Shoegazers NOT staring at their shoes? BLASPHEMY!

Alt grup de shoegazing? Câte există? Doar destule cât să am o scuză să pierd timpul înjurând mișcarea Britpop c-a omorât unul din genurile mele favorite de alt-rock.

De data asta nu din Londra sau Reading ci din Oxford, Ride s-au format în 1988, au ajuns la Creation Records (a/k/a El Casa Del Shoegazing în anul următor) n-au reușit să supraviețuiască asaltului idioților Gallagher și s-au despărțit în 1996. Membrii au fost:

Andy Bell – vocal, chitară, claviaturi, idei; mai târziu a trădat shoegazerii ca să devină basistul Oasis
Mark Gardener – vocal, chitară; nu vă lăsați păcăliți de nume, grădina lui e oribilă. Am fost acolo.
Steve Queralt – bas; ca să fiu mai stupid i-aș zice “Steve Quandoparamuchomiamoredefelicecorazón”
Lawrence “Loz” Colbert – tobe, Keith Moon worship, doesn’t know how to abbreviate “Laurence”

Întrebarea simplă e: cum se disting Ride într-un gen cu caracteristici atât de bine stabilite (swirly guitars, mult reverb, sunet „trippy”, mult reverb, vocale îngropate în mixaj, mult reverb) că sunt tentat să fac o glumă AC/DC?

Well, aici trebuie s-arunc pretențiile de obiectivitate (… care nu le-am avut în primul rând) și să recunosc că explicația cuprinde și motivul pentru care nu sunt mare amator Ride. De fapt, sincer îi consider veriga slabă a grupurilor inițiale care au popularizat shoegazing-ul în anii ’90 (aici îi includ pe MBV și Slowdive), în același fel în care cred că Anthrax sunt veriga slabă ai “Big Four” din thrash metal. Sunetul Ride are la bază zidul sonic masiv și venerarea distorsionării furate neobrăzat de la My Bloody Valentine + ocazionalele excursii la fântâna psihedeliei The Stone Roses, dar aici se opresc asemănările și începe Cristi să spună prostii.

Acuma, convingerea mea e că shoegazing-ul e un gen unde se potrivesc perfect vocalele feminine, fiindcă se încadrează în toată ideea shoegazing-ului de a combina un exterior agresiv cu conținut definitiv melodic și reconfortant – observați faptul că MBV, Slowdive, et al. au făcut o întreagă carieră din șmecheria simplă de “melodii frumoase + agresivitate maximă + pretenții neopsihedelice = PROFIT”. Problema e că e o artă la balansul între forță și frumusețe, iar motivul pentru care nu-s fan mare Ride e că mi se pare că ratează total aici. Don’t get me wrong, îmi plac albumele lor, dar chestia e că Ride sunt un grup fără un cromozom XY. În afară de faptul că vocalele de Bell și Gardener individual îmi sună doar okay iar armoniile lor cam șubrede (*cough*”Taste”*cough*), Ride nu nimeresc balanța corectă între dur și dulce, probabil fiindcă au un exces de testosteron, și rezultatul e că zidurile lor sonice în general tind să împingă mult prea mult într-o extremă sau alta (de exemplu, când ei se apucă să “KICK OUT THE JAMS MOTHERFUCKERS” tind să sune mai ‘cu picioarele pe pământ’ decât alte grupuri de shoegazing), făcând experiența ascultatului albumelor mai asemănătoare cu cineva schimbând brusc vitezele unei mașini decât o tranziție/evoluție treptată.

Pe scurt: Ride ar fi fost un grup excelent de shoegazing dacă aveau cel puțin o chitaristă/vocalistă, și le scapă subtilitatea MBV (Yes, Virginia, ascultă-i destul de mult și se observă că MBV au o anumită subtilitate pe care Ride n-o au. Sau pur și simplu Ride n-au avut răbdare să înregistreze obsesiv un album timp de 2 ani). Așa cum sunt, they’re good, da’ nu sunt încă destul de convins că au ce să caute pe același nivel ca MBV și Slowdive. Totuși, nu pot să neg că ei ajung cel puțin pe planul al doilea fiindcă, ce naiba, chiar dacă le lipsește subtilitate se pricep să copieze, oricât de superficial, caracteristicile shoegazing-ului, Bell și Gardener au talent la chitară și scrisul de piese (cel puțin la început) și asul din mânecă e Colbert, un baterist care pare să fi studiat exclusiv la școala de tobe Keith Moon. Cam păcat că n-au putut să-și susțină succesul din 1990-1992 și au decăzut încercând să țină pasul după ce shoegazing-ul a devenit “uncool”.

Enough pseudo-sexist bullshit, e timpul pentru review-urile de albume! Yay!

În marea tradiție shoegazer-ească, Ride au avut mai multe EP-uri decât albume pe parcursul carierei lor. Din fericire, nu trebuie să le caut cu încăpățânare ca la Slowdive, fiindcă am o scurtătură simplă: primele două EP-uri ale grupului, Ride (ce original!) și Play, au fost amalgamate pentru compilația Smile (1990 în SUA + Japonia, 1992 în UK), Fall și Today Forever au fost adăugate ca piese bonus debutului Nowhere (în 1990 și 2001, respectiv), iar piesele de pe EP-ul Grasshopper sunt bonus pe Going Blank Again. Neat! Deci, let’s talk Smile. Titlul albumului capturează exact ce n-o să faceți după ce auziți compilația asta amatoare, noroioasă și scrâșnită. Cele patru piese scoase de pe Ride sunt 90% responsabile pentru asta: auto-produs de grup într-un studio de nimic din Oxford (mai târziu remixat într-un alt studio de nimic din Londra fără vreo îmbunătățire observabilă), problemele încep cu calitatea sonoră proastă: chitările sunt prea scrâșnite și au tot aspectul sonor al unui abator stalinist, Loz Colbert e împins mult în fundal, și în mod amuzant Steve Queralt are cel mai clar sunet la bas. Dup-aia probleme continuă cu calitatea pieselor: hiperactivul ”Chelsea Girl” își risipește riff-ul okay cu o secțiune extinsă de ‘wank-out’ foarte amatoare (Andy și Mark nu știu cum să folosească o pedală wah-wah, în schimb împroșcând zgomot alb peste final) și pierde din nou puncte pentru vocalul slab de Mark, “Drive Blind” e ceva mai competent (și mai ‘midtempo’) cu un riff din nou bun, dar tot stricat (deși nu în măsură lui “Chelsea Girl”) de un wank-out zgomotos și slab către mijloc plus un solo final care face o strădanie pentru haos avangardist gen King Crimson dar iese prin tractul digestiv ca o incompetență enervantă, “All I Can See” iarăși începe cu o ancoră solidă în forma bas-ului groovy al lui Steve și ritmul solid al lui Loz dar Andy și Mark în schimb *ahem* ‘profită’ de ocazie ca să solo-iască peste tot, împroșcând amatorie în loc să stabilească o melodie centrală memorabilă, iar “Close My Eyes” e chiar enervant fiindcă se bazează pe o șmecherie efectivă – o combinație între o chitară care cântă o notă (solo-ul din “I Wanna Be Sedated”, much?) și alta cu acorduri majore – dar efectul aici e stricat de producția care dă chitărilor consistența și atractivitatea unei regurgitări intestinale de pietre de rinichi. GAH. Din fericire Play e la îndemână să nu facă din Smile o pierdere completă de timp: de data asta înregistrate într-un studio ca lumea (Blackwing Studios, o formă biserică din Londra, notabilă ca unul din cele 19 studiouri folosite de My Bloody Valentine pentru Loveless), grupul beneficiază de prezența lui Ken Gardener (fratele lui Mark? Habar n-am…) în spatele consolei: tobele sună mai agresive și au o prezență mai mare în mix și chitările-s mai curate, chiar dacă uneori mixajul sună stângaci (“Silver”, “Perfect Time” – the case of the disappearing bass). Play își atinge punctul de maximă calitate încă de la început cu “Like a Daydream”, o piesă rapidă și atât de melodică încât nu pot să nu o numesc “The Stone Roses gone shoegaze” (solo-ul de chitară chiar îi datorează mult lui John Squire, și Loz profită de ocazie să imite ritmurile funky, energetice ale lui Reni) + faptul că Alan Moulder a remixat-o = bonus points! Restul sunt o recoltă slabă: “Silver” suferă pe două fronturi, de la mixajul slab (vocalele prea tari, Loz iar e șutat în fundal unde nu se aude ca lumea, bas-ul e mai tare ca chitările) și partea muzicală (tempo-ul redus sună promițător dar Andy sau Mark [nu știu cine-i vinovat aici] iar vomită solo-uri amatoare peste tot ca și când a ingerat prea mult ipecac, piesa în general pare o fotocopie slabă de la alt-rock-ul mega-deprimat englez din anii ’80 și versurile sunt pur și simplu ridicole), “Furthest Sense” încearcă o combinație de riff discordant și acorduri majore dar pur și simplu nu iese ca lumea și sună confuz, iar “Perfect Time” în ciuda producției destul de meh și amatoria ocazională din partea lui Mark și Andy rămâne o piesă bună – dig that Loz-Steve groovy interplay (mix-ul de pe Smile e o îmbunătățire de la originalul de pe Play, dar nu cu mult). Considerând inconsistența de calitate a materialului, producția slabă și talentul muzical pe alocuri aparent nedezvoltat, nu e greu de văzut că după Smile, Ride had no other way to go but up.

Ride – Like a Daydream

Ride – Perfect Time

Buckle up your seatbelts, ladies and gents, fiindcă o salvă de început ca “Seagull” poate să anunțe doar un singur lucru. Well, okay, două lucruri: 1. Ride s-au îmbunătățit imens, și 2. Nowhere (1990) = one fuckin’ rollercoaster of an album, maaan. Și ce mai început! După câteva secunde de un ritm de cinele, Steve șterpelește basul instantaneu recunoscut din “Taxman” de The Beatles, și dup-aia Ride sar în stratosferă: Andy și Mark de data asta clădesc un zid de chitări mai respectabil, adăugând riff-uri hipnotice și reușind să schilodească niște solo-uri captivante (ohmygod, they figured out the wah-wah!) peste Steve recontextualizând unul din cele mai bune riff-uri de bas ale lui Paul McCartney, în timp ce arma lor secretă Loz ancorează pasul frenetic și asaltează furios tobele ca studentul devotat Keith Moon ce este. FUCK YEAH, Nowhere is gonna rock! În primul rând, un uriaș “high five” îl datorăm noului producător, Marc Waterman (Alan Moulder e la îndemână ca inginer, și baza de operații e din nou Blackwing Studios). Waterman și Moulder repară aici noroiala lui Smile, dându-i lui Nowhere un sunet masiv dar clar, unde toate instrumentele au o prezență veritabilă în mix (în special bateria corespunzător de furtunoasă a lui Colbert, care primește un compresor și un ‘gated reverb’ de anii ’80 efectiv). Oricât de mult îmi iubesc Loveless-ul, trebuie să recunosc că dacă Nowhere are un avantaj e în faptul că beneficiază de un mixaj balansat unde chitările nu eclipsează totul, iar din necesitatea faptului că n-aveau 2 ani în 19 studiouri sau viziunea singulară a lui Kevin Shields, Mark și Andy utilizează o mai mare varietate de efecte de chitară, de la distorsionarea clasică (“Here and Now”, mai aproape fiecare piesă), ecou/reverb de Cocteau Twins (“Dreams Burn Down”), pedala de polizor (“Kaleidoscope”, “Decay”), pedala de fierăstrău (“Polar Bear”, plus tremolo), tonul ‘jangly’ de Stone Roses (“Seagull”, “In a Different Place”, “Vapour Trail”), flanger/phaser (“Paralysed”, “Vapour Trail”), wah-wah (“Seagull”, “Paralysed”) sau chitări simple, mai puțin procesate (ohmygod, o acustică în “Polar Bear”!, tremolo-ul de anii ’60 din “Decay”, chitara cu 12 corzi din “Paralysed”), etc. Plus, mai avem și instrumente care nu sunt chitară, bas sau tobe! Yeah, I don’t believe it either, dar “Paralysed” are un pian, “Here and Now” și “Nowhere” au o harmonica și “Vapour Trail” are viori. M-am panicat nițel de posibilitatea că Ride și-au risipit creativitatea după ce l-au dezlănțuit pe “Seagull”, dar spre fericirea mea restul materialului de pe Nowhere e consistent calitativ într-un fel în care Smile nu. Și pe parcurs ce ascultam am realizat că coperta lui Nowhere se potrivește perfect, fiindcă cu secvențarea albumului Ride imită du-te-vino-ul valurilor de pe o plajă, alternând de la piese frenetice (“Kaleidoscope”, un update de la “Like a Daydream”, cu un tempo la fel de hiperactiv, riff-ul melodic acum procesat pentru mai multă abrazivitate, și armonii vocale decente; “Decay” conține o chitară cu un sunet de anii ’60 și preia riff-ul de bass simplu la octavă reciclat de Roger Waters în cel puțin câteva piese Pink Floyd ["Careful With That Axe, Eugene", for starters]. Colbert din nou ridică piesa la un alt nivel cu bateria sa, ceea ce-i foarte bine fiindcă versurile cu imitația Pink Floyd sunt bune dar partea de tranziția cu chitara polizată și ceea ce sună ca un drum machine e slabă, și refrenul are niște vocale repetitive, leneșe; “Vapour Trail”, “Taste” și “Here and Now”, al căror podoabe psihedelice nu ascund faptul că sunt niște clone destul de flagrante de la The Stone Roses, cu ritmuri sincopate și armonii vocale ceva mai reușite) la piese mai relaxate, mai ‘laidback’, fie că-s mai aproape de ’power ballads’ într-un fel sau altul sau mai mult de ‘pop’ (“In a Different Place”, cu o pânză treptat clădită de chitări nedistorsionate în versuri [refrenul le are ușor amplificate dar nicăieri aproape de earfuckery-ul precedent] și un ritm simplist de Moe Tucker + o tamburină [Beatles, și acum Velvet Underground? These guys got taste!]. Steve se distinge aici, furnizând o melodie în stil Mani și alunecând cu ușurință între interacțiunea Mark-Andy; “Polar Bear” e tot midtempo dar mai intens decât piesa anterioară, cu chitara ce sună ca un polizor + cele inversate care se mișcă în stereo [pentru a cita The Cars], una din rarele piese unde Ride nu împing prea mult într-o extremă și reușesc să captureze destul de bine visarea intensă ce caracterizează shoegazing-ul [alta ar fi "Taste"], dar tot le scad puncte pentru vocalele doar adecvate, ‘cuz I’m a hypocritical bastard; “Dreams Burn Down” începe cu un ritm de John Bonham de Loz și-l susține pe măsură ce Andy și Mark intră cu o combinație de data asta de succes între o chitară distorsionată ce cântă acorduri și o chitară ‘curată’ cu reverb de Cocteau Twins responsabilă pentru melodia principală, amândouă dansând constant între optimism și melancolie, realizând un contrast interesant cu versurile abătute. E singura piesă de pe Nowhere care într-un fel utilizează dinamica Pixies: comparați versurile cu refrenul mai intens, distorsionat, chiar dacă volumul nu variază notabil între ele; “Paralysed” e din nou mai melancolic după mood-ul ceva mai misterios din “Decay”, utilizează grozav o chitară cu 12-corzi produsă să-mi amintească de “Waterfall” de pe The Stone Roses, Andy și Mark umplu spațiul liber cu mai multe overdub-uri și un solo chiar impresionant/deprimant [ambele deodată!] la început. Contrastează versurile mai încete cu ritmurile mai rapide ale refrenurilor, asigurând o măsură de “edge” probabil celei mai deprimante piese de pe disc. Când spre mijloc Andy și Mark iarăși echipă pedala de wah-wah și vomită un alt solo atonal, are un impact mult mai eficient datorită restrângerii și chiar accentuează “mood”-ul în loc să-l strice). După sus-numita experiență de montagne russe, Nowhere propriu-zis se încheie în mod ciudat dar efectiv cu piesa titulară, care are parte de un ritm stabil, chitară distorsionată cu efecte stereo zdrăngănind un drone mai mult constant, bas practic inaudibil și o harmonică de blues-rock iarăși, înainte de a intensifica puțin ritmul și a scoate iar muntele de Marshall-uri. Piesa se termină, corespunzător, cu un fade-out și o înregistrare a valurilor la o plajă și pescăruși, stabilind că Ride sunt probabil cel mai acvifer grup de shoegazing, și că Nowhere e realizarea lor supremă, un album al cărui piese, energie și zgomot formidabil alternativ obscurează slăbiciunile grupului (vocalele mai meh) sau le galvanizează până ce sună ca avantaje (lipsa de subtilitate, trecerea de la o extremă la alta). Potrivit pentru unul din albumele clasice de shoegazing, Nowhere a fost scos pe piață din nou și fortificat de cel puțin trei ori – versiunea din 1990 adaugă piesele de pe EP-ul Fall, cea din 2001 adaugă cele de pe EP-ul Today Forever, iar cea din 2011 e remasterată și vine cu un al doilea disc cu un concert al grupului de pe 10 aprilie 1991 la The Roxy, Los Angeles. N-am ultima versiune dar am cea cu Today Forever, și sincer mi se pare cam overkill – piesele de pe Today Forever sunt decente (Alan Moulder din nou mixează și Matt Oliver produce – singura diferență ar fi că Loz nu mai are atât de mult reverb pe tobe și Steve uneori își face indulgență și face niște slap bass) dar în afară de începutul lui “Unfamilliar” cu niște chitări invers-reverberate gen dream pop, ele (“Unfamilliar”, “Sennen”, “Beneath”, “Today”) sunt practic copii ale formulei “ritm de dans funky + overdub-uri de chitări psihedelice” de la The Stone Roses, doar la diferite tempo-uri și cu variații minore: “Unfamilliar” adaugă DNA-ul lui “How Soon Is Now?” de The Smiths, “Beneath” e mai rapid și are un solo bun, și “Today” are un început acustic timp de 3 minute, se intensifică treptat până la sfârșitul nesatisfăcător de brusc (dammit, ați făcut aceeași greșeală ca Slowdive! WTF?). E cam excesiv, dar dacă vreți experiența Ride, Nowhere e definitiv singurul album de care aveți nevoie – chiar dacă tot nu mă omor în particular după ei e ușor să văd de ce albumul ăsta e considerat un clasic de shoegazing alături de Loveless și Souvlaki.

