Feed RSS
Twitter
Glad (31 articole publicate pe AmDoar18Ani.ro) 
01.02.2010 
Deşi aparent articolul acesta poate părea o dilemă de-a mea, anunţ de la prima frază că nu e cazul. Dar nu mă voi îndepărta prea tare de stilistica mea personală fiindcă nu are rost, mai ales pentru că în duminica lui 31 ianuarie am participat la o treabă faină ce merită multă atenţie şi pe care cu mare drag o introduceam în seria mea de articole egoiste şi particularizante despre aventurile mele de abonat R.A.T.B. Însă povestea îl mai are ca personaj pe Robert şi atunci e ipocrit să îmi asum eu toate creditele şi popularitatea iar pe el să îl las deoparte. Citeşte în continuare »
Nu am de gând să fac reclamă aiurea niciunui loc din Bucureşti. Dar în zilele ce au trecut mi-am dat seama că mă ataşez de diverse spaţii, de anumite teritorii precum se leagă în lumea animală diversele vieţuitoare când marchează în mod neplăcut pentru noi (mă gândesc la pisoiul din casa mea care este în călduri şi trebuie să ne arate asta) cu tot felul de mirosuri zona pe care o domină.
Anul 1945 a însemnat pentru istoria umanităţii o îmbinare perfidă de extaz şi agonie. În prima parte a acestei încercări povesteam cum un mare om de stat a luat premiul Nobel pentru literatură pe când meritele sale erau exclusiv politice. Acel domn căruia contemporaneitatea îi datorează aproape exclusiv existenţa se numea Churchill şi a fost omul care a ţinut piept acelui episod bizar al istoriei, ca să îl citez pe Preda, numit Adolf Hitler. Sfârşitul războiului a însemnat pentru Churchill o mare cădere.
În ultima „
Am ieşit de curând cu Carmen, cea mai veche prietenă a mea, şi la un moment dat mă apostrofează: „Cum de n-ai scris tu nimic de flacăra violetă?”. Aşa mi-am dat seama că nu am mai avut 
Am avut şi eu cândva 18 ani. Îmi amintesc extrem de clar ziua aceea de naştere. Ai mei erau puţin jenaţi, nu prea aveau bani, fiind profesori primeau salariul doar pe data de 21 sau 22 a lunii. Eu, nascut în 16, nu prea mă puteam bucura de bani niciodată de aniversarea mea pentru că eram în acele zile dinainte, când rămâi fără un leu de salam sau ceapă. Am ieşit doar eu cu un drag prieten, Bogdan, am băut nişte beri şi gata. Nu am făcut nici măcar atunci vreo dramă din asta. Nu cred că eram mai matur, doar conştient că în teribilii ani nouăzeci erai mulţumit de realitatea simplă, aveam cei mai cool părinţi din lume, tot liceul făcusem în limita posibilităţilor ce am vrut, fumam acasă, nu eram moralizat pentru că beam, nici că lipseam nopţi la rând din pătuţul meu, dormind pe tot felul de canapele străine, şi aveam amintirile unor vacanţe minunate, fără constrângeri şi fără restricţii.
Gata! M-am hotărât. Nu merg la vot pentru că am de ales între doi oameni la fel. Voi recunoaşte sincer că după dezamăgirea provocată de primul tur în care Antonescu a ieşit pe locul trei, eram destul de hotărât să stau acasă. Apoi, oarecum motivat de acelaşi Crin, pentru cauza lui Klaus Iohannis mi-am zis că poate merită să votez cu Geoană. Pe principiul că i-am acordat o şansă în 2004 lui Băsescu şi m-a dezamăgit, eram gata să dau celuilalt votul meu, măcar aşa, între două rele să îi acord prezumţia că va fi altfel. 
Precizasem într-o postare de ce îmi displace metroul. De sâmbătă începând, îl urăsc. Săraca maşină nu are atâta vină cât o au cei ce o administrează. Mă pregătisem să plec cu ultima cursă, cea de la 23:30, însă ea nu a mai venit. Mă amuză lipsa asta de reguli în organizarea unor servicii publice. Precum toţi prietenii mei care folosesc metroul, nu mai ştiu exact ce să cred deoarece programul acestuia este indefinit. Uneori ajungi acasă cu ultimul tren chiar şi la ora 12 noaptea, am păţit-o, alteori, cazul de faţă, rişti să rămâi de fraier în centrul Bucureştiului chiar dacă te-ai dus din timp în staţie, unde afişajul suav te anunţă că n-ai cum să rămâi tu, cetăţeanul român, pe drumuri şi că ultimul metrou trebuie să ajungă. Cel puţin la suprafaţă nu am păţit niciodată aşa ceva. R.A.T.B.-ul are un program afişat pe internet şi din câte am văzut eu în trei ani de locuit aici, îl respectă destul de scrupulos. 
Unul din cei mai mari teoreticieni literari români, Matei Călinescu pe numele său, a făcut carieră internaţională, aprofundând una din cele normale reacţii ale cititorului şi teoretizând-o: ideea de recitire. Re-readingul este termenul impus în atenţia criticii literare de acest român care nu este cunoscut de mai nimeni şi pentru „cultura” naţională are o relevanţă mai mică decât Costi Ioniţă sau Dan Diaconescu. Nu am apucat să îi citesc studiile despre recitire şi oarecum nici nu cred că aş dori să fac asta. Pentru că eu practic revenirea la cărţi cu o voluptate maximă, dintotdeauna şi fără a fi sfătuit de cineva. De exemplu, „Numele trandafirului”, minunata carte apocaliptică a lui Eco, îmi cade parcă paradoxal în mâini din patru în patru ani.
