainele prea repede, eu rămân cu ghiozdanul în spate de frica pierderii unui laptop nu prea preţios dar cu chestii importante prin el şi ne punem pe aşteptat. Robert o găseşte pe Alexandra şi mă lasă abandon frigului iar eu mă pun pe aşteptat una bucată Vlad şi alta Nicu, prieteni dragi care veneau şi ei pe la concert. Mihnea suferă şi el un pic de frig iar eu găsesc soluţia nu prea interesantă a unei beri germane. Între timp se mai strânge lumea şi problema temperaturii se rezolvă de la sine.

Pe la un 9 se hotărăşte şi concertul să înceapă. Formaţia din deschidere,Astero, mişto. Nu deţin încă destule informaţii despre ei, pornesc de la ideea că sunt pe la început şi le dau credite multe pentru asta. Chiar m-au făcut să mă simt bine, eu ca un muzicant cârcotaş ce sunt, merg la concerte şi chiar ascult ce spune o trupă. M-au determinat suficient ca după cântarea lor să îl întreb pe bassist (unul cu notă mare din partea mea) cum dau de ei pentru un interviu mai amplu. Piese care prindeau publicul şi îţi dădeau starea aceea pe care o cauţi la un concert. Iar aplauzele ce le-au primit (şi e destul de greu să le ai când cânţi în deschidere la Luna Amară, pentru care au venit majoritatea) le-au meritat îndeajuns, dau una felicitare vocalistei pentru voce şi una non-felicitare, scuzabilă, pentru emoţii care s-au văzut parcă prea tare din public.

Trupa Astero

Laura

A urmat o pauză cu poze, cred.

Glad şi Vlad, Pic şi Poc

Robert şi Axel

Doi masculi Alpha

După ea evident că au venit pe scenă încet şi sigur cei din Luna Amară. Eu unul am cu trupa asta o adevărată poveste de viaţă. Am fost la o cântare de-a lor pe când se mai numeau Tanagra Noise şi cu siguranţă am participat în minunatul Cluj al anilor 2000 la primul concert când apăreau întâia dată cu numele ce i-a consacrat. La un moment dat fusesem la atât de multe (nu uit de Blaj în 2002, pe faimoasa Câmpie a Libertăţii) încât le ştiam pe dinafară piesele de pe primul album, fără să îl fi ascultat vreodată. Şi m-a bucurat tare să văd că au acelaşi entuziasm de atunci. Au cântat şi multe din piesele mai vechi iar asta a cam făcut publicul să sară dar au trecut practic prin toate cele trei albume şi ne-au şi făcut curioşi de viitorul L.P. (apare prin toamnă) cu o piesă nouă. Nu are rost să descrii atmosfera unui live adevărat cum fac ei pentru că cei care citesc nu o pot simţi decât fiind acolo. Pot să spun doar să nu rataţi data viitoare concertul lor şi cum nu locuiesc chiar în Bucureşti, nu avem concerte cu ei pe bandă rulantă.

Mihnea al doilea şi Nick întâiul

Mihnea cel Vechi

Ce s-ar putea însă să pierdeţi a fost ceea ce noi am văzut în seara asta. După cum se va vedea şi în interviul nostru (de care se pare ca amintesc obsesiv) oamenii ăştia din Luna Amară ajută nişte oameni care vor să cânte. E un lucru rar. În general rock-starurile, după ce ajung aşa ceva, uită de unde au plecat. Nu avem acest caz în discuţia de faţă. Invitatul surpriză al serii a fost vocalistul trupei Front, sprijinită de ei. Eu unul ador faptul că versurile pieselor Luna Amară sunt cu implicaţie politică. Când îţi asumi ca artist să fii altceva decât Madonna sau Britney Spears şi conştientizezi că ai o menire şi o voce prin care să exprimi nişte nedreptăţi care altfel ar rămâne mute, te apreciez ca artist mai mult. Au cântat “žLoc lipsă“ împreună cu acel băiat şi au transmis un mesaj politic pe care îl aşteptam, un mesaj împotriva unei nesimţiri în masă, completate de prost gust, cu anumite referiri la nişte preşedinţi care au numele terminat în “žescu“. Atunci am simţit brusc locul acesta numit Fabrica ca fiind altfel, amintindu-mi faptul că am fost doar la concerte ok pe-acolo, că am văzut trupe care nu se supun regulilor mainstreamului şi că e o alternativă la ce ne oferă acest Bucureşti uneori blazat şi bănicănizat.