Ride – Seagull

Ride – Polar Bear

Ride – Dreams Burn Down

Ride – Vapour Trail

Ride – Taste

Ride – Here and Now

Nu-i prea încurajant să fii un grup care și-a atins culmea cu primul album (uite cât de bine le-a făcut The Stone Roses). Probabil asta explică de ce Going Blank Again (1992), pe lângă faptul că are una din cele mai oribile coperte care le-am văzut (seriously, worse than Screamadelica! LOOK AT THIS SHIT.), nu e un album de shoegazing. Yep, nu vă lăsați păcăliți de echipa responsabilă pentru înregistrări (Alan Moulder – producător, Dick Meany și Matt Oliver – ingineri) sau piesa inaugurală “Leave Them All Behind”, încă un ansamblu de chitări psihedelice ce mie mi se pare că imită puțin “Only Shallow” și imită mai mult motorul unui avion supersonic, secțiunea de ritm Loz-Steve, nițel “pulsating synth” (cineva a ascultat New Order!) și durata extinsă (8 minute!) – oricât de mult îmi place “Leave Them All Behind”, el alături de câteva alte piese (probabil “Cool Your Boots” și “OX4″ – OH I SEE WHAT YOU DID THERE, DURR HURR HURR.) reprezintă o oarcare anomalie/a red herring: majoritatea lui Going Blank Again construiește pe baza lui Nowhere dar îmbunătățirile de calitate sonoră și producție îi dau un aspect mai ‘senin’, mai accesibil ce mă face să cred că e un album mai mult de power pop (observați influența The Who din “Twisterella” și “Not Fazed” – ultimul adaugă și orgă hammond [de Bell... cred... nu văd vreun credit pentru alt muzician de sesiune] pentru a completa efectul, plus clopoței, fiindcă…?) decât Nowhere, care cel puțin avea destule freak-outs, zgomot și vocale mai ascunse în mix ca să se poată da ca un album de shoegazing – aici bas-ul lui Steve e mixat cu mai mult midrange, tobele lui Loz n-au sunetul gata-făcut să umple arene și overdub-urile de chitări de Andy și Mark nu mai sugerează atât de mult psihedelie învolburată ci mai mult sunt un semn rău al dezastrului ce urma să vină când Ride au încercat să se reinventeze ca un grup de Britpop. Da’ hei, nu pot să învinuiesc Going Blank Again prea tare – Andy și Mark știu cum să structureze o melodie de pop catchy, și în faza asta cel puțin Ride încă mai pretind să fie devotați Stone Roses (“Twisterella”, “Not Fazed”, “Mouse Trap”, “Time of Her Time”, “Making Judy Smile”) în loc de imitatori varză de classic rock/Primal Scream în faza Give Out but Don’t Give Up. Problema lui Going Blank Again e că piesele cad cu ușurință ori în latura de shoegazing sau de power pop/whatever (singura variație aici ar fi chitările acustice și sintetizatoarele din “Chrome Waves”, plus relaxatul “Time Machine”, o variație binevenită după o orgie de distorsionare) încât albumul începe să fie infectat cu o anumită monotonie de la toate șterpelelile Stone Roses și producția statornic de lustruită a lui Moulder, care scoate în evidență faptul că anumite piese sună frumos dar subdezvoltate (“Mouse Trap” are un riff descendent ce pare formulaic și armonii vocale nesigure, “Time of Her Time” sună tot reciclat în ciuda energiei din performanță, “Making Judy Smile” are bunul simț să dureze numai 2:38). Ca și Nowhere, Going Blank Again a primit un reissue cu EP-ul Grasshopper adăugat ca bonus în 2001. Problema e că dacă la Nowhere piesele bonus nu îmbunătățeau calitatea dar nici nu păreau ca foarte mult ‘overkill’, “Going Blank Again”, “Howard Hughes” și “Stampede” înrăutățesc problema monotoniei și sunt atât de nedistinse că fac Going Blank Again să sune chiar îndopat – primele două sunt mai mult power pop, pretty but meh, și “Stampede” sună ca o încercare eșuată de shoegazing cu o producție slabă care nu-i acordă forța necesară. Dar, hey, cel puțin “Grasshopper” iese în evidență la categoria ‘secret highlight’, o improvizație instrumentală de 10 minute care supraviețuiește pe baza unor riff-uri solide, tonuri mișto (dig that sixties reverb! it’s so groovy…) și solo-uri reușite (Andy utilizează corect wah-wah! HOORAY!). Going Blank Again e mult mai consistent calitativ comparat cu ce urma să vină – don’t get me wrong, nu e Nowhere dar e tot foarte bun în total -, dar incluziunea unor piese nedistinse, monotonia stilistică și excesul de piese nu-mi dau impresia triumfului care-l sugerează succesul critic și comercial (albumul a ajuns la #5 în UK), ci mai mult primele semne de șubrezenie și ezitare/nesiguranță ce urmau să scufunde grupul în doar patru ani.

Ride – Leave Them All Behind

Ride – Twisterella

Ride – Time Machine

What a bunch of traitors. După semnele perturbatoare de pe Going Blank Again, Ride au sărit calul cu totul și au abandonat shoegazing-ul pentru Carnival of Light (1994), dar în loc să facă ceva interesant din asta ca Slowdive cu Pygmalion, pur și simplu au simplificat și trecut la pop, fără nici măcar să scoată niște piese consistent bune din tranziție cum au făcut Lush cu Lovelife. Fanboys to the bitter end, aici Ride l-au înlocuit pe Alan Moulder ca producător cu John Leckie (The Stone Roses, Radiohead, XTC), cu excepția piesei “How Does It Feel to Feel?” care e produsă de George Drakoulias (an uncreative hack who works with a bunch of uncreative hacks called The Black Crowes), și Nigel Godrich se ocupă de inginerie. Nu m-aștept la mult de la Drakoulias, dar nu știu ce s-a întâmplat fiindcă Leckie și Godrich ne înmânează o producție mai slabă comparat cu excelența lui The Bends sau The Stone Roses – Carnival of Light sună ca un album generic de Britpop, cu tot caracterul “anthemic” gata-fabricat și accesibil ca un Urban Hymns fără pretențiile psihedelice. Producția șlefuită, profesionalizată (în mod previzibil, noua paletă instrumentală include viori, claviaturi, percuție orientală, tamboura și un cor) chiar reușește să diminueze uneori forța grupului, în special pe piesele de rock mai musculare, dar dacă Leckie și Godrich fac o treabă muncitorească după standardele lor, Mark și Andy truly phone it in here: Going Blank Again cel puțin mai avea niște abrazivitate, hiperactivitate sau pretenții de shoegaze ca să adauge ascuțișuri pieselor de power pop, iar lipsa lor pe Carnival of Light pur și simplu scoate în evidență clasicismul neoriginal/fanboy-ismul servil de care sunt capabili Mark și Andy, ca niște Bobby Gillespie ai shoegazing-ului (nu mă surprinde că au fost grupul de suport pentru un turneu Oasis în faza asta). Dacă anterior s-au obosit să recontextualizeze o melodie Beatles, piesele de aici sar direct peste jangle pop/Stone Roses și se-apucă să fure direct de la sursă, excretând o serie de fotocopii The Byrds atât de fidele și neoriginale că-mi trezesc din nou coșmarurile cu debutul Primal Scream (“1000 Miles”, “From Time to Time”, “Natural Grace”, “Crown of Creation”, care ciordește și mandolina lui Peter Buck), o serie de piese de rock aproape inevitabil la tempo-uri leneșe comparate cu frenezia anterioară și prinse într-un time warp din anii ’60-’70ish (“Moonlight Medicine”, Led Zeppelinismele greoaie și secțiunea de mijloc turgidă din “Birdman”, un cover fleșcăit, regurgitat de la piesa deja slabă “How Does It Feel to Feel?” de The Creation a/k/a the poor poor poor man’s The Who, “Magical Spring”, “Don’t Let It Die” – actually, please do!, “Let’s Get Lost”) și, pentru bună măsură, câteva balade inerte (folk-rock-ul “Only Now”, unde o chitară cântată printr-un Leslie speaker e cel mai interesant lucru într-o mocirlă de riff-uri neoriginale, viori inutile, un solo de Oasis și performanțe wimpy, prostia de plastic soul “Endless Road”). Hell, mai și merg până la capăt și răpesc corul școlii din catedrala Christchurch pentru o apariție pe piesa incurabil de cheesy “I Don’t Know Where It Comes From”, o încercare absolut ridicolă de a imita “You Can’t Always Get What You Want” de Rolling Stones. Recunosc că majoritatea pieselor nu sunt chiar ofensiv de proaste și cel puțin sunt înregistrate și cântate profesional, dar asta pur și simplu accentuează monotonia opresivă și dezamăgirea+plictiseala care mi-o provoacă albumul. O reflecție interesantă a tensiunilor prezente în grup e faptul că Carnival of Light a fost împărțit în două, cu prima jumate fiind alocată pieselor lui Mark (Steve primește un credit pentru “From Time to Time” și Loz contribuie “Natural Grace”) și a doua lui Andy. Asta nu schimbă faptul că Carnival of Light e în mare parte neglijent, secătuit calitativ și plictisitor, în așa măsură încât și membrii grupului au ajuns să-l urască (în timpul turneului l-au poreclit Carnival of Shite, foarte corect), și doar câteva piese mai bune ca “Moonlight Medicine” (care recuperează de la zdrăngăneala de tamboura cam nătângă a lui Mark și viorile nu exact necesare printr-un riff constant și memorabil, accente de blues-rock și JON. MOTHERFUCKING. LORD. la orgă), “From Time to Time” (beneficiind de o melodie de Rhodes în stil The Doors de Andy și riff-urile bluesy ale lui Mark), îl salvează de la pierderea de timp execrabilă ce amenință constant să devină (partea terifiantă e că următorul album n-are nici piesele bune), “1000 Miles” (o fi o copie de generația a xșpea de la The Byrds/Buffalo Springfield etc, dar cel puțin are niște melodii decente), “Magical Spring” (Mark și Andy iar și-au amintit cum să cânte fără să sune șubred!), instrumentalul “Rolling Thunder” (cu chitări invers-reverberate, percuție orientală de Loz și Steve la bas acustic; melodiile orientmijlocii îmi amintesc de “Black Mountain Side” de Led Zeppelin), încă o improvizație spațială extinsă “At the End of the Universe” (is it about a restaurant?) și ambientalul “Walkabout” (combinând didgeridoo și un groove funky de Loz și Steve). How does it feel to feel? No, guys, întrebarea corectă e: how does it feel to FAIL?

Ride – At the End of the Universe

No, nu-mi mai pierd timpul. Tarantula (1996) is a piece of shit.

Slowdive: providing the soundtrack for your ascent to heaven since 1990.

Acum ceva timp am dezvăluit că sunt un uriaş fan My Bloody Valentine. Well, între timp am explorat genul de shoegazing în ceva mai mult detaliu, şi cred că e corect să tratez şi celelalte grupuri impresionante. N-or fi MBV, da’ tot merită o ascultare. Let’s start with Slowdive!

În mod tragic fără să fi luat numele de la piesa “Slow Dive” de Siouxsie and the Banshees (seriously, that would’ve been so cool…), Slowdive s-au ivit din Reading (seriously, există grupuri de shoegaze americane?…) şi au operat la intersecţia între shoegaze şi dream pop între 1989-1995, cu următorii membri:

Neil Halstead – vocale, chitară (scriitoru’ principal)
Rachel Goswell – vocale, chitară (strada Goswell din Londra nu e numită după ea dar îmi place să pretind altfel)
Christian Savill – chitară <insert Iron Maiden joke here>
Nick Chaplin – bas
Simon Scott – tobe (1990-1994)
Ian McClutcheon – tobe (1994-1995)

Din păcate, Slowdive sunt mai faimoşi pentru cariera a dracului de ghinionistă de care au avut parte (în special fiindcă distributorii americani SBK Records au angajat oameni cu un IQ negativ pentru a se ocupa de grup - for fucks’ sake, au avut ideea genială de a graffiti-a numele grupului pe o statuie ce comemora abolirea sclaviei pentru a promova albumul de debut!*) şi pentru faptul că tâmpiţii de la Manic Street Preachers i-au numit “worse than Hitler” (I AM NOT MAKING THAT UP.) într-o încercare adolescentină de a atrage atenţie (de asemenea, basistul lor idiot a declarat într-un concert că aştepta ca Michael Stipe să moară de SIDA. Şi acum ştiţi de ce Cristi îi urăşte pe Manic Street Preachers. Fuck those bastards.). Well, e vremea să încerc să rectific asta, oricât de puţin aş reuşi.

(* you know your record label hates you when even Milla Jovovich gets better marketing…)

Integrarea Slowdive în categoria de “slowdive” e puţin forţată fiindcă, well, nu ştiu de voi, da’ când eu mă gândesc “shoegazing” asociez genul cu un rock psihedelic simultan agresiv şi eteric de gen My Bloody Valentine, Lush şi (ehhh…) Ride. Cum am zis mai sus, Slowdive nu au agresivitatea/volumul/duritatea care tind să definească shoegazing-ul – ei şi-au plantat rădăcinile la intersecţia dream pop-shoegazing şi nu pot fi dislocaţi dar au ceva mai mult în comun cu Cocteau Twins circa Heaven or Las Vegas/Four-Calendar Café. Prin asta vreau să zic că ei au perfecţionismul sonic şi atmosfera halucinantă, voalată ce defineşte shoegazingul, dar sunt  mult mai domoli/relaxaţi – hell, nu au “slow” în nume degeaba, majoritatea pieselor lor sunt la tempo de “zombie-like shuffle”. Şi reprezintă o coloană sonoră excelentă pentru lenevirea în scaun – şi acum ştiţi de ce-mi plac atât de mult. Really, am devenit din ce în ce mai convins că Slowdive sunt al doilea cel mai bun grup de shoegazing – hell, dacă mă simt destul de generos aș zice că-i egalează pe MBV (sau cel puțin complementează, fiind mai domoli comparat cu asaltul sonic faimos al MBV).

Oh yeah, şi un alt lucru înainte să trec la albume: sunt sincer convins că shoegazingul e un gen cel mai bine potrivit pentru vocale feminine, deci mă simt obligat să zic: Slowdive dudes, chiar vă omora s-o folosiţi mai mult pe Rachel Goswell? I mean, Halstead e bun când vine vorba de vocalişti shoegaze (mult peste tipii de la Ride, în orice caz – he sounds like Kevin Shields), dar… shit, Goswell se potriveşte perfect cu muzica. Okay, rant over, timpul pentru albume.

Fair warning: am doar albumele Slowdive. EP-urile n-au ajuns în timp pentru articol…

EDIT: articolul ăsta e vechi de două+ luni și între timp am obținut EP-urile. În rest nu l-am editat – scuze în avans pentru inconsistențe sau redundanță.

Nu știu exact cât de adevărat e, dar prea multe surse repetă faptul că debutul grupului, EP-ul Slowdive (1990), e pur și simplu caseta lor de demo originală după ce au încercat să reînregistreze piesele da’ nu le-au ieșit calumea. Dar dacă e adevărat, asta face Slowdive și mai impresionant, fiindcă înseamnă că din start Slowdive și producătorul lor de altădată Martin Nichols au capturat din start sunetul lor specific: oceane de chitări procesate cu diverse efecte, un album practic înmuiat în ecou și reverb de parcă l-au înregistrat în minele din Moria, vocalele neemotive ale lui Halstead și Goswell dar care se potrivesc perfect cu totul, etc etc. Sunt numai trei piese aici – destule ca să atragă atenția dar prea puține ca să nu fie puțin dezamăgitor când Slowdive se termină. Da’ oricum: “Slowdive” e mai surprinzător că nu e la un tempo de marș funebru (ca tempo e ceva mai activ, gen “Alison”) dar în rest e propulsat de un riff monoton/hipnotic tipic Slowdive și are niște armonii vocale grozave între Halstead și Goswell, “Avalyn I” în ciuda distorsionării de pe chitări e mai apropiat de dream pop decât shoegaze – tempo-ul de marș funebru revine în forță, chitările distorsionate sunt ușor reduse în mixaj comparate cu restul overdub-urilor, iar vocalele mă fac să nu înțeleg de ce Halstead a insistat să facă atât de multe de unul singur, și “Avalyn II”, dacă titlul nu indică destul, e o versiune extinsă (8 minute) de la “Avalyn I” – hell, începutul e exact la fel, și singura diferență (în afară de durată, evident) e faptul că e pur instrumentală (detectez o mică influență din Brian Eno aici, doar că Slowdive sunt mult mai tulburați/”activi” decât muzica lui pentru aeroporturi) și pare să fie piesa de unde Sigur Rós și-au furat întreg sunetul, not that I’m complaining. Slowdive ar avea ceva probleme în termeni de mixaj: spre deosebire de calitatea copleșitoare, atotcuprinzătoare a albumelor viitoare, EP-ul pare ceva mai “legat de pământ” – prea des Nichols pur și simplu pare să adauge reverb vocalelor și în rest uită de celelalte instrumente (contrastul între vocalele ultra-eterice și chitările practic de Stooges în piesa titulară e cam amuzant, iar cinelele cu sunet scurt de la începutul lui “Avalyn I” de asemenea nu se potrivesc cu chitările procesate), făcând EP-ul să pară mai mult ca un “test pentru obținerea examenului de conducere” decât un album în sine. Din fericire, grupul a deprins arta studioului destul de repede. Sau pur și simplu s-au apucat să lanseze albumele adevărate, nu casetele demo glorificate.

Slowdive - Slowdive

Slowdive – Avalyn I

Semnele pentru EP-ul Morningrise (1991) sunt promițătoare: de data asta e o înregistrare actuală și nu una de demo, și marchează prima apariție a lui Chris Hufford în scaunul de producător, un nimeni cu credite anterioare la inginerie audio pentru Gladys Knight și un tip care făcea coloane sonore pentru Disney* - e clar că Slowdive l-au salvat de la obscuritate, considerând colaborarea lor productivă (Hufford a rămas producător/inginer pe restul materialului Slowdive) și faptul că a format o companie de management responsabilă pentru Radiohead (celălalt inginer, Alan Moulder, nu necesită o introducere). Morningrise are din nou doar 3 piese dar tot reprezintă o îmbunătățire față de Slowdive: sunetul n-a ajuns încă cu totul la încețoșarea lui Just for a Day dar nu mai are contrastele alea enervante/necomplete de pe primul EP, în mare parte fiindcă Hufford își amintește că nu doar vocalele au nevoie de reverb, iar piesele evidențiază mai multă încredere/concentrare: “Morningrise” împrumută ritmul de Madchester din “Soon” de My Bloody Valentine dar se laudă cu un solo tehnic simplu dar foarte emoțional după versuri (dovadă că uneori pedalele de efecte pot să înlocuiască talentul instrumental), “She Calls” contrastează între părțile mai “normale” ale piesei și cele “introductive” ce contrastează zidul de chitări și armoniile vocale cu un “drum roll” extins de Simon Scott, dup-aia se termină aproape a capella, iar ritmul de bătaie de inimă, aspectul mai domolit și apariția unei chitări acustice în mijlocul unui mixaj dramatic, cu chitări reverberate care vin și pleacă aproape ca o maree, fac din “Losing Today” un semn timpuriu a ce urma să vină cu Pygmalion. Sau pur și simplu demonstrează că Slowdive sunt la fel de uimitori când încetinesc puțin pasul.

* Dacă vă-ntreabă cineva care e legătura între un grup de shoegazing englez și Disney, acum știți.

Fun fact: Harriet Miller primește un credit pentru violoncel pe coperta din spate, dar nu l-am observat, așa c-o să pretind că-i pur și simplu altă chitară procesată.

Slowdive – Morningrise

Slowdive – Losing Today

EP-ul Holding Our Breath (1991) a urmat la doar patru luni după Morningrise și a continuat traiectoria ascendentă a grupului, de data asta completând cronicile favorabile cu un plasament relativ mare de #52 în topurile engleze generale (pe alea specializate/”indie” a ajuns la #1). Cam previzibil de altfel, fiindcă Slowdive deja aveau propriul sunet – Hufford și inginerul Steven Daley sunt la îndemână aici să-l mențină constant (talk about easy) - și trebuiau numai să se îngrijoreze despre calitatea pieselor. De altfel, asta n-ar trebui să fie o mare problemă, fiindcă pe Holding Our Breath Slowdive ating o culme timpurie cu ”Shine” și cover-ul piesei “Golden Hair” de Syd “Shine On You Crazy Diamond” Barrett – tratamentul Slowdive de vocale super-reverberate și chitări cosmice transformă o piesă meh în faza originală în cel mai bun exemplu al întregii chestiei “this is what it sounds like when you die”, de la introducerea a capella la o melodie simplă devenită puternic de emoțională. Cover-ul de la “Golden Hair” e atât de fucking awesome, yeah, dar asta nu înseamnă că celelalte două piese suferă prin comparație (da, da, sunt patru piese în total, dar “Catch the Breeze” a fost adăugată și pe Just for a Day, într-un mixaj superior, deci tehnic sunt doar 3 piese noi): “Shine”, cum am menționat anterior e încă o felie excelentă a sunetului brevetat Slowdive (cu bas melodic și mai ușor audibil de data asta!) de unde nu trebuie să scad puncte fiindcă Goswell monopolizează microfonul în loc de Halstead, iar spre deosebire de ultra-fericirea lui “Shine”, “Albatross” termină EP-ul cu o atmosferă mai sumbră, combinând un ritm animat de Scott cu feedback atât de mega-reverberat că aproape sună ca un sintetizator. DON’T MISS IT, chiar dacă numai pentru “Golden Hair” și “Shine”.