Mulţumim Club Fabrica.
Foto amdoar18ani.ro : Robert Lazăr

Eu de exemplu iubesc bucătăriile. Apartamentul unde m-am mutat în Rahova are una imensă, cu o canapea care pe mine mă îndeamnă la scris. Mi-am revendicat deja un colţ al ei şi starea mi se pare atât de naturală încât produc pagini întregi de literatură proastă şi dileme mai mult sau mai puţin reuşite pe ea. Bucătăria mea este atât de inteligentă încât m-a contaminat şi pe mine, nu întâmplător m-am apucat să fac filosofia lui degeaba pe marginea Nobelurilor.

Sunt şi spaţii pe care le detest. Cam aşa ar fi clubul acela foarte în vogă mai ales prin Vamă, în care se tăvălesc snobii, Expirat. Originalul bucureştean este sufocant şi îmi activează claustrofobia (mai scrisesem eu despre faptul că am fobii). Peste toate am fost în el cu ocazia lansării unui volum de poezii la care amdoar18ani era partener. Asta mi-a creat dilema dacă să scriu de bine. Nu îmi stă în fire să laud dacă nu am ce; a fost plictisitor, diverşii autori din antologie s-au pupat unii pe alţii în zona dorsală şi am râs mult. Ce m-a mirat cel mai tare a fost trista realitate că se lansau poezii de dragoste dar cuvintele folosite veneau din zona urologiei.

Chiar a plecat de tot frumosul din lirica zilelor de azi? E oare atât de desuet să spui că iubeşti folosind cuvinte plăcute? Trebuie oare să fii îndrăgostit şi scatofil în acelaşi timp?

După aceea am plecat în The Little Bar. Am mai scris de el, e pe undeva prin zona Lipscani şi cel puţin mie îmi dă o stare de inspiraţie. Însă din câte am văzut i-am contagiat şi pe Robert şi pe Gabi de la Teen Press. Nu întâmplător interviul cu Gabi a fost realizat chiar acolo. Locul deşi este mic precum arată numele, are o atmosferă intimă care te duce la poveşti. Ariel ţinea să îl ducem acolo şi s-a lăsat cu iniţiative. Prinşi de poezie ne-am hotărât să organizăm propriul nostru cenaclu literar, proiect despre care vom mai scrie de acum.

Şi îmi place să dansez. Ce nu îmi place este faptul că playlistul cluburilor bucureştene este acelaşi. Mai scriam asta în vară când deplângeam faptul că vara aceleaşi piese se mută toate în Vamă. Ies în puţine cluburi, în timpul săptămânii în Club A iar în weekenduri în Barfly. Nu am mania de a găsi locuri noi cum am văzut la mulţi oameni pe aici prin Bucureşti. Nu am genul acela de atitudine: “žVai, am fost acolo şi săptămâna trecută!“. Pentru că ieşirile mele sunt legate de prietenii mei şi cred că acesta e lucrul cel mai important. Nu e esenţial unde şi cât costă ci cu cine mergem. Plus, locurile faine apar dacă vor ele să apară, se bagă cu forţa în traseele mele cotidiene şi se impun. Oarecum ca oamenii.