Slowdive – Golden Hair

Slowdive - Shine

Tot ce trebuie să ştiţi despre albumul de debut Just for a Day (1991) e că primele copii aveau o etichetă cu “like a mind altering substance, but without the risk“. Goddammit, tipii încearcă să-mi facă slujba pentru mine. Well, nu prea pot găsi o descriere mai bună a lui Just for a Day, dar sunt destul de sigur că e albumul lor cel mai apropiat de shoegazing propriu-zis: chiar dacă, cu două excepţii (“Catch the Breeze”, “Primal”) piesele par să fie blocate undeva la un tempo între 70-80 BPM şi ca volum nu e nicăieri aproape de Loveless, Halstead şi producătorul/inginerul Chris Hufford încarcă albumul cu overdub-uri de chitară (faptul că au 3 chitarişti trebuie să fi ajutat) băgate printr-o tonă de efecte (flanger, phaser, etc.) din care predominante sunt reverbul şi ecoul ce uneori apropie chitările de sunetul lui Robin Guthrie pe Victorialand sau Heaven or Las Vegas (“Celia’s Dream”, “Brighter”). Okay, mai aruncă şi alte instrumente pe alocuri (violoncel pe “Spanish Air” şi “Primal”, pian pe “Erik’s Song”, percuţie adiţională pe “The Sadman”) şi uneori procesează chitările să sune ca sintetizatoare (“Spanish Air”, “Catch the Breeze”), dar altfel totul e o treabă de bază voce-chitară-bas-tobe. Acuma, Just for a Day iniţial a avut nişte review-uri mixte pentru producţie şi calitatea pieselor, ceva ce pur şi simplu nu aud – producţia e foarte bună, creând cu uşurinţă un sunet psihedelic atotcuprinzător (cu excepţia sunetului mai minimalist produs din “Erik’s Song”, care probabil anticipă ce urmau să facă Slowdive în viitor), şi spre deosebire de alte grupuri de shoegaze contemporane mixajul lui Hufford e din nou reuşit, cu un balans bun între instrumente fără să fie unul predominant care să le înghită pe celelalte (poate vă puteţi agăţa de faptul că uneori tobele au un efect de “gated reverb” învechit, da’ pe mine nu mă deranjează), şi vocalele sunt mai clare şi uşor de înţeles (dacă sunteţi genu’ de ascultător care-ar vrea să înţeleagă ce cântă Kevin şi Bilinda – why?! what’s the point?). Piesele? Toate bune, se topesc într-o ceaţă masivă şi uneori singura diferenţă e dacă sună mai pozitive (“Celia’s Dream”, “Catch the Breeze”, “Erik’s Song”, “Waves”, “Brighter”, “The Sadman” – o piesă numită “The Sadman” e probabil cea mai fericită a albumului. The jokes write themselves.*) sau melancolice (“Spanish Air”, “Ballad of Sister Sue”, “Primal”), toate utilizând şi reutilizând progresia parte înceată-crescendo-parte tare-descrescendo (“Celia’s Dream”) dar asta nu-i o problemă – hell, I love Tori Amos but I can barely remember any of her songs**. Ar fi la fel de prost să încerc să critic piesele că sună la fel ca şi când aş face asta cu un album AC/DC - o ceaţă psihedelică atât de bună ar scuza piesele “subdezvoltate” dar pur şi simplu n-am găsit unele. Din contră, Just for a Day e atât de solid că am avut probleme să încerc să găsesc piesele distinse – o să sugerez “Celia’s Dream”, “Catch the Breeze”, “Waves”, “The Sadman” şi “Primal” -, şi cu totul albumul e atât de bun că depăşeşte problema unui sfârşit fleşcăit (“Primal” intră într-o parte climactică grozavă, şi brusc la 5:18 se opreşte, cu sfârşitul brusc având ecou adăugat până ce nu mai e volum. For fuck’s sake, guys, vă omora să cel puţin folosiţi un acord reverberat până aproape de infinit? Sfârşiturile bruşte gen “I Want You (She’s So Heavy)” nu funcţionează atât de bine în chestii psihedelice…). So yeah, Just for a Day reușește să îndeplinească potențialul primelor EP-uri. It’s damn good.

* Gluma evidentă e faptul că mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că titlul era “The Sadman”, nu “The Sandman”. I blame Neil Gaiman.

** Feel free to hate me for that.

Slowdive – Celia’s Dream

Slowdive – Catch the Breeze

Slowdive – Waves

Slowdive – The Sadman

Circa 1992 grupul a scos și un flexi-disc pe Sunday Records cu piesele “Beach Song” și “Take Me Down”. N-am prea mult de comentat la el: e plăcut fiindcă deh, nu pot să urăsc o piesă Slowdive, dar are o calitate sonoră de MBV-circa-1988 (traducere: proastă, parcă a fost înregistrat într-un garaj, făcând un deserviciu mare sunetului halucinogen la care Slowdive sunt specialiști) și piesele, spre deosebire de rădăcinile de Cocteau Twins ale grupului, sunt mai evident derivative de My Bloody Valentine – shit, “Beach Song” sună ca o copie de la “You Made Me Realise”. It’s really not worth the effort.

Slowdive au prins partea căcăcioasă a băţului prin faptul că au continuat să existe către ostilitatea proştilor de la NME şi Melody Maker (printre alte reviste) între apariţia lui Loveless şi debutul Britpop-ului, plus faptul că SBK Records setau recorduri pentru incompetenţă. Prin urmare, nu-i o surpriză că Souvlaki (1993) a fost înregistrat în condiţii mai haotice: patruzeci de piese înregistrate iniţial în Bath au fost aruncate al gunoi (Alan McGee le-a ascultat şi a zis, “they’re all shit.”), şi produsul final a necesitat utilizarea a 3 studiouri (Protocol Studios în Londra, Courtyard Studios în Abingdon şi White House Studios în Weston-Super-Mare, ultimul fiind și unde au înregistrat primul EP) – Slowdive reţin creditul pentru producţie, iar lui Hufford în rolul de inginer i se alătură Andy Wilkinson, Guy Fixsen, Martin Nichols şi asistenţii Marcus Lindsay, Giles Hall şi Yvette Lacey. Guess what? A meritat osteneala – am auzit destul de mult că Souvlaki ar fi considerat cel mai bun album Slowdive, şi, sincer, e greu să contrazic asta. Partea amuzantă e că se poate face un argument bun că Souvlaki e ceva mai “accesibil” decât Just for a Day (Neil a recunoscut că încercau să înregistreze “un album ‘pop’, încurajaţi/împinși de Creation Records) – Halstead & co. ajutaţi de Hufford şi ceilalţi ingineri depun din nou atmosfera învolburată, masivă a lui Just for a Day cu efect la fel de bun şi aceeaşi calitate sonoră (claritatea face mai uşor să observ că Scott face o treabă bună pe “40 Days” şi “Souvlaki Space Station”, iar Chaplin adaugă nişte melodii groovy la “Souvlaki Space Station” şi “Some Velvet Morning”), dar majoritatea pieselor de data asta au un caracter mai optimist (“Alison”, “Machine Gun” – creditele albumului zic “thanks to Spike for cellos“; nu ştiam că tipu’ evil din Buffy the Vampire Slayer cântă la violoncel! -, “40 Days”, “Souvlaki Space Station”, “When the Sun Hits”), unele piese sunt niţel mai rapide (“Alison”, “40 Days”), structurile unor piese au mai mult în comun cu ”dinamica Pixies” decât fluxurile şi refluxurile lui Just for a Day (“When the Sun Hits”) şi pe alte locuri Slowdive se retrag puţin de la zidul de sunet estompat în favoarea unor piese mai “simplu” produse, realizând un contrast efectiv (“Here She Comes”, începutul lui “Altogether”, începutul lui “Melon Yellow” piesa bazată pe chitară acustică “Dagger”, “Country Rain”). De asemenea, Souvlaki mai şi experimentează oarecum cu sunetul grupului – Brian Eno adaugă sintetizatoare şi tratamente ce se integrează destul de bine cu psihedelia generală pe “Sing” şi “Here She Comes”, “Souvlaki Space Station” dă dovadă de o influenţă din dub (prin ecoul plasat pe melodia principală + basul lui Chaplin) şi se apropie cel mai mult de MBV, “Good Day Sunshine” şi “Missing You” sunt două experimente reuşite cu ambient techno gen Aphex Twin + masa de chitări Slowdive, şi “Country Rain” are o melodie de chitară slide cu reverb masiv, the kind I can’t resist. Oh yeah, am uitat să adaug – SBK Records or avea un personal de maimuţe cu SIDA dar au avut o idee bună (SHOCKING!) să adauge patru piese bonus pentru versiunea americană a albumului – trei de pe EP-ul 5, şi anume “Good Day Sunshine”, “Missing You” şi “Country Rain”, discutate mai sus, plus un cover al “Some Velvet Morning” de Lee Hazlewood şi Nancy Sinatra. Acuma, eu mă pregătesc preventiv să critic orice are numele de “Sinatra” ataşat, because I’m a biased prick, dar… fuck it, cover-ul ăsta e excelent - Halstead cântă în registrul de jos al vocii şi sună ca Jim Reid, Goswell = awesome as usual, Chaplin ancorează valul de chitări cu o melodie de bas bună, şi Scott manevrează cu uşurinţă tranziţia de la versurile în 4/4 la refrenul în 3/4. Yeah, Souvlaki definitiv = cel mai bun album Slowdive. Drop whatever you’re doing and listen to it NOW. THAT MEANS YOU TOO, TIMMY.

Fun fact: Titlul albumului e luat de la o schiţă de pe primul album de The Jerky Boys, mai specific replica “My wife loves that Greek shit, she’ll suck your cock like souvlaki!”

Slowdive – Alison

Slowdive – Machine Gun

Slowdive – Sing

Slowdive – When the Sun Hits

N-am să discut EP-urile 5 (1993), 5 (In Mind Remixes) (1993) și Outside Your Room (1993) fiindcă spre deosebire de cele timpurii, devin cam redundante fiindcă majoritatea pieselor sunt deja valabile pe albume: 5 am zis deja că are mai toate piesele mai puțin “In Mind” pe ediția SBK de la Souvlaki, iar Outside Your Room conține: o piesă nouă, “So Tired”, două de pe Souvlaki (“Alison” și ”Souvlaki Space Station”) și un remix de la “Souvlaki Space Station” numit “Moussaka Chaos” (they’re really sticking to the Greek theme. What’s next? “Bouzouki Bonanza”?).

There must be a law about it or something. Sau e din cauza limitelor genului. Oricum, tot ce ştiu e că fiecare grup de shoegazing după ce a produs capodopera lor a schimbat viteza pentru următorul efort – My Bloody Valentine au oprit maşina, Lush au trecut (cu succes) la Britpop, Ride au trecut (eşuat) la Britpop, şi cu Pygmalion (1995), Slowdive abandonează pretenţiile de shoegazing şi se consacrează mai mult dream pop-ului. Personalul e în mare parte aceeaşi – Halstead şi Hufford co-produc, Hufford are credit de inginer -, singura schimbare fiind Ian McClutcheon la tobe în locul lui Simon Scott. Chiar nu ştiu de ce: majoritatea pieselor de aici n-au tobe (“Miranda”, “Cello”, “Js Heaven”, “Visions of La”, “All of Us”) sau folosesc drum machines şi sample-uri (“Rutti”, “Crazy for You”, “Trellisaze”) – hell, singura piesă unde se poate recunoaşte un baterist uman ar fi “Blue Skied an’ Clear”, şi acolo tobele şi percuţia sunt fortificate de încă un drum machine. Anyway, Halstead, Goswell şi Hufford pe Pygmalion demontează sunetul Slowdive: materialul nou de aici e mult mai minimalist în producţie (efectele de chitară şi abuzul de pedale e înlocuit cu reverb şi ecou majoritatea timpului), mai aproape de dream pop sau Talk Talk circa Laughing Stock (“Miranda”, “J’s Heaven”, “Blue Skied an’ Clear”), mult mai dependent de repetiţie hipnotică (“Crazy for You”, “Trellisaze”), chitările acustice sunt mai proeminente (“Miranda”, “J’s Heaven”, “Visions of La”, “All of Us”) şi incorporând din nou experimentele cu ambient techno (“Rutti”, “Crazy for You”, “Trellisaze”) – singurele două ori când “vechiul” sunet e convocat, pe “Crazy for You” şi “Blue Skied an’ Clear”, rezultatele nu mai sunt la fel de masive şi complicate ca Just for a Day sau Souvlaki. Oh yeah, şi mai sunt două piese scurte ce practic funcţionează ca interludii – “Cello” (exact ce spune titlul: o improvizaţie de violoncel) şi “Visions of La” (chitară acustică + Rachel Goswell = yay!). Nu cred că-i mare surpriză considerând piesele bonus de pe Souvlaki, dar schimbarea funcţinoează foarte bine, producând nişte momente deosebite cu “Rutti”, “Miranda”, “J’s Heaven” şi “Blue Skied an’ Clear”, printre altele. Well, cel puţin prin Pygmalion Slowdive au reuşit să-şi încheie cariera cu un album bun, spre deosebire de dezastrul care l-au suferit Ride.

Slowdive – Rutti

Slowdive – Miranda

Slowdive – J’s Heaven

Slowdive – Blue Skied an’ Clear

Undeva în perioada asta Slowdive au fost responsabili și pentru coloana sonoră a unui film de care nimeni n-a auzit numit I Am the Elephant, You Are the Mouse. Exact ca filmele alea de hipioți More + Obscured by Clouds faimoase doar pentru coloanele sonore Pink Floyd, ăsta e singurul lucru care-l știu despre film. N-am să cronichez coloana sonoră fiindcă: 1. n-o am completă, 2. copia mea are o calitate sonoră oribilă.

(I’m naming my next punk band Bouzouki Bonanza…)

Talk Talk (no elephants)

Okay, acum că v-am atras atenția cu titlul ațâțător, să discut puțin despre Talk Talk.  

În mod tragic fără să-și fi luat numele din versurile lui „Elephant Talk” de King Crimson, Talk Talk au fost un grup englez existent între 1981-1991, cu următorii membri-cheie:  

Mark Hollis – vocal, chitară, pian, orgă
Tim Friese-Greene - producător, pian, orgă, harmoniu (1983-1991)
Paul Webb – bas, uneori chitară, claviaturi, acordeon, percuție (1981-1988)
Lee Harris – tobe 

(Simon Brenner a avut sarcinile de claviaturi între 1981-1983, but who cares about him anyway?)  

Titlul e o mică exagerare: nu urăsc atât de mult catalogul Talk Talk. Hell, The Colour of Spring și It’s My Life sunt albume decente. Da’ am zis c-am venit să vorbesc despre albumele impresionante, și asta am să fac.  

Mică recapituare înainte să fac asta: Talk Talk și-au început cariera ca un grup de synthpop/New Wave destul de nedistins (cu acuzații frecvente că erau „the poor man’s Duran Duran), cu albumele rezultante The Party’s Over (singurul cu Brenner în locul lui Friese-Greene) și It’s My Life (piesa titulară a avut un cover de No Doubt dacă stimulează memoria cuiva) obținând ceva succes în Anglia și Europa. Odată ce-au obținut un buget mai mare, grupul a abandonat sintetizatoarele care au fost forțați să le folosească din motive financiare și a trecut la o producție mai organică cu The Colour of Spring. Totuși, Colour of Spring, oricât îmi place, e esențial un album accesibil, mai „pop”, cum ar veni. Pentru mine discografia Talk Talk începe direct cu Spirit of Eden și culminează cu Laughing Stock (coincidental ultimul lor album), două albume care au avut un rol cheie în cristalizarea genului cu nume stupid dar muzică interesantă (dar cam greu de descris) „post-rock”.Dar trebuie să recunosc, partea enervantă la Talk Talk e că sunt unul din grupurile ălea. Știți voi, grupurile ălea după care vă omorâți dar dacă cineva vă cere o descriere despre cum sună aveți un blocaj lingvistic și iese ceva care nu sună atât de impresionant sau chiar neconvingător (human language… *eyeroll*). Well, sper că o să pot să cel puțin interesez pe cineva cu cronica asta. 

Încurajați de succesul lui The Colour of Spring, EMI a acordat Talk Talk un buget mai mare și nici un termen final pentru sesiuni. Băieții au răspuns prin a se izola într-o fostă biserică devenită Wessex Studios (în Highbury, nu departe de unde stau eu în Londra) pentru vreun an alături de inginerul Phil Brown și circa 12 muzicieni de sesiune, înregistrând ore întregi de improvizații într-un studio plin de tămâie, lumânări și ocazional întuneric complet (to „get in the mood”, you see) pe care dup-aia Hollis și Friese-Greene (care înhață aici creditul de producător) le-au copy-paste-uit și organizat în mod migălos pentru a obține piese. Rezultatul: The Spirit of Eden (1988), albumul unde grupul a abandonat complet New Wave-ul și a ajuns în schimb la „FUCKING AWESOME”. Pentru a da la o parte chestiile ușoare: dac-ar exista un premiu Nobel pentru inginerie audio, Friese-Greene și Brown l-ar merita cu ușurință pentru producția cristalină, clară de care se bucură Eden și Laughing Stock. Seriously, it’s brilliant. Partea complicată e faptul că, well, trebuie să recunosc că, în mod șocant, Talk Talk par aici a fi căzut peste un stil practic complet al lor, destul de greu de descris. Okay, există antecedente - recunosc urme din King Crimson circa Islands, inovațiile ambientale ale lui Brian Eno, Can circa Bel Air și o răscruce ciudată între stilul de „cool jazz” și perioada electrică a lui Miles Davis (ultimii doi au folosit și ei tehnica „tonă de improvizații + copy-paste = album –> PROFIT”; de asemenea, Hollis de la început l-a numit pe Miles ca o influență) -, dar, well, cum să zic, în procesul de ascultare albumul sună simultan familliar datorită antecedentelor sus-menționate (influențele de jazz sunt cele mai evidente pe „Inheritance”, iar „The Rainbow” și „Desire” trag o influență notabilă din blues-rock) și remarcabil/fără seamăn. Destul de surprinzător pentru un album lipit cap la cap din improvizații și care se bazează mai mult pe atmosferă decât accesibilitate, cele șase piese de pe Eden dau dovadă de o oarecare structură, cel puțin în sensul că variază între niște secvențe bine-definite ce servesc ca o bază solidă pentru înfloriturile/ornamentele muzicale furnizate de cei 12 muzicieni de sesiune. Okay, Eden pare să aibă ca setare principală o atmosferă ambientală/eterică („Inheritance”), pe alocuri minimalistă („Wealth”) și accentuată de combinația de improvizații instrumentale și repetiția progresiilor de bază destul pentru a crea un efect hipnotic fără a deveni plictisitoare („The Rainbow”, „Eden”, „Inheritance”), dar fiți fără grijă: albumul nu cade pradă sindromului „New Age” în primul rând prin faptul că e frecvent prea ciudat sau cu baza în „drone”-uri pentru a fi muzică de fundal la treburi casnice, și-n al doilea rând prin faptul că e frecvent mai tensionat și dur comparat cu Laughing Stock mulțumită imperfecțiunilor ocazionale din înregistrare (disonanțe ocazionale își ridică capul pe parcurs, mai evident în „I Believe in You”), piesei „Desire” și harmonica distorsionată cântată de Mark Feltham. Cele șase piese sunt într-adevăr puternice calitativ („Eden” începe neliniștit dar se domolește într-un alt groove reușit de Harris și către final conține un solo de Feltham memorabil cu trompeta lui Henry Lowther în contrapunct, „Inheritance” combină melodiile melancolice ale lui Hollis la chitară și Friese-Greene la pian cu contrabasul lui Danny Thompson), dar eu aș alege ca cele mai bune piese „The Rainbow” (al cărui tendințe meditative sunt contrabalansate de un groove mișto creat de Harris și Webb, harmonica de blues-rock distorsionată a lui Feltham și chitara lui Harris), „Desire” (îndurați începutul melancolic de dragul riff-ului principal de blues-rock, dinamica extremă și acumularea tensiunii pentru a o descărca cu o secțiune de rock dură bazată pe un ritm nu-exact 4/4 de Harris și un solo de percuție de Harris și Martin Ditcham), „I Believe in You” (words fail me… corul catedralei Chelmsford e utilizat perfect aici) și „Wealth” (cu probabil cea mai bună performanță vocală a lui Hollis pe întreg discul). Din păcate, Spirit of Eden are niște probleme care-l țin puțin sub nivelul lui Laughing Stock. În primul rând, poate-i faptul că am ediția remasterată din 1997, dar albumul are ocazional niște greșeli de mixaj unde anumite instrumente sunt mixate prea tare, rezultând un sunet ascuțit ce distrage de la piesele în sine (chitara lui Hollis în „Eden” e consistent supradistorsionată în tranziția de la partea neliniștită cu un ritm metronomic la groove-ul principal, chiar în mod strident în jurul minutului 6:01, dar și harmonica lui Feltham pare mixată prea tare pe alocuri). De asemenea, unele instrumente au un sunet simplu, „neornamentat” care pare să nu se potrivească cu sunetul total al albumului cu excepția piesei „Wealth” – nițel reverb n-ar fi stricat (clarinetul lui Andrew Marriner în „Inheritance” și introducerea de la „Desire”, de exemplu). Și în mod mai puțin sfruntat, „cowbell”-ul electronic utilizat în „Desire” s-a învechit cam slab. Dar problema mai severă cu Spirit of Eden e că pare pe alocuri cam ezitant în construcție: disonanțele ocazionale exceptate, albumul dă uneori dovadă de organizare mai neatentă/haphazardă – introducerile și tranzițiile netede, fluente sunt prea frecvent eclipsate de instrumentele care pur și simplu par să vină brusc de nicăieri (introducerea lui „The Rainbow” sună nesigură, iar vioara lui Nigel Kennedy din aceeași piesă în jur de 3:59 e la fel de ezitantă și aproape falsă), creând echivalentul audio al unui drum cu hârtoape sau rafale de șrapnel. În ciuda acestor neajunsuri, Spirit of Eden rămâne o schimbare radicală extrem de reușită pentru Talk Talk și e un album bun pe cont propriu, dar pur și simplu nu se ridică complet la nivelul lui Laughing Stock.