În mod paradoxal, după încheierea păcii de la Ialta, în care Roosevelt nu a mai avut răbdare să îl înfrunte pe celălalt monstru grotesc al secolului 20, Iosif Visarionovici Djugasvili, supranumit Stalin, ajungându-se la abandonarea estului european de către democraţiile liberale din vest, prim-ministrul britanic de care povesteam, deşi se bucura de o imensă popularitate în rândul cetăţenilor, a fost învins de Clement Attlee, liderul Partidului Laburist, în alegeri. Căderea lui Churchill are loc aproape straniu în acelaşi timp cu impunerea comunismului în Polonia, Cehoslovacia sau ciuntita noastră Românie. Nu sunt teoreticianul unui fatalism istoric dar văzând destinul lui Churchill am tendinţa de a-l asocia cu acea lipsă de putere care l-a făcut să cedeze în faţa Uniunii Sovietice.

Intelectualitatea occidentală era, ca acum, foarte stângistă în acei ani. Mă amuză în discuţii să văd că inclusiv la noi încep să apară pretinşi deştepţi care regretă sistemul ceauşist fără să îl fi trăit vreodată. În acei ani de după război suprarealiştii, cineaştii de la Hollywood, existenţialiştii francezi, toţi lăudau şi se bucurau de destinul fericit al popoarelor din Est care se bucură de binefacerile comunismului, deplângând soarta lor, a celor rămaşi în Vest. Însă nu cereau, cu grijă pentru viitor, naturalizarea în vreun stat comunist. În “žCartea râsului şi a uitării“ Kundera povesteşte cu ironie maliţioasă momentul în care Paul Eluard, autorul superbului poem “žLiberte“ dansa în horă cu tinerii cehi, în acelaşi an 1948 în care Klement Gottwald, prim-ministrul ţării, începe teroarea împotriva opozanţilor, inclusiv a celor care, deşi aflaţi în partid, nu erau de acord cu măsurile sale de impunere a totalitarismului.

Dar această orbire a elitelor democratice va ţine puţin. Încet încep să se închege comunităţi ale intelectualilor fugiţi din calea opresiunii în marile capitale ale Occidentului, îndeosebi în Paris. În 1951 Mircea Eliade publică ampla sa frescă “žNoaptea de Sânziene“, roman care denunţă ororile autorităţilor române. Tot mai mulţi exilaţi arată adevărata faţă a comunismului, faptul că sub pretinsa egalitate a oamenilor se ascunde o realitate orwelliana în care unii sunt mai egali decât ceilalţi. În 1956 reprimarea revoluţiei maghiare explică dincolo de cuvinte trista realitate a abandonului şi Vestul începe să se trezească. În aceşti ani un poet manierist şi aristocratizant din Rusia scrie un roman numit “žDr. Jivago“. Tema acestuia este istoria contemporană a Uniunii Sovietice, lupta pentru putere dintre albi (fideli ai monarhiei) şi roşii (evident bolşevicii) iar personajul principal apare ca o victimă fără voie a sistemului, singura sa vină fiind că are origini burgheze. Supus unei izolări aproape permanente de către autorităţi, acest domn, Boris Pasternak pe numele său, reuşeşte să publice cartea în afara ţării sale şi este aproape imediat recompensat cu premiul Nobel pentru literatură.

Naraţiunea lui Pasternak este mai degrabă un bun scenariu de film (a şi servit drept suport pentru o peliculă). Am citit de două ori romanul dar nu pentru că m-ar fi impresionat de prima dată ci din contră pentru că mi se spunea că este bun. Iar eternul argument era faptul că a luat Nobelul. Să ne facem înţeleşi. Acest premiu nu se acordă pentru un titlu anume ci pentru întreaga operă. De departe cel mai interesant caz este cel al lui Gabriel Garcia Marquez care după decernarea premiului în 1982 a scris o grămadă de chestii mult mai bune decât cele pentru care a fost recompensat. Asta nu mă face să desconsider tot ce a scris după, nici să apreciez mai mult ce a creat înainte de acel an.

În cazul lui Pasternak motivaţia juriului se referă în primul rând la poezie şi apoi la roman. Ca poet este pe bună dreptate mare, scriind în buna tradiţie a expresionismului lui Esenin şi experimentând curajos încercările avangardei. Dar romanul în ciuda temei, rămâne prost scris şi nici măcar nu îmi dă impresia de tragic deşi îşi propune. Nu întâmplător aminteam de Eliade. În cartea menţionată mai sus există scene lungi şi cutremurătoare în care sunt descrise metodele de tortură ale Securităţii iar aparentul personaj secundar, Petre Biriş, devine cel mai tulburător caracter al poveştii prin demnitatea cu care îşi asumă destinul curmat de torţionari. Departe de a găsi aşa ceva în “žDr. Jivago“. Din contră, până la urmă personajul principal este lăsat să trăiască liniştit, i se permite revenirea la Moscova şi destinul lui este ca al altor milioane de ruşi care au beneficiat de vaga liberalizare ce a urmat după 1952 când a murit Stalin.

Diferenţa între Eliade şi Pasternak este una enormă. “žGreşeala“ primului a fost că a ales să fugă de opresiune, salvându-şi viaţa. Nu calitatea romanului l-a dus pe rus către Nobel ci calitatea vieţii lui. Faptul că după publicarea cărţii ia fulgerător de repede premiul are evidente raţiuni politice, mai exact ruşinea Occidentului pentru ce a lăsat să se întâmple nevinovaţilor din Est. El publică un roman de protest fiind în sistem, scriind din mijlocului lui. Dar pentru curaj se dau decoraţii militare nu premii care vizează în primul rând valoarea culturală. Nimeni nu îi poate contesta meritele politice lui Boris Pasternak, actul său a fost temerar şi aproape unic în acei ani. Dar din perspectiva mea estetică, Mircea Eliade merita mai mult. Nu pentru că este român, nu pentru că ţin la el. Ci pentru că a scris un roman pe aceeaşi temă însă mult mai bun. Şi pentru a nu fi atât de subiectiv voi aminti chiar de conaţionalii lui Pasternak, ironicii Ilf şi Petrov, care sub paravanul unei satire, “žViţelul de aur“, publică şi denunţă ororile comunismului, fapt pentru care vor muri în mod straniu: Ilf de un cancer care amintea de o iradiere iar Petrov dispărând subit cu avionul în timpul războiului.

Dacă în această a doua parte am vizitat Cehia şi Rusia, trecând un pic şi pe la noi, data viitoare vom trece peste mări şi ţări, ajungând tocmai în ţări populate de oameni cu ochii frumos migdalaţi şi vom povesti despre cum noi europenii cădem pe spate mai mereu atunci când nu înţelegem nimic despre o cultură/civilizaţie altfel decât a noastră dar vrem să credem că o facem.

Parafrazându-l pe Dumitru Ţepeneag pot spune cu inima împăcată că în ultimii 100 de ani s-a scris mai mult despre literatură decât opere în sine iar cazul lui Eminescu este exemplar, pe marginea puţinelor poezii rămase de la el s-au irosit tone de neuroni, tera de hârtie, zetta de spaţiu şi yotta de timp. Am făcut nişte studii universitare în domeniul acesta şi trebuie să spun că am o anumită sfială când sunt pus în situaţia de a emite judecăţi critice pe marginea valorii unui scriitor. Eu însumi am adeseori tendinţa de a mă considera mai degrabă scriitor decât muzicant, mai degrabă eseist decât jurnalist iar în acest context ştiu cât de greu este să stabileşti valoarea cuiva precum ştiu cât de uşor este să n-ai habar de nimic dar să afirmi că o cutare carte este proastă.