Talk Talk – Eden

Talk Talk – Desire

Talk Talk – I Believe in You

Deși nu exact un dezastru comercial, Spirit of Eden a cauzat idioții de la EMI să dea în judecată pe Talk Talk pentru înregistrarea unui album necomercial (cel puțin Geffen au avut dreptate când l-au dat în judecată pe Neil Young că făcea albume de căcat), și după un caz prelungit contractul grupului a fost anulat. Hollis, Friese-Greene și Harris au procedat să se mute la Polydor, să scoată Laughing Stock (1991) pe divizia Verve Records (simbolism, nene) și dup-aia să se despartă pentru motive neclare. Well, cel puțin au avut decența să ne lase cel mai bun album al lor înainte să se împrăștie în propriile lor direcții (Hollis a făcut un album solo în 1998 și de-atunci nimic, Harris și Webb au format grupul .O.rang și Webb a colaborat cu Beth „Portishead” Gibbons sub pseudonimul Rustin Man). Înregistrat din nou în mod improvizatoriu în Wessex Studios cu muzicieni de sesiune familiari (Martin Ditcham la percuție, Henry Lowther la trompetă, Mark Feltham la harmonica, Simon Edwards la bas acustic) și nou-recrutați (7 violoniști, doi celiști, Ernest Mothle la bas acustic, clarinetistul Dave White), Laughing Stock poate fi descris pur și simplu ca „Spirit of Eden, dar îmbunătățit”. În primul rând, Tim Friese-Greene și Phil Brown tot merită premiuri Nobel pentru inginerie audio, furnizând același sunet clar/cristalin care se potrivește perfect cu muzica din interiorul discului (nu-i o coincidență c-a apărut în același an ca Loveless – ar fi probabil cele mai bune produse albume din acel an, chiar dacă la poluri opuse), dar cel puțin de data asta au remediat problemele ocazionale ale lui Eden – nici o notă masterată scrâșnit, ceva mai mult reverb pentru a nu avea un sunet complet gol, și introducerile instrumentelor de data asta sunt mai mult subtile decât bruște („After the Flood” în particular). Într-o oarecare ironie pentru un album scos pe Verve Records, Laughing Stock nu e *exact* „Talk Talk goes jazz” – se pot recunoaște în continuare antecedentele lui Eden (Miles Davis – mai mult din perioada electrică, în special Get Up With It, decât de ”cool jazz”/King Crimson/Brian Eno/Can) și același caracter prea ascuțit/ciudat pentru a fi doar muzică de fundal (discordanța bruscă în jurul minutul 5 în „Taphead”), dar Laughing Stock face un oarecare efort de a evolua sunetul schițat pe Eden. Astfel, șase piese din nou avem (la fel ca Eden și Spiderland! COINCIDENȚĂ?!!!!), dar materialul de aici e în general mai „domol” (nici un RAWKOUT de genul lui „Desire” în vedere, dar intensitatea se strecoară în „Ascension Day”), pe alocuri mai minimalist („Myrrhman” - probabil, „Runeii”) dar în general mai minuțios/ambiental ca producție („After the Flood”, „New Grass”) și se avântă ceva mai departe cu utilizarea dinamicii și liniștii/„spațiului” sonor ca un element important („Myrrhman”, începutul lui „Taphead”). Spre deosebire de Eden, aici e practic nedrept/greu pentru mine să scot în evidență doar câteva piese (okay, dacă mă presați destul o să recunosc că „After the Flood” și „New Grass” sunt culmile albumului) fiindcă toate sunt excelente (sau pur și simplu am ascultat Laughing Stock mai mult decât Spirit of Eden – take your pick): „Myrrhman” păcălește ascultătorul cu un început ușor ezitant (dar care dă totuși dovadă de o treabă de mixaj foarte bună – fiecare instrument e practic la setarea de volum optimă) și procedează să sune simultan dezorganizat/lipsit de tempo dar impermeabil (observați plasamentul aparent aleatoriu al instrumentelor care cumva reușește să facă sens; de asemenea Henry Lowther pare să fi primit instrucțiunea „okay, dude, sound like Miles Davis on Kind of Blue”) printr-o utilizare reușită a liniștii ca un alt instrument, „Ascension Day” construiește pe baza ambienței lui „Myrrhman” cu încă un groove solid (foarte influențat de jazz) de Harris și Ditcham plus tipu’ bun de la bas (nu știu dacă-i Simon Edwards sau Ernest Mothle), se așează pe un contrast interesant, aproape manichean, între melodiile de orgă aparent derivate din soul/gospel ale lui Friese-Greene și aranjamentul amenințător (viorile disonante și harmonica lui Feltham făcând din nou melodii de blues-rock ajută mult) și dup-aia devine din ce în ce mai intens până la sfârșitul brusc (*cough*”IWantYou(She’sSoHeavy)”*cough*), „After the Flood” își justifică din plin durata de 9:39 minute folosind o melodie aproape ambientală de orgă a lui Friese-Greene ancorată pe ritmul lui Harris, reușind să scape cu un solo super-distorsionat și disonant de harmonică care accentuează efectul hipnotic în loc de a strica piesa cu totul, „Taphead” creează o atmosferă nesigură cu viorile disonante și înregistrarea minimalistă (primele 2 minute: doar Hollis la chitară și voce) înainte de a adăuga mai multe instrumente (trompete de Miles Davis din nou, Feltham la harmonica distorsionată, un ritm sincopat) și a culmina cu un „scare chord” marca Bernard Herrman, ceea ce într-o secvențare ingenioasă tranziționează la piesa excelentă „New Grass”, care reutilizează formula de „groove solid de Harris + ‘drone’ ambiental ca bază + improvizații ornamentale” (și durata lungă, de altfel – 9:40…) dar cu un efect mai fericit/optimist înainte de a încheia albumul din nou pe o notă nesigură, melancolică cu „Runeii”, revenind ciclic la minimalismul lui „Myrrhman”. În concluzie, ceva ce Laughing Stock are în comun cu Loveless e că e unul din albumele alea care ar trebui ascultate cel puțin odată. Preferabil RIGHT FUCKING NOW. Și dacă tot ce știți de la Talk Talk ar fi piesa redată de No Doubt, o să fie o surpriză (plăcută sau nu n-am cum să zic – sper că prima, da’ hei, recunosc că eu și restul lumii nu cădem de acord asupra gusturilor muzicale uneori -, dar sigur o să fie o surpriză).

Talk Talk – Ascension Day

Talk Talk – After the Flood

Talk Talk – New Grass

*Jaws theme*

Well, acuma că s-a dovedit că site-ul n-a murit încă și-mi trebuie un mod să procrastinez, o să iau o pauză de la chestii minore precum scrisul a două eseuri importante și o să discut despre Slint.

Deci, Slint. Înotători oribili, mai multă surpriză că grupuri de alternative rock importante ies din statele alea care ocupă spațiu între California și New York, și responsabili alături de Talk Talk (în faza târzie bună, nu aia de New Wave; ajung și la ei) pentru codificarea a ceea ce alții numesc „post-rock” (gawd, ce termen tâmpit…). Practic singurii muzicieni importanți din Louisville, Kentucky, Slint au existat între 1986-1991 cu următorii membri:

Brian McMahan – chitară, mormăială, țipete, ocazional vocale
David Pajo – chitară
Britt Walford – tobe, nume feminin, fost membru Breeders, uneori chitară și mormăială
Ethan Buckler – bas (1986-1989), plecat din umilință că a apărut pe Tweez
Todd Brashear – bas (1989-1991), tipu’ care a apărut pe albumul bun

Derp, habar n-am de ce Slint au fost loviți cu eticheta de „post-rock”. De fapt, nici nu știu de ce există genul ăsta. Sure, are câteva caracteristici - cea principală pare să fie „influențe din ambient, jazz și muzică experimentală, concentrare mai mult pe atmosferă/sunet decât melodii, repetiție și crescendo-uri etc.”, blah blah blah. Asta merită o categorie separată? Îmi sună mai mult ca, oh I dunno, King Crimson circa Larks’ Tongues in Aspic-Starless and Bible Black-Red dar minus viteză, talent instrumental intimidant de categoria „MY MIND IS BLOWN” (nici o urmă de arpegiile mega-complicate din anii ’80 sau, er, piesele la fel de complicate din anii ’80 – these guys haven’t leveled up enough for that), instrumente care nu sunt chitară, bas și voce, și… cam atât.

Talk Talk pe Laughing Stock (ajung la ei imediat!) cel puțin au absorbit la greu influențele de jazz și ambient. Slint? Well, oricât îmi place Spiderland, cred că toată chestia cu „King Crimson dacă membrii erau niște foști punk rockeri din Shitendofnowhere, USA” ar fi cea mai scurtă definiție. I mean, ce au Slint: piese în măsuri care nu-s 4/4? Check. Contraste dinamice pronunțate, exagerând toată chestia încet-tare-încet care a devenit un clișeu în alt-rock? Double check. Melodii strangulate, frecvent repetitive? Yeah (da’ cum am zis mai sus, mai simplificate). Ritmuri greoaie? De așteptat – Walford nu-i exact următorul Bill Bruford. Sau Matt Cameron. Slăbiciuni? Ajung la ele.

Realizez că probabil fac o greșeală încercând să bag grupul în cutia de „progressive rock”, da’ mi se pare că se potrivesc acolo în oarecare măsură, și mai mulți oameni știu ce-i aia „prog” spre deosebire de „post-rock”. And now, ze feature presentation.

În rock, există debuturi slabe. Și dup-aia există Tweez (1989). Personal eu sunt convins că Brian, David și Britt au făcut intenționat un album slab ca următorul album să fie considerat un album clasic, și au uitat să-i zică lui Ethan că era o glumă. Cel puțin e mai amuzant decât să încerc să înțeleg cum tipii care-au făcut Spiderland au debutat cu… asta. Produs în mod „naturalist” de intolerabilul Steve „Shut The Fuck Up Already You Asshole” Albini, Tweez are elementele de bază ale grupului în loc – melodiile discordante („Carol”, al cărui riff simplu și distorsionat sună ca o fotocopie slabă a 4a de la „Red” de King Crimson, „Charlotte”, care încearcă să adune niște forță dar suferă din cauza producției, „Darlene”, agresivitatea slabă a lui „Warren”, „Rhoda”), ritmurile greoaie, „sparte” sau în măsuri ciudate („Ron”, „Kent”, „Charlotte”, „Pat” dispune de o performanță chiar impresionantă la tobe de Britt Walford – still no Bill Bruford, but pretty damn good nonetheless), pasajele instrumentale („Nan Ding”, care adună la un loc mai multe riff-uri dar sună schizofrenic în loc de interesant datorită faptului că sunt toate îmbulzate în 1:47 minute, „Kent”, „Charlotte”), mormăilelile lui Brian care strică încearcarea de a crea o atmosferă „spooky awesome” fiindcă eșuează prea frecvent în peninsula Greg Lake („Carol” – Jesus, Brian încearcă să țipe dar pur și simplu sună patetic aici… -, „Charlotte”, „Darlene”, „Pat”), etcetera – okay, „Warren” nu-i din vina lui Brian: vocalele acolo sunt creditate unui tip numit Edgar Blossom. Problema e că, prin analogie torutată – piesele de Lego sunt corecte dar sunt asamblate prost. Tweez în total are un caracter haotic și dezorganizat, ca o lungă sesiune de improvizație/prostire/generally fucking around în loc de a, oh I dunno, înregistra un album, piesele scurte nu permit grupului să creeze și să susțină un „mood” anume fiindcă sunt prea ocupați încercând să forțeze toate ideile în câteva secunde (ceva ce funcționează dacă vorbim de fața a doua din Abbey Road, dar nu aici – de exemplu, „Kent” începe cu un riff promițător, procede să-l abandoneze și să devină o fleșcăială cu ritm sincopat și dup-aia trece într-o parte cu o repetiție obsedantă ce practic prezice piesele bune ale grupului; sau „Warren”, care durează 2 minute de încercare slabă de a face hardcore punk înainte de a se opri brusc și a începe un sample dintr-un tip zicând Jesus, hand me those god damn tweezers…), și melodiile nu sunt memorabile (poate cu excepția riff-urilor dure destul de reușite din „Ron” și „Carol”, din păcate stricate de faptul că Brian își deschide gura, și partea mai „creepy” din „Kent”). Well, cel puțin Albini asigură albumului un nivel de bază de calitate sonică, chiar dacă nu are sunetul pulverizant din Surfer Rosa, In Utero sau chiar Rid of Me - chitările distorsionate nu au destulă putere în spatele lor, ieșind un sunet subțire, înalt și ineficace („Charlotte” fiind cel mai grav afectat). I dunno, probabil altora le place Tweez, da’ eu cred că-i dezamăgitor/frustrant.

Slint – Kent

În 1989, Slint plănuiau să scoată pe piață un single 12”, dar au trecut pe o altă casă de discuri și n-au apucat. Materialul în chestiune, piesa nouă „Glenn” și o nouă versiune de la „Rhoda”, ambele instrumentale, au apărut postum în 1994 ca un EP numit Slint. Pe care nu-l am. Kind of a bummer, really.

Spiderland (1991) e unul din albumele alea care-s precedate de reputație și poate uneori să fie cam dificil de evaluat. Dar la ce să mă aștept de la un album care se zvonește că înregistrarea intensă a cauzat internarea cel puțin unui membru într-un azil, și a cauzat grupul să se desființeze mai târziu în același an. So, yeah, hai să scap odată de analogia asta: Spiderland e un Mare Salt Înainte (come on, Mao, when you gonna sue me, you commie fucker?!) – cam evident considerând c-am stat un paragraf să detaliez cum nu-mi place Tweez. Înainte de a sări-n piscină mai bine mă ocup de chestiile de bază: Steve Albini e înlocuit ca producător de Brian Paulson, care folosește un stil de înregistrare „live” nu atât de diferit, dar cel puțin dă albumului un sunet mai bun. And thank Satan, tobele și chitările distorsionate acum au forță în spatele lor (chiar dacă basul lui Brashear suferă și uneori devine inaudibil – y’know, mai multe joase n-ar strica) - okay, sunt părți prelungite ale albumului minimaliste, dar cel puțin de data asta e o alegere creativă și nu mixaj deficient. Right, time to dive. Veștile bune: Spiderland evită stupizenia monumentală a caracterului de jam session dezorganizat de pe Tweez – cele șase piese de aici („Breadcrumb Trail”, „Nosferatu Man”, „Don, Aman”, „Washer”, „For Dinner…” și „Good Morning, Captain”) au cel puțin 5 minute ca durată și permit grupului destul loc să se extindă cu pretențiile de prog-rock, piesele multipartite și pasajele instrumentale extinse, frecvent cu repetiție care din fericire e mai mult Velvet Underground decât Spacemen 3. Hell, între coperta aia (looks normal but somehow wrong…) și melodiile discordante (de data asta memorabile!), Spiderland are un caracter destul de malevolent, aproximând destul de bine frica aia constantă că ceva se întâmplă puțin în afară dar nu poate fi văzut - până și Brian cel puțin depune un efort să contribuie la atmosfera creepy în loc s-o strice, adaugând versuri narate cu un caracter mai suprarealist („Breadcrumb Trail”, „Good Morning, Captain…”). So, Spiderland = coloana sonoră a unei căderi nervoase/echivalentul audio al paranoiei? Sure, why not. Cât despre piese? Well… sunt bune! No, really: „Breadcrumb Trail” reușește să compenseze pentru versurile și vocalele slabe cu un riff armonic într-o măsură ciudată (gee, mă întreb de ce Slint uneori au primit porecla de „math rock”?) ce erupe într-o parte de „RAWK OUT” discordantă la un tempo greoi (tipul care a comparat piesa asta cu „Black Sabbath” nu era complet dus cu pluta), „Nosferatu Man” e o piesă mai agresivă ce se ridică la înălțimea titlului datorită unei combinații păienjenești între un riff curat cu un ritm „spart” și o melodie înaltă, scârțâită ca un polizor, înainte de a erupe din nou în previzibila secțiune de „RAWK OUT” (aw, look, Slint are trying to do heavy metal! Isn’t that cute?) și a evolua dup-aia într-o secțiune de repetiție obsedantă (cineva a ascultat partea de mijloc a lui „Red” de King Crimson…), „Don, Aman” iese imediat în evidență mulțumită riff-ului memorabil (sună ca o progresie de blues cântată pe o chitară dezacordată – rezultatul e destul de bun!), repetat obsesiv (cu o chitară adițională în contrapunct dar fără bas sau tobe pentru efectul ăla special de „pants-shitting paranoia”) și mormăielilor chiar amenințătoare contribuite de Britt Walford – aș zice că asta, „Nosferatu Man”, „Washer” și „Good Morning, Captain” sunt cele mai bune piese ale albumului -, „Washer” e cea mai lungă piesă a albumului și are un aranjament pe măsură: prima parte alternează între arpegii de chitară cu un caracter deprimant și acorduri susținute cât timp Brian demonstrează slăbiciunile vocii sale, un detur brusc la circa 3:23 adaugă tensiune aranjamentului introducând o variație mai întunecată, piesa dup-aia acumulează tensiune până la punctul culminant, și oricât de sarcastică ar părea expresia credeți-mă că „RAWK OUT”-ul agresiv rezultant e al naibii de efectiv (în special fiindcă imediat înainte grupul reduce volumul ca depunerea stivei de Marshalls să aibă un impact mai mare), și e totul ținut la un loc de probabil cea mai bună performanță a lui Walford, „For Dinner…” e cea mai scurtă piesă de pe album și singura instrumentală, servind mai mult ca un soi de pauză după „Washer” și o pregătire pentru MARELE CLIMAX lulz – e ușor să zic că depune din nou repetiția obsedantă și melodiile minore pentru un efect reușit și Walford din nou ancorează piesa blah blah blah dar trebuie să recunosc că, honestly, e veriga slabă a albumului și „Good Morning, Captain” reprezintă punctul focal, punctul culminant, „the money shot” al albumului – încă o felie extinsă plină de tensiune propulsată de un riff de bas procesat să sune fals în comparație cu chitările, plină de melodiile discordante, ritmurile non-4/4 și narațiunea care ar trebui să fie bine cunoscute până acum. Sfârșitul mai fleșcăit la o parte, it’s a damn good song. Dezavantajul albumului e că, well, în afară de faptul că reputația sa poate să diminueze calitatea pentru un ascultător, Brian continuă să fie veriga slabă a albumului – versurile sale care nimeresc ținta („Nosferatu Man”, „Good Morning Captain”, și tehnic număr „Don, Aman” fiindcă nu-s sigur dacă Britt e responsabil pentru versuri sau nu) de-abia întrec numeric pe cele care ratează („Breadcrumb Trail”: povestea pedestră, neinspirată a unei zile la carnaval cu un ghicitor , „Washer”), mormăielile sale continuă să fie ceva ce mai mult tolerez decât să-mi placă, cântatul său sună silit și ușor fals („Breadcrumb Trail”, „Washer”), și țipetele repetate de „I MISS YOU!” ar trebui să fie punctul culminant al lui „Good Morning, Captain” dar efectul e stricat de repetiție (yo, Brian, pro tip: trebuia să lași doar primele două ori) și ultimele scâncete pur și simplu sună patetic. Iarăși. Why the fuck is this guy the singer again? Dar nu e o problemă destul de mare încât să distragă de la reușitele albumului. Slint n-or avea talentul instrumental incredibil sau viteza orbitoare marca King Crimson, dar reușesc pe propriile condiții. Aruncați-i o încercare lui Spiderland dacă „post-rock amenințător” vă sună ca un compliment și aveți un stomac bun pentru narațiune morbidă, mormăită. Și ascultați-l tare, fiindcă atunci o să puteți să auziți basul și să simțiți dinamica extremă în toată gloria ei.

Slint – Washer

Slint – Good Morning, Captain

BEHIND YOU

Dacă aş zice Urge Overkill, cred că e foarte probabil c-aţi răspunde “huh?”. Totuşi, cred că-i ştiţi deja. See, au avut un cover de la “Girl, You’ll Be a Woman Soon” de Neil Young care a apărut în Pulp Fiction în scena în care Uma Thurman descoperă cocaina lui John Travolta şi ingerează prea mult.

Ironia e, “Woman Soon” a devenit cel mai mare hit al lor deşi n-are aproape nimic de-a face cu stilul lor obişnuit. Oricum, Urge Overkill (sau UO) n-au o istorie prea interesantă: formaţi în 1986 în Chicago şi luându-şi numele de la un vers din “Funkentelechy” din Parliament, au pierdut timp ca un grup generic de noise-rock înainte să treacă la un stil de alternative rock, au fost promovaţi ca “The Next Big Thing” da’ n-au reuşit să devină faimoşi în climatul post-Nevermind şi eventual s-au dezintegrat în 1997.

Well, vreau azi să vă zic despre Saturation (1993), care eu sunt convins că e cel mai bun album al grupului. În momentul înregistrării, Urge (al cărui aliniament era: Nash Kato – chitară + vocale, Eddie “King” Roeser – bas + vocale, Blackie Onassis – tobe + vocale) îşi stabiliseră deja stilul de vreo 2-3 ani, şi anume: o reconstrucţie înspăimântător de exactă a rock-ului din anii ’70, amalgamând elemente de power pop (muzica în general, umorul sarcastic, batjocoritor teleportat direct de la Cheap Trick) şi glam rock (armoniile vocale ale membrilor?), printre altele, dar modernizată cu o doză mare de ironie fiindcă, deh, anii ’90, man. Saturation a reprezentat primul album al grupului pentru Geffen Records după 7 ani pe una minoră, şi deţine două avantaje comparat cu albumele lor anterioare precum Americruiser, Supersonic Storybook sau Stull.

Primul ar fi sunetul: câlcâiul lui Ahile al albumelor anterioare (în special Storybook, care sună inert şi lipsit de forţă) e reparat aici mulţumită producătorilor Butcher Bros. şi Andy Kravitz, care mixează instrumentele ca lumea şi dau albumului o prezenţă sonică impozantă (comparaţi Saturation cu Storybook - e o diferenţă gen zi-noapte), dar mai şi “lustruiesc” puţin ca să-l facă să sune ca un album care ar fi putut s-apară prin 1978. Din nou, către creditul lor, Saturation evită tendinţa unor albume din aceea perioadă către un sunet plasticizat (hey there, Jesus of Cool), şi în general seamănă cu un Automatic fără elemente electronice şi mult mai “retro” (singurele devieri de la sunetul direct ar fi “Dropout”, un sintetizator în “Tequila Sundae”, un Rhodes la începutul lui “Crackbabies”, experimentarea cu separare stereo din ”The Stalker” – tobe pe stânga, chitări pe dreapta – şi percuţia inversată din “Heaven 90210″).

Al doilea avantaj: UO au rezolvat problema materialului neregulat ce stânjenea albumelor anterioare. Okay, cu excepţia lui “Dropout” (ritmul electronic e okay, riff-ul e mai “meh”) şi a piesei ascunse stupide “Operation Kissinger”, Saturation e plin de piese care, dacă nu ies din cutia de power pop sau realizează vreo inovaţie, cel puţin au bunul simţ să aibă riff-uri bune (“Woman 2 Woman”, o reciclare decentă a vechei progresii A-E-G-D, rock ‘n roll-ul clasicist “Bottle of Fur”, “The Stalker”, pop-punk-ul rapid “Erica Kane”, “Heaven 90210″). Deşi pe parcursul a 12 piese sunetul uniform, lipsit de mare varietate iese în evidenţă ca un dezavantaj, Saturation e un album “fun”, în special considerând piesele mai memorabile precum: “Sister Havana” (un rock cu 4 acorduri solid – chiar dacă sună foooooaaaaaarte familiar - dar cu puţină varietate în structură printr-un “bridge” panicat, bazat pe o chitară manipulată să sune ca un sitar), ”Tequila Sundae” (destul de “grungy”), “Positive Bleeding” (din nou cu chitara-sitar + nişte chitări acustice ce-mi amintesc puţin de Big Star), melodicul “Back on Me” (piesa rară a albumului unde chitările acustice sunt cam la fel de predominante ca cele electrice, şi recunosc că-mi place melodia de chitară inserată pe la 1:30 + armoniile vocale ale celor trei membri din refren), ”Crackbabies” şi “Nite and Grey”.

Urge Overkill – Sister Havana

Urge Overkill – Tequila Sundae

Urge Overkill – Positive Bleeding

Ghost in the Shell: Stand Alone Complex (GitS:SAC)
Gen: SF/acţiune + altele
Creat de: Kenji Kamiyama
Producători: Kaoru Mfaume, Tsutomu Sugita, Yuichiro Matsuka, Charles McCarter; Shigeru Watanabe, Mitsuhisa Ishikawa (producători executivi);
Scenarişti: Hiroshi Sato, Junichi Fujisaku, Shotaro Suga, Yoshiki Sakurai, Kenji Kamiyama, Nobuhisa Terado, Dai Sato
Regizori: Kenji Kamiyama, Atsushi Matsumoto, Atsushi Wakabayashi, Hideyo Yamamoto, Kazunobu Fusegi, Kenichi Takeshita, Masaki Tachibana, Masayuki Yoshihara, Minoru Ohara, Ryutaro Nakamura, Toshiyuki Kono, Yasuhiro Geshi

Distribuţie: Atsuko Tanaka, Akio Otsuka, Koichi Yamadera, Osamu Saka, Taimei Suzuki, Taro Yamaguchi, Toru Okawa, Yutaka Nakano, Sakiko Tamagawa, Rikiya Koyama, Oki Sugiyama,
Coloana sonoră: Yoko ”God” Kanno
Durata episoadelor: circa 26 min.
Canal: Animax
Difuzat: 1 octombrie 2002-25 martie 2003

Ghost in the Shell: Stand Alone Complex (pentru restul reviewului, Gits Sack) e făcut de Production I.G., a/k/a acelaşi studio care a fost responsabil pentru filmul din 1995 şi In No Sense. Reacţia mea iniţială: “Oh, great. Aceeaşi tipi care au stricat filmele cu lenea şi amatoria. This is gonna suck.”

Şi dup-aia am văzut primul episod. Dup-aia: “OHMYGOD THAT WAS EPIC ALL IS FORGIVEN.”

Excesiv de melodramatic? Poate, dar după ce am îndurat două filme şi în sfârşit îmi cade în mâini un serial grozav, cred că am câştigat dreptul să exagerez puţin.

IT'S STILL THE FUTURE, BITCHES, BUT MORE AWESOME

Gits Sack are loc în 2030, dar n-are absolut nici o legătură cu evenimentele din filmele lui Mamoru Oshii (şi cu atât mai bine!), constituind un univers separat, propriu. Ideea de bază a serialului e o combinaţie de SF, acţiune, dramă, thriller ocazional şi o mare lingură de serial poliţist, urmărind “aventurile” Secţiei de Securitate Publică 9 (pe scurt, Secţia 9/S9), o instituţie secretă (pentru unele personaje considerată un zvon) cu o sferă de activitate la fel de largă ca puterile sale: un amestec de poliţie, poliţie DE INTERNET, brigadă antiteroristă şi instituţie de spionaj practic deasupra legi, care răspunde direct Ministerului de Interne japonez. În mod bizar, o instituţie atât de importantă reuşeşte să opereze cu doar 7 membri principali (mai târziu 9, but let’s not get ahead of ourselves), plus personaje incidentale sau secundare. Avantajul lui Gits Sack faţă de filme e evident din start: prezintă audienţei în mod mai fidel “întinderea” atribuţiilor S9 şi-i arată în acţiune într-o varietate de medii. Sau, pe scurt, EXTRA FUN. :D

Şi, oh yeah, dacă vă întrebaţi, titlul se referă şi la faptul că sunt două tipuri de episoade: Stand Alone (le recunoaşteţi după ecranul verde), care sunt practic episoade… er, “izolate”, şi Complex, care urmăresc povestea cazului Laughing Man – un caz ce începe destul de simplu dar se complică oribil (şi în mod “EPIC”) până la sfârşit. Don’t worry, it’s really cool, şi mai şi explică la sfârşit ce înseamnă exact “Stand Alone Complex” – dar e cam enervant că n-au explicat niciodată ce înseamnă “Ghost” şi a trebuit să mă uit online pentru răspuns (THANKS FOR NOTHING, ASSHOLES).

Aşadar, The Magnificent Seven Eight OVER 9000 Eight sunt:

In Japan, Leather Jacket + Bikini = COMBAT GEAR.

Maiorul Motoko Kusanagi (Tanaka), a/k/a “Captain Liquid Awesome”, este personajul principal, comandatul echipei S9 în timpul operaţiunilor de teren, şi din câte am înţeles eu #2 în ierarhia S9 imediat sub Aramaki. Unul din membrii S9 care e complet cyborg, ea posedă o competenţă intimidantă în aspecte precum lupta, hacking şi altele, iar trupul de cyborg îi conferă posibilitatea de a sări foarte sus cu uşurinţă sau de a sări de la înălţimi înalte fără a se răni în aterizare (undeva, Spiderman plânge de invidie). Oh, yeah, şi am menţionat capacitatea atletică care, atunci când folosită la capacitatea maximă, o face să pară un urmaş pierdut de-al prinţului din Prince of Persia. The Sands of Time? (alergat pe ziduri, etc.) După cum vedeţi din imaginea adiacentă, în universul ăsta Kusanagi şi-a vopsit părul violet şi are ochi roşii, schimbare cosmetică ce acompaniază un transplant de personalitate comparat cu incarnarea sa plictisitoare, super-gravă din GitS şi Innocence (dacă sunteţi fani Stargate, e acelaşi contrast între Kurt Russell şi Richard Dean Anderson în rolul lui O’Neill). Yep, Kusanagi aici are o personalitate, şi una memorabilă: yeah, e practic letală când vine vorba de situaţii violente şi când vine vorba de funcţia de comandant ea mereu stăpâneşte situaţia (cum nu ezită să ne amintească Batou şi Ishikawa în episoadele “Android and I” şi “Escape From”, respectiv), dar are un simţ al umorului cu o specializare în replici sarcastice şi zeflemea la adresa celorlalţi, o balanţă efectivă pentru tendinţele mai stoice (nu e o coincidenţă că are aceleaşi iniţiale cu personajul similar Misato “Evangelion” Katsuragi). Kusanagi are o dinamică interesantă cu Batou, unde torentul de persiflări şi glume dintre cei doi ascund o relaţie care treptat iese la iveală (*cough*Mulder-Scully*cough*), chiar dacă Batou îi acordă o importanţă mai mare. Oh yeah, şi animatorii i-au dat un costum tâmpit pentru majoritatea anime-ului într-o încercare eşuată de a-i reduce coeficientul de “AWESOME”. Seriously, it’s very stupid – aveţi noroc că-l vedeţi doar parţial în imaginea de sus.

Sometimes I open my mouth and then I forget to close it again... because of VIETNAM!

Batou (Otsuka), a/k/a “Steven Seagal”, în engleză ar putea fi descris ca “The Big Guy”. Un cyborg înalt, muscular şi bazat ca aparenţă Steven Seagal (după cum spune Masamune Shirow… that explains the ponytail…), Batou din fericire nu are personalitatea fără haz, egoistă şi ridicolă a lui Seagal. Din contră, în echipă el e tipul comic, cel care face cele mai multe glume sau insulte spuse în glumă. Oh yeah, şi are un trecut cam traumatic de unde i se trage o fire cam uşor de enervat, so try not to piss him off. Deşi trupul său de cyborg îi conferă aceleaşi capacităţi ca Kusanagi, preferă forţa brută şi armele mari, duh. În majoritatea misiunilor e asociat cu Togusa, care tinde să fie cel mai frecvent recipient al sarcasmului său. Nu se poate nega faptul că nutreşte o atracţie faţă de Kusanagi (yeah, it’s pretty fuckin’ obvious), dar sentimentul nu ajunge nicăieri… 90% din timp. They’re still best friends tho’.

Damn, I'm so hot I wanna fuck myself

Togusa (Yamadera), a/k/a “Kaji Spiegel”, e singurul membru al echipei care nu a suferit modificări cibernetice masive (în afară de găurile obligatorii din spatele gâtului ca să se conecteze la Internet). De fapt, mai e şi singurul membru care n-a avut un trecut militar, fiind un fost detectiv recrutat de Kusanagi pentru a “balansa” echipa cu un membru “natural”. Reuşeşte să nu fie măcelărit pe parcursul serialului în ciuda dezavantajului evident de a fi un om “natural”, în mare parte prin pragmatism. În mod uimitor pentru un serial poliţist, are o soţie şi doi copii care nu mor sau sunt puşi în pericol extrem pe parcursul atât a Gits Sack cât şi a Gits Sack 2nd Gig. Frecvent partener cu Batou, atât în misiuni cât şi în competiţii de zeflemea. Tinde să-l întrebe pe Batou puţin prea des dacă a fost chiar necesar să doboare uşa şi să-şi golească cele două mitraliere înainte de a pune măcar o întrebare.

I'm getting too old for this shit...

Ishikawa (Nakano), a/k/a “Teh 1337 Haxx0rm3i573r”, e membrul echipei specializat în orice are de-a face cu calculatoarele şi tehnologia. Probabil cel mai în vârstă membru al echipei, el nu asistă aproape niciodată la vreo operaţiune de teren, because he’s a pussy fiindcă e prea ocupat să hackuiască Serverul Important al Episodului sau să intre prin “backdoors” sau să afle ce-i cu virusul/trojanul de azi… you get the point.

WHY HELLO THERE MISTER PRISON RAPIST

Saito (Okawa), a/k/a “YOU GON’ GET SNIPED MUTHAFUCKA”, e franctirorul echipei, care poate să tragă orice cu acurateţe fatală. Această înzestrare de-abia reuşeşte să compenseze pentru faptul că ochiul cibernetic îl face să arate ca un tip care de-abia a evadat din închisoarea Folsom. Alături de Togusa e cel mai puţin “cibernetizat” membru al S9, diferenţa fiind că Togusa e aproape complet natural dar Saito are un ochi şi o mână cibernetică (ca să nu tremure, duh). Şi… er… well, poate aş zice mai mult dacă ar avea un rol mai important. Eh, practic, orice din seria asta care nu e Kusanagi, Batou, Togusa, Ishikawa, Aramaki sau This Week’s Villain tinde să cadă în fundal.

Hi, I'm here to apply for the position of creepy douchebag...

Pazu (Onozuka), a/k/a ”Creepy Douchebag”, e alt membru al S9. Probabil cel mai puţin important de fapt, considerând că nu se distinge prea mult prin personalitate şi nu iese din fundal când vine vorba de misiuni. Şi n-are nici o specializare sau ceva de genul. Yeah… eh… el îndeplineşte mai orice funcţie trebuie îndeplinită în momentul dat.

DUUUUUUUUUUUUUHHHHHHHHHHHHHHHHH

Borma (Yamaguchi), a/k/a “Batou, But He’s Bald”, e tipul din grup care se ocupă cu explozivele în timpul misiunilor, şi celălalt expert în informatică, cu specializarea în creerea de vaccine în caz că vreun cyborg e infectat cu un virus (virusuri care în general sunt primite de la This Week’s Bad Guy – serialul în mod înţelept nu arată scenele suplimentare în care izbucneşte o contaminare în sediul S9 fiindcă cineva s-a uitat la site-ul de porno fără să aibă un anti-virus). Borma frecvent cade în echipă cu Paz când e vorba de operaţiuni de teren, dar se distinge prin ochii săi cibernetici şi chelia, un aspect care răspunde la întrebarea “cum ar arăta Riddick dacă ar fi EVIL şi ar fi desenat de Mihai Grăjdeanu?”

Turn over the information you will, or Force-choke you I shall!

Daisuke Aramaki (Saka), a/k/a “El Jefe”, e… uhm… well, şeful echipei. Yeah. Well, şeful care stă la birou şi coordonează totul de acolo (şeful care merge pe teren fiind Kusanagi). Are un rol destul de important fiindcă el e cel care trebuie să-i intimideze pe reprezentanţii diferitelor ministere, secţii de poliţii locale sau cei din armată care vor să se ocupe de problemă. Şi în general reuşeşte să îndepărteze obstrucţiile ca S9 să poată acţiona singuri. Oh yeah, şi uneori se mai duce pe la guvern sau diverse companii ca să stoarcă nişte informaţii care le trebuie. Because he’s the chief. Yeah.

WHY DO I HAVE TO BABYSIT THE EWOKS???!!!!

Conform Constituţiei din Japonia, art. 42 subart. 5150, secţiunea 90125, fiecare anime e obligat să aibă cel puţin un personaj enervant pe care Cristi să-l urască, pentru că n-are voie să-i placă 100% un anime. În Gits Sack funcţia asta e îndeplinită de Tachikomas (toate cu vocea de Tamagawa). Tachikomas = tancuri controlate de AI, construite într-o formă asemănătoare cu păianjenii ce le acordă o mobilitate sporită. Sună mişto până acum? Oh yeah, Tachikomas pot să vorbească. Cu vocea etern de enervantă a unei fetiţe de 5 ani şi cu o tendinţă către replici care stabilesc că au nu numai vocea, cât şi IQ-ul unei fetiţe de 5 ani. Cu o voce similară cu Asuka şi la fel de enervanţi ca Ed în Cowboy Bebop, Tachikomas reprezintă practic Ewoks pentru Gits Sack – un element exagerat de infantil (născut din obsesia japonezilor pentru “Kawaisa“) care nu numai că nu se asortează, dar şi intră în conflict cu universul (post)cyberpunk şi strică tonul. Seriously. E frustrant să ai un lanţ de umor sarcastic sau chestii grozave întrerupte de infantilismul insuportabil al roboţilor ăstora idioţi. Fuck them. Cele mai bune roluri al lor sunt în primul episod, “Section-9″, unde nu spun absolut nimic, şi după aia în “Barrage”.

Mamoru Oshii e arestat abuziv şi pregătit pentru incarcerare în Guantanamo Bay pentru cele două filme oribile (conform codului penal japonez art. 1984 subart. 976-EVIL)

Cel mai evident semn al unei îmbunătăţiri masive comparat cu filmele anterioare, în afară de faptul că Kusanagi arată mult mai bine şi are o personalitate, e faptul că numele lui Mamoru Oshii e complet absent din echipa creativă a lui Gits Sack. Rolul lui e preluat complet de Kenji Kamiyama, care serveşte ca regizor, producător şi scenarist-şef. Yeah, he’s the guy who made Gits Sack awesome.

Robot geishas. Robot geishas fuelled by SEMEN. I am not making this up.

Şi da, am făcut paragraful ăla doar de dragul unei glume stupide. Dar asta nu schimbă faptul că Gits Sack cunoaşte o îmbunătăţire de pe urma schimbării echipei creative şi integrării în formatul de serial de anime. Practic, comparaţia ar fi GitS + In No Sense = Stargate (filmul), şi Gits Sack = Stargate SG-1. Primul episod, “Section-9″, pare special creat pentru a maximiza impresia că lucrurile s-au schimbat în bine - ignorând faptul că Yoko Kanno e acum la bord pentru a crea muzica, sunt introduse deja cele două elemente esenţiale care demonstrează schimbarea: Kusanagi kicking arse (uitaţi-vă la mişcările de Matrix care le face pe un tip minor în primele minute) şi umorul. Da, UMORUL – am descoperit în sfârşit un anime care poate să facă umor ca lumea. În afară de faptul că prima replică e sus-menţionatul tip minor zicând “You guys are cops? There’s no justice!“, acţiunea de bază din primele minute este că nişte geisha androide îl ţin ostatic pe ministrul de externe.

You can’t make this shit up. Şi, partea bună? FUNCŢIONEAZĂ.

Okay, situaţiile cu care se confruntă S9 în general nu se ridică la înălţimea ciudăţeniei “Robot geishas have kidnapped the President” (cu excepţia poate a lui “Angels’ Share”, which is pretty funny too), aşa că nu e o surpriză că majoritatea umorului din serial vine din dialog. Mai precis, sarcasm, insulte, zeflemea, toate alea. Practic fiecare personaj primeşte cel puţin o replică amuzantă în serial - Kusanagi, Togusa şi Batou cel mai des, duh; Ishikawa şi un personaj incidental au două din cele mai amuzante totuşi – în episodul “Android and I”, după ce a terminat o discuţie cu Aramaki, cineva din fundal îl întreabă pe Ishikawa ce nu e-n regulă, şi el zice “He complimented me…“, iar în episodul “Intercepter” un tip descrie un sistem de supraveghere lui Togusa şi zice “We’ll even be able to measure the arc when he’s pissing!“.