Spre exemplu am citit că în monumentala dar atât de desueta “žIstorie critică a literaturii române“ (afirm cu curaj inutilitatea ei, acest gen de demers critic este mai degrabă specific romantismului, nu postmodernităţii în care ne molcomim cu toţii) domnul Manolescu îl aşează pe Vasile Voiculescu pe un plan inferior al literaturii române, scoţându-l de pe lista poeţilor de prim rang unde în schimb l-a păstrat pe Tudor Arghezi, care este preamărit pentru acea estetică a urâtului, introdusă de Baudelaire, pe care îl pastişează cu neruşinare, încă de la jumătatea secolului al 19-lea. Opţiunea acestui mare critic este din punctul meu de vedere condusă de pură subiectivitate deoarece privind în ansamblul ei poate are dreptate, Voiculescu o fi un poet prăfuit şi învechit în volumele lui interbelice dar “žUltimele sonete închipuite ale lui Shakespeare“ (1956) sunt premergătoare literaturii postmoderne şi unui principiu al acesteia, cel al “žrescrierii“ ceea ce îl situează direct în avangarda poeziei contemporane iar acesta este un merit ce nu ar trebui să însemne puţin. Iar dacă adăugăm faptul că Voiculescu scrie o proză marcată de realismul magic şi o publică în 1968, exact anul apariţiei clasicului roman al acestui gen de literatură, “žUn veac de singurătate“ al lui Garcia Marquez, pot spune că domnul Manolescu, din perspectiva mea, se înşeală bizar de mult în judecata sa critică.

De aceea pornesc cu acea timiditate în încercarea mea despre Nobeluri. E greu pentru mine să afirm că o carte este proastă fără să explic de ce iar ideea discuţiei amintite mai sus era faptul că premiile acestea sunt adeseori nişte recompense strict politice. De exemplu cu toţii ar trebui să ştim cine este Winston Churchill. V-aţi imagina că în urma contribuţiei sale majore la încheierea acelei aberaţii a istoriei numită cel de-al doilea război mondial a fost glorificat cu Nobelul pentru pace. Fals, în anii 50 a primit acest premiu dar pentru literatură. Am tot respectul pentru acest mare om de stat în ciuda faptului că aparţin unei naţiuni abandonate de el, alături de altele, unui comunism feroce şi care s-a deovedit prea des inuman. Sunt sigur că dacă ar fi putut şi-ar fi mobilizat geniul politic întru eliberarea Europei de Est însă vârsta înaintată şi lipsa susţinerii americane au fost handicapurile sale la încheierea războiului. Am un interes inclusiv pentru puţinele sale scrieri istorice. Dar să primeşti un premiu pentru un volum de memorii în care e scris oricum ceea ce ştie toată lumea că ai făcut mi se pare prea mult. Raţiunea politică a fost cea care a dictat Academiei Suedeze decizia de a decerna un premiu pe care cu siguranţă îl merita altcineva, unui mare om politic.

Altele trebuie să fie motivele pentru care în aceiaşi ani 50, premiul Nobel pentru literatură i-a fost acordat unui alt britanic. Bertrand Russell a fost un mare logician şi filosof britanic. Adept al libertinismului, a fost între altele una din primele personalităţi care a contribuit la emanciparea sexuală. Într-un eseu de-al lui chiar are o teorie destul de comică în care explică cum dacă ai vorbi despre trenuri în acelaşi fel în care vorbeşti despre sexualitate, cu glas încet şi cu pudoare, copilul va deveni extrem de interesat de ele şi îşi va dori să le vadă cu ardoare. Ok, dar asta nu e literatură. Nici matematica ce o preda la Oxford. Studiile sale au avut un impact semnificativ asupra producţiei literare a acelor timpuri dar insignifiantă în comparaţie cu influenţa majoră pe care au adus-o lucrările de psihologie ale lui Bergson, recompensat cu Nobelul tocmai pentru contribuţia sa la lărgirea tematicii literare şi aportul teoriilor sale în formarea noului roman modern (Proust, Virginia Woolf sau Camil Petrescu şi de asemenea avangarda interbelică fiind tributari acestui mare psiholog). Cu toate acestea Russell a fost câştigătorul, astfel literatura britanică se poate mândri cu două premii nemeritate în timp ce marele, incredibilul Aldous Huxley, unul din cei mai importanţi romancieri ai umanităţii, nu a fost onorat cu acest premiu în aceiaşi ani postbelici când opera sa se afla la apogeu.
Tot despre politică şi Nobeluri voi scrie în cea de-a doua parte a acestei încercări. Atunci ne vom duce în altă parte a lumii de care am scris astăzi puţin.

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a creat un altul, numit Rece şi a împărţit lumea în două. Iar într-una din ele trăiau nişte oameni care mai aveau curajul să se numească scriitori.