YES PLEASE DO, J.D Salinger readin' asshole...

În afară de faptul că îmi menţine atenţia constant şi chiar mă face să râd (!), umorul din Gits Sack are şi rolul important de a menţine serialul într-o stare de echilibru. Vedeţi, Gits Sack e genul ăla de serial care prezintă o mare varietate de scenarii, “moods” şi chiar trece şi prin genuri diferite pe alocuri – într-un fel ca un Cowboy Bebop postcyberpunk cu personaje non-enervante, muzică electronică şi aceeaşi diversitate stilistică. Spre deosebire de GitS şi In No Sense, replicile amuzante şi interacţiunea dintre personaje serveşte ca o contragreutate pentru momentele în care serialul devine dramatic (“Intercepter”, “Decoy”, “Lost Heritage” majoritatea episoadelor Complex tind să încline către dramă dar în special seria de episoade ce începe cu ”Re-View” şi se termină cu “Stand Alone Complex”), terifiant (“Jungle Cruise”… Jesus Christ, “Jungle Cruise”…) sau contemplativ. De fapt, avantajul lui Gits Sack e că dacă iniţial are câteva distincţii mai “clare” între episoade fiindcă e de-abia la început, după câteva episoade începe să amestece totul cu pricepere până ce aceste distincţii sunt greu de realizat – de exemplu, “Missing Hearts” e un episod uşor comedic (Kusanagi intimidându-i pe ceilalţi + demonstrând avantajele ei faţă de Batou) dar include un subtext interesant despre diferenţierea din viitor între oamenii (cu bani) care pot să-şi permită prostetizarea/cibernetizarea şi oamenii (săraci) care trebuie să se bazeze pe transplante de organe. Sau “Idolator”, care începe cu câteva glume, trece la o scenă de acţiune lungă, plină de suspans într-un depozit abandonat şi termină cu o replică meditativă din partea lui Kusanagi, care declară că preferă “marionete care se conformează viselor oamenilor în locul eroilor care nu se ridică la nivelul reputaţiei lor.” Hell, “Jungle Cruise”, cel mai terifiant episod Gits Sack şi care eu sunt convins că e cel mai bun episod Stand Alone, are o glumă amuzantă DIN PARTEA TACHIKOMAS. Da, Tachikomas spun o glumă BUNĂ (“Borma’s discomfort index is at 68%“). Nici mie nu mi-a venit să cred prima oară!

Spitalul de nebuni, psihopaţi şi cei care lasă comment-uri pe YouTube

Acest balans mă duce la un alt avantaj al lui Gits Sack, şi anume faptul că cel puţin face un efort să exploreze+explice exact cum funcţionează universul postcyberpunk care l-a construit şi încearcă să dezvolte personajele. Detaliile despre univers tind să vină în mod clasic, şi anume: ca un robinet care n-a fost închis complet şi picură constant. Astfel, personajele tind să menţioneze detaliile relevante pentru fiecare episod (memorabile pentru mine: “Missing Hearts”, ce aplică prăpastia săraci-bogaţi în contextul cibernetizării; “Jungle Cruise”, care arată în mod minuţios şi îngrozitor de ce e capabil CIA-ul Imperiului American şi menţionează “al treilea război mondial”; ”Portraitz”, care e un episod slab dar ideea unui spital de rehabilitare pentru cei dependenţi de Internet e plauzibilă în univers – yeah, imaginea din dreapta arată camera de cazuri terminale; episoadele Complex începând cu “Re-View” dezvăluie previzibila Conspiraţie Masivă pas-cu-pas, ca piesele unui puzzle uriaş, dar introduce conceptul unei boli chiar brutală – scleroza creierului cibernetic). Oh yeah, şi cât de mult mă enervează, îmi pare bine că Kusanagi are dubii despre eficienţa Tachikomas considerând tendinţa lor către digresiuni lungi (seriously, au preluat-o din In No Sense?) şi posibilitatea ca ele să se individualizeze, ceea ce-i exact ce nu vor (în “Testation” chiar se arată cum S9 după fiecare misiune resincronizează Tachikomas şi le monitorizează în caz că apar “idiosincrasii” – cuvântul lor; “Machines Désirantes” explorează mai detaliat această problemă).

Batou: "Character development? Huh? Does that mean you'll get normal clothes?"

Cât despre dezvoltarea personajelor, îmi pare bine să văd că Kamiyama & co. fac efortul de a stabili personajele ca… y’know, persoane complet formate, nu caricaturi duodimensionale lipsite de profunzime. Kamiyama are două procedee favorite în acest scop, amândouă din ele efective. Primul este incluziunea scenelor cu personajele după ce au terminat treaba: astfel, Kusanagi şi Batou au momente în care se îmbată şi socializează/flirtează/whatever la sfârşitul lui ”Android and I”, şi o scenă similară la sfârşit APROAPE compensează pentru faptul că “Escape From” e probabil cel mai slab episod Stand Alone; de asemenea, anumite scene în “Android and I”, “Intercepter” şi “¥€$” arată cum Togusa încearcă să balanseze munca cu familia sa.

Dude, ăştia au o sursă de referinţe mult mai mare ca mine...

Celălalt e prin discuţii uşor filozofice sau intelectuale între personaje, şi aici Kamiyama câştigă un credit masiv pentru faptul că nu par la fel de intolerabile, infinite şi pretenţioase ca în In No Sense. Pe măsură ce serialul avansează către final, acestea devin destul de regulare, până ajung aproape de frecvenţa de “1 discuţie sau replică interesantă/episod” – hell, “Stand Alone Complex” conţine probabil cea mai lungă, şi una care reuşeşte să nu fie pretenţioasă deşi conţine încă un concurs de “cine poate cita din surse de care nici Cristi n-a auzit”. Am menţionat deja ce zice Kusanagi la sfârşitul lui “Idolator”, dar pentru mine se distinge şi discuţia lungă despre scăparea din realitate din “Escape From”, terminată cu replica destul de memorabilă “Dreams have meaning for you because you’re fighting for them within reality“. Sau în episodul “Barrage”, când Kusanagi explică de ce s-a înşelat în privinţa Tachikomas.

Şi n-am menţionat şi faptul că Kamiyama & co. menţin un echilibru bun între episoadele Stand Alone şi Complex! Really, elemente din astea ce demonstrează că echipa creativă ştie ce face şi e atentă sunt cele care furnizează ultimul ghiont, y’know, ce trece un serial bun peste linia de finiş şi îl face grozav.

EXTREME MEGA KUNG FU JUMPING ACTION

Cum e de aşteptat, editarea e mult mai disciplinată decât în GitS + In No Sense – considerând faptul că echipa trebuie să înghesuie destulă acţiune sau să avanseze povestea cazului Laughing Man (în funcţie de episod) în doar vreo 22-23 minute (ştiu c-am zis 26 sus, dar scădeţi 1:30 pentru genericul de început şi încă vreo 2:30-3:30 pentru genericul de sfârşit). Kamiyama are bunul simţ de a evita una din slăbiciunile lui GitS şi foloseşte nişte “camere” dinamice în loc de statice, chiar imitând pe alocuri efectul de “shakycam” (“Captivated”), şi în general combinaţia rezultantă din animaţia profesională + “camere” non-statice = ohmygod DYNAMISM. Exact ce lipsea!

De asemenea, îmi place faptul că Kamiyama introduce anumite scene filmate “la persoana I” din perspectiva diferitelor personaje, ilustrând exact cum funcţionează Internet-ul S9, telepatia, etc. That’s fun too. Filmarea la “persoana I” funcţionează când e în mâini bune (nu vreau să-mi imaginez ce-ar fi făcut Oshii cu ea…).

Bine, Kamiyama nu se desparte nici el complet de scenele statice, prezente când personajele discută telepatic – poate e un fetiş de-al japonezilor? -, dar cel puţin le reduce şi-şi aminteşte să ANIMEZE FUNDALUL. De exemplu, în “Section-9″ e o scenă în care Aramaki şi Kusanagi discută într-o maşină telepatic, dar cel puţin prin parbriz se vede că maşina e în mişcare (thanks, copacii fictivi de pe trotuar!). Sau monologul luuuuuuuuuuung al lui Kusanagi din “Decoy”, unde cel puţin vedem un zoom-in pe o maşină în trafic şi asta menţine atenţia în oarecare măsură.

Din fericire, nu abandonează şi utilizarea lipsei de sunet ca o metodă de a spune povestea. Un exemplu bun ar fi scena în care Togusa se duce la toaletă la trei dimineaţa (okay, not really) în “Intercepter” – total silence = really creepy. It works. Sau când Aramaki discută cu Saori în “Lost Heritage”, dar cu efect deprimant în loc de “spooky”.

(Oh yeah, şi coloana sonoră e de Yoko Kanno. Mai trebuie să zic ceva?)

Echipa S9, imediat după vizionarea episodului "Chat"

Şi asta mă aduce, în mod coincidental, la slăbiciunile Gits Sack. Yeah, există. Nu, n-au de-a face cu animaţia (profesională), actoria (chiar prezentă aici, spre deosebire de vocile robotice din GitS + In No Sense), lungimea excesivă a scenelor (nu prea), scenele statice (nu-s exact statice dacă se mişcă fundalul, nu?) sau Tachikomas (AAAARRRRGHHHH!). În primul rând, deşi scenariile au un nivel minim de calitate pe parcurs, vreau să menţionez o scenă din “Decoy” şi întregul episod “Chat” pentru o problemă. Vedeţi, în “Decoy” suntem trataţi la o scenă luuuungă (asemănătoare cu Batou venind acasă în In No Sense, de fapt) unde Kusanagi se conectează la Matrix, dup-aia se deconectează, merge la întâmplare prin apartament, bea ceva şi se uită pe geam. Acompaniată de o naraţiune ce descrie istoria cazului Laughing Man. Dudes, asta se cheamă Infodump şi e un lucru care e enervant dacă nu e făcut ca lumea. Kusanagi, Aramaki sau altcineva explicând celorlalţi membri ai echipei cu ce se confruntă într-un episod şi furnizând detaliile necesare, asta e okay. Dar Infodump-urile din astea sunt enervante fiindcă se adresează direct audienţei şi e evident că autorul s-a dat bătut şi le-a băgat pur şi simplu în scenariu fără să le integreze sau să încerce subtilitate. Yeah. Geez, cel puţin Togusa monologhează în loc să arunce informaţiile în poala audienţei la începutul lui “Stand Alone Complex”.

FUTURE INTERNET, NOW WITH 25% MORE RETARDATION

“Chat” nu suferă de sindromul “naraţiune + imagini la întâmplare”, dar sunt convins că e cel mai slab episod Complex. O să vă rezum totul: Kusanagi intră într-un chatroom, 2/3 din episod e un uriaş Infodump plictisitor despre cazul Laughing Man băgat în gurile diferitelor personaje, şi episodul arată la sfârşit că Kusanagi conducea în timp ce se conecta la Internet. Până şi Batou zice “What the fuck, man?” (well, nu în cuvintele exacte, dar atitudinea e inconfundabilă). 1 scenă din “Decoy” + 2/3 “Chat” nu-s exact probleme masive de ordinul Tachikomas, dar sunt cam dezamăgitoare/surprinzătoare în mod neplăcut considerând calitatea serialului în general.

De asemenea, sfârşitul lui “Chat” m-a făcut să realizez că, y’know, dacă Batou şi Kusanagi (dar nu numai ei) ar comunica propriu-zis în loc să se ignore unul pe altul fiindcă unul e frustrat că celălalt nu era atent sau să vorbească în mormăieli criptice dar să nu le explice, ar rezolva ceva mai repede cazul Laughing Man.

OH MY GOD I'M IN A CHATROOM WHAT DID I DO TO DESERVE THIS WHY GOD WHYYYYYYYYYYYYYYY

“Chat” mă aduce la o altă chestie. Gits Sack arată Internetul ca pe o “realitate virtuală” unde oamenii discută între ei. No. Just no. Please, don’t. Am văzut ideea asta de atât de multe ori încât n-o mai pot lua în serios. E “cheesy” acuma pentru mine. Şi n-am menţionat faptul că personajele din chatroom-ul respectiv par să fie chiar inteligente! Şi n-am auzit vreo insultă homofobică, misogină, vreun troll care să nu ştie să scrie, sau vreun idiot de 13 ani care să zică “H4Y GUYS IM 73H 1337 HAXX0R LULZ!!!!11111oneoneone”. Fuckin’ hell, asta nu-i realistic, vorbim despre Internet aici! Marea canalizare digitală! Come on!

Şi ce-am menţionat mai sus cu “SEMEN-POWERED ROBOT GEISHAS”? Gits Sack foloseşte genul ăla de androizi care sângerează un lichid alb când sunt împuşcaţi şi fac evitarea conotaţiilor freudiene imposibilă. Yeah, exact ca “Internet = VIRTUAL REALITY LOLOLOLOL”, e una din ideile alea care nu le mai pot lua în serios…

Yeah, ştiu, o critică minoră. Well, am găsit o altă problemă, ceva mai puţin minoră: întreg serialul e animat de tipi. Acest lucru se manifestă în două metode, care eu le-aş numi “STUPID CLOTHES” şi “CAMERA IDIOCY”.

Togusa: "Hey, boss, please put some clothes on, I can't concentrate because of your stupid outfit..."

Victima primei metode e în cele mai multe cazuri Kusanagi, ca şi când designerii urau personajul sau ceva. Yeah, are o ţinută care, dacă mă gândesc bine, e cel puţin 70% stupidă. Seriously, Leather Jacket + Bikini + Chiloţi Negri = PRETTY FUCKING STUPID. Nu ştiu cine crede că egalează “COMBAT GEAR”. Ştiu că e cyborg şi deci are un corp complet prostetic, dar câteva episoade arată că nu e exact invulnerabilă, deci n-ar avea mai mult sens să nu lase părţi mari ale corpului expuse? Y’know, in case there’s snipers and shit? Dar mai important… hey, dudes, vă aşteptaţi să vă iau în serios? I mean, really. Aveţi o eroină deja introdusă din primul episod ca hipercompetentă în absolut orice, sarcastică, şi în general “liquid awesome”. Come on, ţinuta aia strică efectul. Cine sunteţi voi, tipii din Star Trek-ul anilor ’60? Nu ştiu ce vroiaţi să faceţi cu decizia asta (oh yeah, probabil să câştigaţi audienţa de otaku care se masturbează la anime), dar serios, contrastul între “personalitate + competenţă” şi “haine stupide, posibil sexualizate (fiindcă Cristi mereu supra-analizează totul)” e prea mare de ignorat. E practic o disonanţă cognitivă, ca şi când un tip a creat o eroină excelentă şi l-au pus pe tipu’ lasciv dar sexist s-o deseneze. E o prezenţă în general enervantă dar rămâne în fundal, totuşi pe alocuri (read: scenele chiar stupide) devine atât de artificializată/ridicolă încât îmi distrage atenţia şi strică efectul. Yo, guys, asta-i exact ce NU VREŢI SĂ SE ÎNTÂMPLE.

OI! YOU'RE THE BASTARDS DRAWING ME IN SKIMPY CLOTHES?! EAT LEAD, MUTHAFUCKAS

No kidding, a trebuit să număr episoadele în care Kusanagi primeşte nişte haine non-stupide (“Testation”, ultima 1/3 din “Decoy”, “Meme”, “Idolator”, “Chat” – dacă luaţi în considerare avatar-ul -, “Not Equal”). Hell, în “¥€$”, după un “accident” care “reduce” şi mai mult ţinuta ei, Aramaki o întreabă pe Kusanagi “Are you wearing that to try to get my attention?“.

Oh yeah, şi-n “Missing Hearts” Kusanagi primeşte nişte ochelari de soare stupizi (hint: sunt mov). Şi-n anumite episoade (“Decoy”, “Portraitz”), geniile din departamentul de animaţie au crezut c-ar fi o idee bună să facă o schimbare minoră, şi anume să scoată singurul element oarecum “cool” (*cough*leatherjacket*cough*). THAT’S STUPIDER.

Vă prezint compilaţia de screenshots intitulată "THESE SCENES ARE STUPID BUT THEY EXIST BECAUSE SOMEONE, SOMEWHERE, IS FAPPING TO THIS SHIT."

Dar dacă “STUPID CLOTHES” e o problemă în general restrânsă doar la Kusanagi (deşi mai apar şi alte personaje feminine cu această boală) şi care rămâne în fundal, categoria “CAMERA IDIOCY” e genul de efect atât de evident plasat, insubtil, fals şi ridicol că produce efectul de a mă scoate din universul Gits Sack şi a mă aduce înapoi în realitate unde mă gândesc cine a avut ideea asta briliantă. E practic echivalentul tipului enervant care te întrerupe din lucru/amuzament exact când eşti foarte concentrat – al dracului de frustrant. Iniţial nu ştiam cum să descriu exact efectul, dar am nimerit peste o pagină care-l explică mai bine ca mine: Male Gaze. Yep, atunci când oricine a animat scena respectivă a setat “camera” să se concentreze/să accentueze… hell, n-am un alt mod de a o spune: ţâţele sau curul oricărui personaj feminin e în cameră (care în cele mai multe cazuri e, din nou, Kusanagi). Asta e o idee proastă fiindcă produce iar disonanţa cognitivă enumerată mai sus (y’know, când există animatori care creează eroine hipercompetente dar dup-aia se concentrează pe anumite părţi anatomice, trebuie pur şi simplu să întreb unde le sunt priorităţile), care din nou strică concentrarea/efectul şi îmi distrage atenţia. Come on, e greu să te afunzi într-un univers fictiv (care, dacă nu mă înşel, e exact SCOPUL FICŢIUNII) când apar tâmpenii din astea care nu numai că îmi strică concentrarea dar mă şi provoacă să întreb dacă animatorii ar trebui să se înscrie la terapie. CUT THIS SHIT OUT, GUYS.

Serialul e animat de tipi, all right.

Şi am mai uitat să menţionez un lucru minor. La sfârşitul lui “Section-9″, unul din personaje exprimă admiraţie pentru faptul că Aramaki a reuşit să asembleze un plan atât de rapid, şi Aramaki zice ceva de genul “Eh, no prob.” Cred că ar fi fost mult mai amuzant dacă tipul întreba cum a reuşit să organizeze documentaţia necesară la timp, Aramaki zicea “I didn’t. I was bluffing” şi dup-aia maşina pleacă iar tipul rămâne împietrit, and he’s like O_O. Y’know?

Stand by for EPIC BALLS-TO-THE-WALL ACTION in 5... 4... 3... 2... 1...

Dacă m-aţi pune să aleg episoadele cele mai bune… well… n-aş putea alege unul singur Complex fiindcă episoadele Complex sunt legate unele între ele şi toate avansează povestea cazulului Laughing Man şi… well, practic, e ca şi cum mi-aţi cere să aleg o piesă preferată de pe Loveless – tot albumul e bun dar nu pot să aleg o singură piesă fiindcă a fost creat ca un tot unitar. Totuşi, o să scot în evidenţă “Re-View” şi “Eraser” fiindcă acţiunea chiar ajunge la velocitatea de decolare şi chiar arată ce poate – “Re-View” + “Eraser” = momentul în care Gits Sack devine cu adevărat ”EPIC COOLNESS”. Dar ştiu care e cel mai prost episod Complex – “Chat”, marele Infodump enervant care nu ajunge mai nicăieri şi nu dă destulă informaţie ca să justifice pierderea de timp; “Portraitz” nu e un nadir asemănător dar tot mi se pare că e destul de slab în contextul Complex.

OH MY GOD WHAT HAVE I DONE TO DESERVE THIS

Cât despre episoadele Stand Alone, asta-i simplu: cel mai bun e “Jungle Cruise”, cu o menţiune specială pentru “Testation” (fiindcă amândouă execută “twist endings” cu succes) şi “Angels’ Share” pentru umor. Cel mai prost Stand Alone? “Escape From”, unde 2/3 sunt despre o Tachikoma (OH GOD) care a evadat din sediul S9, şi chiar dacă ultima 1/3 e okay nu pot scăpa de ideea că episodul e o pierdere de timp – trebuie să irosesc 15 minute cu un robot retardat când aş putea, oh I dunno, AFLA MAI MULTE DESPRE CAZUL LAUGHING MAN. Sau ORICE ALTCEVA. Adăugaţi la asta “Machines Désirantes”, care foloseşte aceeaşi structură cu 2/3 pierdere de timp cu roboţii dar e mai bun decât “Escape From” fiindcă avansează întreaga poveste şi pregăteşte terenul pentru episoadele Complex ce urmează.

Şi după >5000 cuvinte de “asskissing” (plus vreo 6 paragrafe pentru faptul că serialul e animat de tipi), care ar fi concluzia odată? Gits Sack is awesome, go watch it now. RIGHT NOW.

Jeff "Chick Magnet" Buckley

Unul din puţinele certitudini din rock ‘n roll pe care am învăţat-o timpuriu: tipii buni mor tineri, idioţii lipsiţi de talent rămân în viaţă. Cred că există deja foarte multe dovezi în privinţa asta (Clubul 27, glumele de prost gust dar amuzante despre dovada că Mark David Chapman era nebun, blah blah blah).

Well, Jeff Buckley (1966-1997) ar trebui canonizat doar pentru sentimentul de frustrare extremă cauzat de discografia sa: Buckley a reuşit să lanseze doar un album înainte să urmeze pe tatăl său, muzicianul de folk Tim “Song to the Siren” Buckley, şi să moară dintr-un accident (înecare în râul Mississippi, pentru cei curioşi). În marea tradiţie a rockerilor morţi ca Hendrix sau Cobain, restul discografiei lui Buckley e umplută de albume live, demo-uri făcute în casă, piese lăsate deoparte în timpul înregistrărilor, chestii din astea. Practic, rezultatul e că o să discut (cât de obiectiv pot) doar două albume.

Dar sunt două albume care sunt <blatant asskissing> destul de excelente </blatant asskissing>.

Buckley e în mare parte definit de două avantaje: 1. o voce impresionantă, care se întinde pe vreo 4 octave (sau cam aşa zicea ultima sursă care am consultat-o) şi capabilă de un falsetto care a influenţat alţi vocalişti de alt-rock precum Thom Yorke (yeah, el a recunoscut că performanţa de pe “Fake Plastic Trees” e îndatorată masiv lui Buckley), Matt Bellamy (nu că mă omor după Muse, dar e o influenţă) şi alţii, şi 2. o listă de influenţe largă, ce se întindea de la veterani precum Led Zeppelin, Queen, The Who şi celelalte grupuri de classic rock de rigoare la prog-rock (Rush, Yes, Pink Floyd), punk rock (Bad Brains), dream pop (Cocteau Twins), azilul de bătrâni ai rockului (Leonard Cohen, Bob Dylan şi Van Morrison, duh) şi Nusrat Fateh Ali Khan.

Aceste două elemente îi dau un oarecare avantaj fiindcă muzica sa, oricât de mult mi-ar plăcea, se integrează cu uşurinţă în cutia de “alternative rock” şi nu reprezintă vreo mare inovaţie sau împinge limitele genului. Okay, e bine înregistrată şi realizată, dar să nu pretind că e ceva mai mult. De fapt, cum sună muzica lui Jeff Buckley? Well, trebuie să recunosc că tipu’ e un student devotat Led Zeppelin, împrumutând de la ei anumite elemente (în principal structurile multipartite şi caracterul dramatic), dar el ia mai mult din piesele mai “calme”, ambiţioase sau de folk-rock (adică: membrul lui preferat LZ e mai degrabă Plant, spre deosebire de armata de fani Page), şi împinge acest fundament către un caracter mai ”mellow” (multe chitări de Cocteau Twins), şi… er, cam atât.

Yeah, Buckley = unul din artiştii ăia care îi iubeşti când îi asculţi dar analiza atentă/detaliată nu capturează atât de bine calitatea muzicii. Mai bine trec la albume deja…

Grace (1994) are nişte pantofi mari de umplut: singurul album înregistrat de Buckley în timpul vieţii lui, întâmpinat incredibil de pozitiv de critici, blah blah blah, până şi Page + Plant au zis că e, şi parafrazez, “totally fuckin’ awesome, dude”. Şi, cum am zis, Jeff = unul din artiştii a cărui muzică suferă din urma analizei atente. Deci, Grace merită publicitatea senzaţională? Eu aş zice că “da”. Marea surpriză pentru mine pe album a fost creditul “Produced, Engineered and Mixed By Andy Wallace” – acelaşi Andy Wallace care cu Slayer, Nirvana (pe Nevermind, FFS) şi Sepultura s-a preocupat cu brutalitate sonică, aici stă la o parte şi nu încearcă să-l împingă pe Jeff către grunge sau să-l facă să-şi dea amplificatoarele la “11″. Şi oricât or imita Jeff şi ceilalţi muzicieni (basistul Mick Grondahl, chitaristul Michael Tighe, bateristul Matt Johnson) Led Zeppelin sau s-or apuca de “RAWK” (sfârşitul lui ”Mojo Pin”, “So Real”, “Lover, You Should’ve Come Over”), sunt mult mai calmi şi de-abia ajung la un 4 pe scara de duritate (doar “Eternal Life” reuşeşte să KICK OUT THE JAMS MOTHERFUCKERS) – în general Buckley & co. au mai mult în comun cu de partea de folk-rock sau ”Down by the Seaside” decât, să zic, ”In My Time of Dying”, iar piesele super-calme sunt chiar minimaliste în instrumentaţie (cover-urile de la ”Corpus Christi Carol” de Benjamin Britten şi “Hallelujah” de Leonard Cohen sunt amândouă chitară-plus-voce). Cu doar 11 piese, Grace e foarte eficient pentru un debut, dar rămâne vulnerabil dezavantajului că unele piese, sincer, sunt cam “absente” într-un fel sau altul - sunt okay dar cam… “indiferente” comparate cu restul materialului, şi singurul lucru care le salvează de la evaporare e Buckley însuşi (sus-numitul ”Corpus Christi Carol” e mai mult o demonstraţie de falsetto şi chitări ce-l imită pe Robin Guthrie decât o piesă în sine, mă pregăteam să zic că “So Real” e excelentă deşi are un riff cam prea asemănător cu “Ten Years Gone”, dar diareea zgomotoasă din mijloc mi-a schimbat opinia, ca să nu zic de faptul că piesa pare neterminată pe alocuri). De asemenea, recunosc că monotonia instrumentală (totul e bas, chitară, tobe, claviaturi de Jeff şi Loris Holland, vibrafon de Matt Johnson şi tabla de Jeff şi Misha Masud pe “Dream Brother”, plus viori aranjate de Karl Berger), moliciunea generală a muzicii (o să mă trezesc cu o armată de fani enervaţi ai lui Jeff la uşă dacă zic că materialul ar fi beneficiat de o producţie mai musculară? Jur că uneori, frumos cât e, albumul sună uşor castrat…) şi lipsa de varietate în tonalitate (practic, albumul e o excursie de 56:55 minute prin diferite forme de melancolie) ies ceva mai mult în evidenţă prin analiză (am menţionat că tobele sunt pe alocuri lipsite de putere?), dar toate astea sunt doar pedanterii care dispar sub materialul solid (cover-ul de la “Lilac Wine” de James Shelton contracarează aranjamentul ce tinde spre “lounge jazz” cu o folosire efectivă a feedback-ului ca un instrument şi după aia mai multe chitări reverberate de Cocteau Twins, “Forget Her”) şi piesele excelente – toată lumea ştie cover-ul lui “Hallelujah” (infinit mai bună decât excrementul sintetic original al lui Cohen, dar cred că durata de 7 minute e exagerată… seriously, e o piesă structural simplă, 4-5 minute ar fi destul, 7 minute e “overkill” deja pentru mine…), dar pentru mine se disting şi: piesa duopartită “Mojo Pin” (prima parte e bazată pe un riff parcă luat din manualul lui Robin Guthrie sau The Edge şi un ritm sincopat, a doua = ROCKOUT; pe parcurs atmosfera de This Mortal Coil e completată de chitările uşor adrianbelew-iene ale lui Gary Lucas), pop-rock-ul mai bine dispus “Grace” (bazat pe un riff de chitară de 12 corzi mai mult creat de Gary Lucas, şi cu un aranjament efectiv de viori), rock-ul convenţional bazat pe chitară acustică “Last Goodbye” (îmi vine să zic că-mi aminteşte “Over the Hills and Far Away”…) “Lover, You Should’ve Come Over” (să văd dacă pot s-o descriu fără să zic “Since I’ve Been Loving You”… nah, nu pot. Multitracking-ul de la mijloc şi orga JPJ-iană de Loris Holland sunt impresionante totuşi), “Eternal Life” (menţiune specială pentru că e singura piesă chiar dură de pe album) şi influenţele orientale şi atmosfera “creepy” din “Dream Brother”.

Jeff Buckley - Mojo Pin

Jeff Buckley – Grace

Jeff Buckley – Eternal Life

Jeff Buckley – Dream Brother

O-kay, un review de la Sketches for My Sweetheart the Drunk (1998) o să fie puţiiin complicat. Povestea de bază e: Buckley l-a prins pe Tom Verlaine din Television ca producător şi s-a apucat să lucreze la un nou album cu Grondahl, Tighe şi doi baterişti, Eric Eidel (temporar – el apare pe “The Sky Is a Landfill”, “Morning Theft” şi “Vancouver”) şi Parker Kindred (înlocuitor definitiv pentru Johnson – restul pieselor). După trei sesiuni în total între 1996-1997 în New York şi Memphis, Buckley nu era mulţumit şi s-a decis să-l înlocuiască pe Verlaine cu Andy Wallace. And then he drowned. The end. Sketches e un album dublu: din câte am înţeles, primul CD e materialul înregistrat cu Verlaine (deşi apare şi un credit pentru Nicholas Hill, şi se pare că Chris “Soundgarden” Cornell a fost implicat în compilarea materialului) şi întregul grup care a fost lăsat deoparte, iar al doilea e în mare parte demo-uri făcute de Jeff în casă după ce l-a recrutat pe Wallace din nou. Oricum, primul CD de pe Sketches e singurul cu adevărat important deoarece conţine piesele cele mai “terminate”, ca să zic aşa, înregistrate cu ceilalţi muzicieni, produs de Verlaine şi practic gata. Aici, Buckley & co. nu deviază prea mult de la modelul lui Grace (Led Zeppelin + Cocteau Twins, practic), dar prezintă un sunet mai spontan şi “cu picioarele pe pământ”, datorită lipsei de overdub-uri sau a altor instrumente (aici e 100% chitară-bas-tobe după câte zice discul, deşi jur c-am auzit o orgă pe “Witches’ Rave” şi ”New Year’s Prayer”) şi mai multă distorsionare şi agresivitate – reverb-ul e singurul element constant, dar aici e redus. Şi, hei, nu strică materialul iarăşi solid (cover-ul grunge-ificat, monoton de la ”Yard of Blonde Girls” de Pendulum Floors, “Vancouver”) şi piesele memorabile (“The Sky Is a Landfill”, ca un “Eternal Life” încetinit şi politizat, undeva Prince se bate că nu a compus “Everybody Here Wants You”, o piesă pe care Grondahl profită de ocazie şi imită minimalismul funky specific Tinei Weymouth, “Opened Once”, probabil piesa cea mai apropiată de Grace de pe album – are şi chitările de Cocteau Twins! -, “Nightmares by the Sea”, cu un riff central care sună ca “Come as You Are” la o viteză mai rapidă, combinaţia de groove solid şi repetiţie hipnotică din “New Year’s Prayer”, “Morning Theft” şi ”You & I”, ce sună ca o piesă de This Mortal Coil), deşi unele piese clar nu sunt terminate sau pur şi simplu slabe (nu mă omor prea mult după combinaţia de ritm sincopat şi melodii de pop din “Witches’ Rave” – e okay dar aş zice că e veriga slabă a discului) şi, well, caracterul nefinisat poate fi e o surpriză după Grace. Al doilea CD începe cu două mix-uri alternative de la “Nightmares by the Sea” şi “New Year’s Prayer” şi include exact o piesă înregistrată ca lumea (“Haven’t You Heard”, un blues-rock neterminat şi haotic) înainte de a cădea în abisul demo-urilor făcute în casă cu doar chitară şi voce, ce variază de la mediocre (“I Know We Could Be So Happy Baby (If We Wanted to Be)”, “Demon John”, “Your Flesh Is So Nice”, “Jewel Box”) la inascultabile (“Murder Suicide Meteor Slave”, un cover atroce, supralungit – 7. FUCKING. MINUTES! – de la ”Back in N.Y.C.” de Genesis, “Gunshot Glitter”) înainte de a termina cu un cover înregistrat live de la “Satisfied Mind” de Jack Rhodes şi Joe Hayes. Practic, primul CD din Sketches şi “Satisfied Mind” sunt esenţiale – restul e mai mult o curiozitate decât altceva.

Jeff Buckley – The Sky Is a Landfill

Jeff Buckley – Nightmares by the Sea

Jeff Buckley – Morning Theft

Jeff Buckley – You & I

Ghost in the Shell 2: Innocence

Spoilers. Because I can.

Yep, sunt masochist. Let’s get this shit over with already.

Citatul de la început. Eu l-aş traduce aşa: "YOU THOUGHT THE FIRST ONE SUCKED? THIS ONE'S WORSE."

Undeva în Japonia, cineva a decis că a fost o idee bună să îl lase pe Mamoru Oshii să facă un sequel la Ghost in the Shell. Oh, wait, scuze, aia nu-i parte din film. E acum 2032, tot în Tokyo, şi cineva din echipa de producţie a făcut decizia stupidă de a o scoate pe Motoko “Major Badass, Dar Numai În Seriale” Kusanagi (Tanaka) din film. Sau cel puţin 90% din film. Whatever. În lipsa ei, Duke Nukem Batou (Otsuka) e acum în echipă cu Togusa (Yamadera). Oh yeah, şi Aramaki (Oki) şi Ishikawa (Nakano) apar şi ei, dar nu e ca şi cum fac mare brânză. Secţia 9 sunt trimişi să investigheze o companie numită Massive Dynamic Locus Solus şi gynoizii lor care au început să omoare oameni. Bătălii au loc. Replici lungi, pretenţioase sunt vorbite. Şi, în final, audienţa zice “FUCK THIS SHIT” şi se duce să se uite la ceva non-plictisitor.

Innocence nu reprezintă o îndepărtare radicală de la Ghost in the Shell. De fapt, e practic o copie exactă cu unele elemente accentuate, că deh, e sequel! Practic, Innocence are aceleaşi avantaje care le avea primul film, şi aceleaşi slăbiciuni, amândouă amplificate, plus o slăbiciune nouă şi fatală.

Nu ştiu de ce, dar am impresia asta că au avut un buget mai mare de data asta...

Avantajele sunt simple: animaţia şi coloana sonoră. Designul rămâne la fel de impresionant ca în Ghost in the Shell dar Innocence a avut un buget mai mare şi efectele sunt impresionante: animaţia e mult mai bine realizată, cu efecte mai sofisticate precum 3D, fundale animate în loc de abandonate (NO WAI!) şi camere dinamice în loc de statice.

Ohmygod o scenă de acţiune *bună*? NO WAI!

Şi, honest to god, primim aici nu una dar trei scene de acţiune chiar dinamice filmate cu camere care se mişcă şi bine realizate şi editate! Şi anume: lupta dintre Batou+Togusa şi Yakuza, şi marele climax al filmului de pe o navă abandonată care are practic două părţi. Yay!

De asemenea, Kawai a păstrat şablonul ambiental de “cor + percuţie” care era evident şi în primul film, dar cel puţin acuma a adăugat mai multă percuţie şi a luat un cor mai masiv pentru un efect mai puţin plictisitor. Plus, efectele ambientale sunt folosite mai des în locul scenelor complet tăcute  şi Kawai îşi extinde puţin stilul (pentru scena cu Batou şi Ishikawa în maşină el pare să fure o piesă de la The Seatbelts, sau poate Vangelis), detalii aparent minore dar care contribuie foarte mult la calitatea filmului.

Okay, cam asta e tot. Acum, o să folosesc Innocence ca hârtie igienică.

Ce-am zis despre Ghost in the Shell că e. Atât. De. ÎNCET se aplică şi aici. Really, nu vă lăsaţi păcăliţi de ocazionalele scânteieri de energie sau dinamism (sus-menţionatele scene de acţiune bine realizate, plus o scenă tensionată cu Batou într-un magazin ce utilizează “slow-motion” foarte efectiv), Innocence e produsul aceeaşi echipe de “lazy potheads” autoindulgenţi, singura diferenţă fiind că de data asta au mai mulţi bani şi jucării noi.

În scena asta, Batou şi Togusa stau perfect nemişcaţi în tip ce o tipă bătrână monologhează şi monologhează şi MONOLOGHEAZĂ PENTRU O MICĂ ETERNITATE

Crap, jur că reapar şi aici scenele alea statice (ocazional cu un zoom foooaaarte îîîîînceeeeeet) unde un personaj monologhează pentru ceea ce pare că sunt 50 de ore şi celălalt personaj stă locului şi nu mişcă absolut nimic (exemplu: Aramaki spune lui Togusa şi Batou ce au de făcut, Togusa stă atât de nemişcat că pare îmbălsămat). Poate de-asta scenele astea sunt uşor creepy, dar înainte de toate enervante. Sau un alt exemplu: Ishikawa în maşină îi zice ceva lui Batou înainte ca el să plece. E o pauză de exact 5 secunde în care scena e absolut statică între Ishikawa terminând replica şi Batou dându-se afară. Pauzele astea sunt nepotrivite şi dau iarăşi impresia de amatorie. Dacă Innocence ar fi un album, ar fi genul ăla de album unde piesele individuale sunt okay dar fiecare piesă e supralungită şi durează vreo 2-3 minute mai mult decât e necesar şi devine imposibil de ascultat.

Sau dacă Innocence ar fi o operă literară, ar fi acuzată de proză violetă sau ar fi scrisă de cineva ca Dickens. Ca să ilustrez: scena anterior menţionată cu Batou dându-se afară din maşină? Sunem trataţi la un pasaj chinuitor de lung, încet şi fără noimă în care Batou merge pe stradă, descuie uşa, intră în casă, face mâncare pentru câine, stă pe scaun, bea bere şi dup-aia se trezeşte că i-a adormit câinele în poală. Durează 4 minute în realitate dar pare că e o scenă INFINITĂ. Seriously, Innocence e echivalentul cinematografic al cărţilor ălora care descriu în detaliu exact absolut totul deşi nu e necesar, genul de cărţi unde un editor trebuie să ia costumul protectiv din Half-Life şi nişte foarfece industriale înainte să se apuce să editeze. Devine din ce în ce mai ironic creditul de mai sus unde spune că 3 editori au lucrat la film – yeah, unul la scenele bune, unul la alea luuuuuuungi, şi unul a băut toată berea din frigiderul comun.

Aramaki: "blah blah blah blah blah citat blah blah blah blah blah" Togusa (şi eu): Zzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz

Coincidental, una din problemele de bază pe care le are Innocence e că reduce coeficientul de acţiune şi dă întrerupătorul de dialog/monolog “up to 11″. Suntem trataţi din nou la lungi digresiuni ce întrerup în mod enervant acţiunea, şi de-abia al doilea film m-a făcut să realizez cât de slab e scenariul. În afară de pauzele lungi menţionate, sunt multe momente unde un personaj monologhează pentru ceea ce pare să fie ore întregi, fără nici o întrerupere, înainte să dea cuvântul celuilalt personaj. Ştiţi cum pe setul lui Star Wars Episode IV: A New Hope Mark Hammill se zice că i-a spus lui George Lucas “George, people don’t talk like this!” şi Harrison Ford definitiv i-a zis “You can write this shit, but you can’t say it!”? Ăsta e cazul aici. Personajele din Innocence nu vorbesc ca nişte oameni normali – de exemplu, scena în care Batou şi Togusa o “interoghează” pe Holloway. Christ, mă mir că nimeni n-a întrerupt monologul ei intolerabil cu “Hey, we’re in a hurry, shut the fuck up and answer the questions, you annoying person”. De fapt, actorii în sine par să fie înfrânţi de dialogul ăsta oribil (credeaţi că Lucas e slab? Uitaţi-vă la filmul ăsta…), citindu-şi mai toate replicile într-un ton monoton şi lipsit de viaţă. Batou însuşi zice la un moment dat “IShikawa, you talk too much”, problemă care se aplică la întreg filmul cu adăugarea sufixului “and saying nothing”.