Cred că am fost între ultimii oameni ce au aflat că Băsescu e pasionat de paranormal într-o atât de mare măsură încât are un consilier/sfătuitor pe probleme parapsihologice. Ca să ce? Probabil stând cu el la un whisky (se zvoneşte pe bulevard că i-ar cam plăcea ceea ce mă miră un pic, fac parte din generaţia care a crescut cu ideea fixă că mateloţii beau rom) o fi început să hăhăie în stilul lui inconfundabil şi i-a spus lui Aliodor (da, pe acel paraconsilier îl cheamă atât de Aliodor şi încă şi Manole): “žDomnule! Hăhăhă! Hai să ne distrăm cu mintea lui Mircea puţin că îmi place prea tare fotoliul acela din piele de la Cotroceni.“ Vrăjitorul l-a privit cu umilinţa cu care se uitau atenienii la Zeus şi a îndrăznit să murmure: “žBine, şefule! O să îi dau nişte dureri de spate şi nişte nervi apoi îl manipulez să meargă la Sorin Ovidiu Vântu care şi-a deschis acasă salon privat de spa, masaj şi relaxare!“

M-am mutat înapoi în Rahova şi încă pe Petre Ispirescu, stradă de unde pot lua tramvaiul 32 dar şi minunatul 385 cu traseul său pe lângă parcul Izvor şi Palatul Parlamentului. N-am televizor şi mintea mea pare să funcţioneze din nou la parametrii normali. Am reînceput să citesc şi să scriu iar flăcările violete sunt departe de universul meu inocent. Însă pot pune pariu că studiourile televiziunilor au fost invadate de Mama-Larva, Tata-Coropişniţ, de doctori în parapsihologie şi specialişti în prostologie mecanică. Sunt sigur că domnul cu laptopul a găsit nişte melodii care să ilustreze noua realitate sociopolitică a României, cea de ţară a magiei corporatist-moguliene, şi că la postul ireal de ştiri au avut loc prelungi şi inutile dezbateri despre posibilitatea şi probabilitatea lui dacă şi a lui parcă. Iar despre ce o fi zicând Badea, nici nu vreau să îmi imaginez.

Mă simt mai bine pentru că atunci când telemaniacii îşi aminteau de poveştile cu vrăjitoare spuse de bunica superstiţioasă, eu (la o bere) stăteam cu Robert (la o ciocolată caldă cu aromă de caramel care costa 8 lei, mult mai mult decât berea mea ceea ce a dus la remarce nepotrivite din partea consumatorului) făcând planul unor interviuri pentru 18ani în Little Bar şi aşteptându-l pe christicul redactor-şef al TeenPress-ului, Gabriel, cu care s-au dezbătut ulterior diverse cantităţi de alcool şi idei pretins intelectuale iar eu m-am simţit un pic mai inteligent decât de obicei.

Şi a mai fost ziua lui Ariel. Ne-am strâns toţi în Verde Cafe unde am zăcut la propriu câteva ore, întins pe perne (cred că aşa pot fi definite), am povestit şi am fost agresat fizic de motanul Obama, numit în acest fel pentru că o fi negru? Acţiunea războinică a felinei avea loc în timp ce afară, plini de maturitate şi spirit combativ, sărbătoritul iniţiase împreună cu o parte a invitaţilor o bătaie cu bulgări, la minus 10 grade, în tricou. Din precauţie am ales să privesc toată lupta gândindu-mă la răceala mea cronică şi la medicamente ce urăsc să le iau. Şi apoi, mergând spre casă, într-un taxi cald am început să gândesc pozitiv. Mi-am amintit de “žÎmi caut vocaţie“ şi ideile faine ale lui Bobby Voicu despre cum nu ar trebui niciodată să ne sperie eşecurile, nici să ne descurajeze viitorul, m-am bucurat că sunt parte a unei echipe şi în ciuda faptului că în urmă cu o lună credeam că mi-am pierdut vârsta, vin şi o spun din nou: Am doar 18 ani!