De fapt, Innocence pune în relief problema centrală a filmelor lui Oshii spre deosebire de seriale – nu există comedie (cu excepţia a maximum trei replici la care am râs, una dintre ele fiind Batou insultându-l pe un tip cu “Come on, crab shit!”), replici sarcastice, dinamică interesantă, nici o încercare de a da filmului vreo uşurinţă sau frivolitate. Nu, totul e 100% serios, greoi, interminabil şi pretenţios – nu-i de mirare că Innocence a fost arătat la festivalul Cannes. Ştiţi ce i-ar trebui lui Innocence? Un echivalent al Col. Jack O’Neill din Stargate SG-1 – tipu’ care mereu face remarci amuzante şi întrerupe pe oamenii de ştiinţă cu “Bre, vorbeşte engleza”, ca filmul să nu pară atât de impenetrabil. Cel mai apropiat echivalent e când Batou face haz de Togusa pentru capacitatea sa de memorare, şi Togusa răspunde “Yeah, look who’s talking”.

PS: Realizez că e puţin ipocrit din partea mea să critic abuzul de referinţe, dar asta arată cât de enervant e, când şi Marele Preot al Referinţelor Bulversante zice că-s excesive…

Togusa realizează că au ajuns de-abia la o treime din film

Am menţionat şi faptul că personajele au un obicei enervant de a arunca citate sau referinţe în stânga şi în dreapta (fiecare a doua sau a treia replică a lui Aramaki e un citat, impresionant pentru un tip care-i practic absent din film). Look, citatele sunt ca sarea – trebuie să le foloseşti cu grijă. Innocence aruncă citate, aluzii şi digresiuni lungi de parcă sunt gloanţe într-o mitralieră. Sau cluster bombs. Fără vreun personaj care să-i oprească pe ceilalţi când iar se lansează cu capul în nori, Innocence devine echivalentul a să fii prizonier într-o cameră cu nişte genii insuportabili care sunt ocupaţi cu un concurs de cine poate cita sau face aluzii la chestii mai obscure. ŞI N-AI UN MOD DE A-I OPRI. Oshii n-a făcut nici măcar un efort pentru subtilitate – citatele sunt pur şi simplu aruncate în film cu forţa unei nicovale, ca şi cum ai încerca să bagi un pătrat într-un cerc (fără să fii poliţist).

De fapt, Innocence ar trebui mai bine numit In No Sense*, fiindcă la un moment dat filmul pierde complet harta, în scena când Batou şi Togusa vizitează sediul Locus Solus. Pe lângă faptul că e o scenă obscen de lungă şi auto-indulgentă, mai au şi obrăznicia de a o repeta aproape exact, ceea ce nu numai că devine enervant dar şi strică prin incompetenţă elementul confuziei între realitatea propriu-zisă şi realitatea virtuală. Executată de oameni cu capul pe pământ, ar fi fost o scenă memorabilă, chiar terifiantă. Aici? Mai multă frustrare datorită oportunităţilor pierdute.

* Scuze, Trevor Horn, Anne Dudley, J.J. Jeczalik, Gary Langan şi Paul Morley…

Also, nu înţeleg dacă Oshii o urăşte pe Kusanagi sau ceva. Come on dude, she’s the coolest character. Şi el o tratează prost. Yeah, o să vă spoilerez sfârşitul: Kusanagi se întoarce ca un deus ex machina ca să-i salveze curul lui Batou după ce el descoperă că sunt ceva mai mulţi inamici pe navă decât credea. Şi dup-aia iar dispare în net. FOR FUCK’S SAKE, ASSHOLE.

Deci. Innocence = crap. Săriţi peste el.

Acuma, sunt sigur că o să apară o armată de fani enervaţi şi să se ia de mine că “dude, you just don’t GET IT” sau să zică că-s prea tâmpit ca să înţeleg filmul…

Ghost in the Shell

Avertisment: There Will Be Spoilers. Filmul ăsta e frustrant, şi trebuie să explic de ce. You have been warned.

Well, shite, chiar m-am aruncat într-o piscină prea adâncă de data asta…

Vedeţi, Ghost in the Shell a fost original o manga creată de Masamune Shirow în 1991 (să-mi zică şi mie cineva dacă există ceva ce-mi place ce nu are vreo legătură cu anul naşterii mele!) care, asemeni plantei kudzu, s-a răspândit şi a devorat totul în cale. Rezultatul: două filme,  două seriale de 26 de episoade fiecare şi încă un film bazat pe serialul în sine, rezultând practic trei universuri fictive diferite pentru aceeaşi serie: universul manga, universul celor două filme (ăsta + Innocence) şi al serialelor + filmul bazat pe ele. 8 CD-uri. Un om. DOAR UNUL VA SUPRAVIEŢUI.

Să vă rezum textul: PREPARE TO BE FUCKING BORED.

Şi filmul ăsta cred că ar fi notabil să menţionez că a fost unul din primele filme de anime care a atras atenţia consumatorilor din SUA (alături de Akira, şi altele care nu le ţin minte fiindcă nu-s un expert în anime), a fost lăudat de James “Aliens” Cameron (yeah, când tipu’ faimos pentru efectele speciale îţi laudă filmul, cred că e important) şi a fost folosit de fraţii Wachowski ca o influenţă când au conceput The Matrix – literalmente au arătat filmul producătorului Joel Silver şi i-au zis că asta vor să facă, dar cu 50% mai mult kung fu şi 100% mai mult Keanu Reeves.

Right, destulă vorbărie, oricum am ceva de discutat despre toată seria asta (8… CD-uri… AAARGH). Cum ar zice englezii, let’s get this shit on the road… wait, eu zic asta. Scuze.

ZOMG IT'S TEH FUTURE, BITCHES

În viitorul foarte îndepărtat al anului 2029 (exact 150 de ani înainte de evenimentele din Aliens), suntem introduşi într-un viitor de cyberpunk evident creat de un tip care a citit prea mult William Gibson şi animaţi de tipi care au văzut Blade Runner – lumea e conectată printr-o reţea globală (Facebook?), robotica a avansat până la nivelul la care pot fi creaţi cyborgi, Japonia e un stat semi-autoritar, etc. Acţiunea urmăreşte forţa de securitate-departamentul de spionaj Secţia 9 (combinaţie între poliţie şi GSG-9, practic), cu puteri vaste şi o lipsă de mare supraveghere sau limite din partea guvernului (somewhere, Dick Cheney is fapping). Din păcate, Secţiunea 9 îşi demonstrează amplitudinea puterilor şi a cazurilor de care se ocupă (factor comun: NATIONAL SECURITY) doar în seriale, şi aici sunt limitaţi la funcţia de “INTERNET POLICE”. Acţiunea filmului constă în: 50% urmărim pe echipa centrală, maiorul Motoko Kusanagi (Tanaka), Batou (Otsuka), Ishikawa (Nakano), Togusa (Yamadera) – singurul non-cyborg al secţiunii -, Saito (Okawa) şi şeful Daisuke Aramaki (Oki) cum încearcă să urmărească hacker-ul genial (român?) numit “Puppet Master” (fan Metallica, much?), şi 50% monologuri şi dialoguri lungi, frecvent filozofice despre tema aia după care se omoară toţi autorii cyberpunk, diferenţa om-maşină şi dacă maşinile pot avea “suflet” and all that crap (traducere: blah blah blah).

Aparenţele pot fi înşelătoare: oricât de mult sarcasm am aruncat peste introducere îmi place seria Ghost in the Shell. Problema? Îmi plac serialele. Primele două filme sunt: “eh…” şi “blech!”. Amuzant e că îmi aminteam că mi-a plăcut Ghost in the Shell, dar o revedere alături de tatăl meu a realizat o trezire la realitate: filmul are probleme. Probleme până-n intestinul mare. De fapt, ar fi drept să spun că are mai multe probleme decât calităţi.

Nu glumesc: trebuie să număr design-ul scenelor ca O CALITATE.

Calităţile le pot enumera pe scurt chiar aici: designul de producţie al filmului e foarte bine realizat (no, seriously, îmi place faptul că: creează un viitor care nu pare îndepărtat, nu fură de la Blade Runner prea mult şi imită aglomeraţia din Hong Kong pe alocuri), animaţia e profesională (în ciuda neajunsurilor), coloana sonoră e okay şi o piesă de U2 (well, okay, Passengers) e folosită pentru genericul de sfârşit. Şi ţâţe de anime (*cough*poster*cough*), if you’re into that sort of thing.

Acuma, problemele. Problemele filmului devin evidente din genericul de început. Cum arată genericul de început? Vreo 5 minute prelungite nătâng ce prezintă corpul lui Kusanagi (gol, că deh, e un anime!) plutind prin nişte ţevi pline de apă, întrerupte de credit-urile ce folosesc efectul de Matrix dar în mod amator (în loc de ploaie de text verde, avem secvenţe generate la întâmplare), toate acompaniate de o piesă ambientală super-minimalistă ce sună ca un parastas compus de Philip Glass. Şi scena pare că durează mai mult decât în realitate.

Problema principală cu Ghost in the Shell e că. e. Atât. De. ÎNCET. Sincer, am avut impresia în timp ce mă uitam că cei care au lucrat la el erau ori leneşi, ori drogaţi până peste cap cu ketamină. Mamoru Oshii şi echipa sa de la Production I.G. demonstrează pe parcursul filmului în mod definitv că or avea o animaţie care arată frumos dar nu ştiu nimic despre mise-en-scène, despre cum să editeze un film sau cum să menţină un ritm. De la start la început, filmul merge la un pas care face un melc în slow-motion să pară următorul Usain Bolt. Editarea e letargică şi animatorii fac un abuz absolut brutal şi enervant de genul de scene de care m-am plâns şi în Neon Genesis Evangelion: scenele statice.

Nu, nu glumesc deloc. În scena asta au uitat să animeze oamenii din piaţă. Hmm, o piaţă statică. Trebuie să fie o a naibii atracţie turistică.

Scenele statice de aici sunt de trei feluri: cele absolut statice unde nu se mişcă nimic (uneori cu un zoom-in increeeeeeedibiiiiiil deeeeeeeee înceeeeeeeeeeeeet), cele unde se mişcă incredibil de puţin (în general gura) şi au şi obrăznicia să arunce o scenă unde au uitat să animeze fundalul. Nu glumesc, e o scenă cu o piaţă unde NU SE MIŞCĂ NIMIC. Oi, you fuckers, voi n-aveţi nici o scuză. Cu Evangelion mai înţeleg fiindcă lor li se termina bugetul constant, dar voi sunteţi o producţie blockbuster. ANIMAŢI TOTUL, ce dracu’, sunteţi japonezi! Aveţi o reputaţie pentru muncă excesivă! CONFORMAŢI-VĂ REPUTAŢIEI.

Scena asta e plictisitoare.

De fapt, filmul e atât de lipsit de energie că strică marele punct climactic. Da, o să vă spoilerez marele punct climactic, şi o să vă pară bine că v-am scutit de 1 oră 30 minute incredibil de frustrante: Kusanagi confruntă un tanc cu o mitralieră. Sună mişto, nu? BUT IT’S WROOOOOOOOOOOOONG. Idioţii din echipă au reuşit să facă o scenă care ar fi trebuit să fie grozavă plictisitoare. Ca să repet: au făcut o scenă unde EROINA PRINCIPALĂ LUPTĂ CU UN TANC PLICTISITOARE. Şi toate celelalte scene de acţiune? Nici o urmă de energie, dinamism, ORICE care să împiedice audienţa să cadă într-o comă. Hmm, Ghost in the Shell ar fi un anestetic grozav. Sau un leac pentru insomnie.

Pe lângă asta, rezumatul meu de sus? Trebuie să-l editez: 30% din film e acţiune super-letargică, încetinită şi comatosă, 70% sunt dialoguri lungi care se pot rezuma la “BLAH BLAH BLAH BLAH BLAH” care plictisesc cititorul prin faptul că frânează acţiunea deja tentativă şi opresc filmul pentru declamaţii de care n-are cum să-mi pese fiindcă filmul deja m-a anesteziat. Seriously, Ghost in the Shell combină cele mai proaste calităţi din Cowboy Bebop (letargia absolută) şi Neon Genesis Evangelion (dialogul incoerent, pretenţios), fără vreunul din calităţile celor două (coloană sonoră AWESOME sau animaţie lunatică ca să-mi menţină atenţia). Şi, mai rău, ca un rezultat al neglijenţei producţiei şi plictiselii generale, scenele astea ajung la efectul “November Rain”: par că durează mai mult decât în realitate. Îmi pare rău că am insultat o piesă bună de Guns N’ Roses ca să ilustrez neajunsurile unui anime, dar ce să fac.

Batou şi Kusanagi surprind aici două din feţele care le-am făcut pe parcursul filmului...

De exemplu, e o scenă timpurie dar care serveşte ca un indicator bun de ce va urma: după ce Kusanagi îl bate măr pe un personaj minor care hackuia nuştiuce, suntem trataţi cu o scenă lungă în care Kusanagi înoată incredibil de încet şi dup-aia revine la suprafaţă, cu o coloană sonoră adormitoare, urmat de o scenă insultător de lungă în care discută cu Batou despre individ şi identitate (traducere: BLAHBLAHBLAH), într-un dialog marcat de pauze brutal de lungi. E ca şi cum Oshii e prea leneş şi preferă să piardă timpul cu autoindulgenţe în loc să, oh I dunno, TREACĂ LA CHESTIILE IMPORTANTE. Sau o altă scenă când îl confruntă pe marele hacker român Master of Puppets, care procedează cu un ALT monolog despre dacă cyborgii pot fi consideraţi fiinţe, etc, etc, etc. Una din replici era subtitrată “I submit to you that the DNA is…”, şi singurul motiv pentru care o ţin minte e că atunci am pauzat filmul ca să zic, enervat, “I SUBMIT THAT YOU SHUT THE FUCK UP!”.

Eureka! Ghost in the Shell = Tales from Topographic Oceans al anime-ului. Are aceeaşi problemă cu masturbarea prelungită şi faptul că părţile bune sunt îngropate într-o mlaştină de autoindulgenţă şi lenevie. Dacă cumva am fost prea subtil, să repet: filmul ăsta e frustrant. De ce? Fiindcă e dureros să văd o idee bună stricată atât de amănunţit de nişte “potheads” leneşi care se numesc studio de animaţie. Şi fiindcă serialele au fost de un gillion de ori mai bune. Şi fiindcă filmul abuzează şi exagerează anumite calităţi care-mi plac la anime în comparaţie cu desenele animate occidentale, precum un accent pe linişte sau zgomot ambiental ca elemente de bază ale creerii unei scene şi o concentrare asupra creerii şi susţinerii unui anumit “mood” sau unei anumite atmosfere. Problema? Calităţile astea funcţionează când ai picioarele pe pământ, destulă disciplină şi o poveste bună la mijloc. Altfel, te alegi cu echivalentul cinematic al sedativelor.

Şi Duke Nukem... ăăăă... Batou aici demonstrează calibrul actoriei din film

Şi cele două cireşe pe tortul plictiselii ar fi actoria şi animaţia. Animatorii s-or pricepe să deseneze un Tokyo viitor realistic, dar sunt morţi complet când vine vorba de oameni. Nici un personaj din filmul ăsta nu are o faţă expresivă – mai toate par îngheţate în piatră. Hell, Kusanagi are un maximum de trei expresii în film, toate fiind un exemplu veritabil de Dull Surprise. Shit, Keanu Reeves e un actor mai bun decât orice personaj din filmul ăsta. Iar actorii se lasă şi ei contaminaţi de abuzul de calmante al echipei de producţie şi-şi citesc replicile de parcă e 3:35 dimineaţa şi sunt pe cale să adoarmă în orice moment. Detaliu şi mai enervant: dinamica dintre Kusanagi şi Batou, marcată de o interacţiune chiar hazlie, e absentă aici.

Uhhhhh... tipii ăştia sunt ecologişti? Sau libieni? De ce e atât de mult verde?!

Am zis mai înainte că animaţia e bună în mare parte? Yeah, dar recunosc că am vreo două chestii minore care m-au cam deranjat pe parcurs. În primul rând, Oshii cred că are un fetiş pentru culoarea verde, fiindcă e un exces de nivel Chris Sivertson aici când vine vorba de verde – toate display-urile electronice sunt verzulii. În al doilea rând, se bazează prea mult pe contraste extreme şi efecte gen “lens flare”, cauzând o durere de ochi dacă vă uitaţi la film noaptea (cum am făcut eu). Şi în ultimul rând, cred că e vina copiei mele, dar mi s-a părut că tot filmul a avut un efect de “blur” aplicat peste el în Photoshop. Seriously, arăta estompat şi neclar, mai rău pe alocuri. Nu-i un semn prea bun.

Am zis înainte de coloana sonoră că e “okay”. Şi, sincer, Kawai face o treabă bună, ambientală cu instrumentaţie minimalistă, amintindu-mi simultan de Brian Eno, Phillip Glass şi coloana sonoră de la Akira. Problema? NU E COLOANA SONORĂ POTRIVITĂ. Come on, e un film sci-fi cu acţiune! Nu puneţi o coloană sonoră ambientală peste el, fiindcă strică totul! Aici, muzica ambientală pur şi simplu contribuie la plictiseală. Mai rău – scena care am menţionat-o anterior, Kusanagi vs. Tanc? Şi aia are o coloană sonoră ambientală! Okay, retrag ce-am zis despre Cowboy Bebop punând o baladă peste un “chase scene”, asta e o decizie mult mai stupidă.

Mai rău? Filmul nu explică aproape nici una din noţiunile introduse (a/k/a sindromul Evangelion), completând cercul de frustrare.

Deci, Ghost in the Shell. Uitaţi-vă la el doar din curiozitate morbidă, dar stocaţi-vă dinainte multă Coca Cola şi pregătiţi-vă să folosiţi butonul de repede-înainte de parcă urmează să devină ilegal.

XTC, 1982

Cu milenii în urmă, când dinozaurii colindau planeta, eu m-am luat de Red Hot Chili Peppers pentru schimbarea lor de la funk-rock energetic la un rock psihedelic foarte “mellow” post-1999. De ce am făcut-o? Pentru că XTC au făcut deja schimbarea de la chestii energetice la chestii studio-intensive de un milion de ori mai bine, în aşa măsură încât sunt cel mai bun argument la care mă pot gândi despre beneficiile unei schimbări de stil pentru un grup.  

XTC au fost un grup de alternative rock din Swindon, Anglia, fondaţi în 1976 şi care şi-au terminat cariera în 2005 (cu doar un an înainte de aniversarea lor de 30 de ani? Ouch). Membrii au fost (în poza de sus, stânga la dreapta):  

Andy Partridge (Sir John Johns) – vocal, chitară
Colin Moulding (The Red Curtain) – vocal, bas
Dave Gregory (Lord Cornelius Plum) – chitară, claviaturi, aranjamente de viori, vocal backup (1979-1999)
Terry Chambers – tobe, vocal backup (1976-1983)
Barry Andrews – claviaturi (1976-1979) 

Cea mai simplă descriere la care mă pot gândi pentru XTC ar fi “The Flaming Lips, dar englezi”. Carierele lor sunt în mare măsură practic aceleaşi, fiindcă ambele grupuri au început cu chestii simpliste şi au evoluat către psych-rock bazat pe experimente în studio. OK, diferenţa ar fi că: 1. Lips erau în mare parte un grup de punk la început, iar XTC un amestec de New Wave/punk/ska/reggae/whatever/your mom; 2. XTC au încetat turneele în 1982 din cauza problemelor lui Partridge şi au rămas un grup de studio pentru restul carierei.  

Cariera XTC e practic împărţită în două faze: 1. faza non-psihedelică, marcată de amestecul de genuri sus-menţionat şi care e okay dar nu e a doua fază, şi 2. faza psihedelică. Problema ar fi că evoluţia lor de la prima la a doua a avut loc treptat, deci mi-e greu să aleg un singur album care să demarcheze separarea între cele două (Mummer, probabil…). Oricum, faza psihedelică poate fi rezumată în următorul fel: preia elemente din mai toate grupurile faimoase din acea perioadă (The Beatles, The Beach Boys, Pink Floyd în era Syd Barrett, The Byrds, etc.), le pune la un loc într-un mod reuşit, beneficiază de melodii foarte bune şi producţie reuşită deşi uneori cea din urmă îşi trădează anul realizării (hello there, Oranges and Lemons).  

Aveam albumele Apple Venus Volume 1 (1999) şi Wasp Star (Apple Venus Volume 2) (2000), dar le-am pierdut. Oh well. 

Fun fact: Partridge e din Malta. Huh, şi credeam că insula aia era o Oklahoma a Europei. Great. Poate mai târziu o să descopăr că The Smiths erau din Liechtenstein sau ceva de genul. 

Debutul grupului, White Music (1978), nu numai că reprezintă faza lor iniţială, hipearctivă foarte bine, dar şi dovedeşte că titlul a fost bine ales: tipul ăsta de new wave cu ritmuri aproape mecanice, claviaturi în staccato şi vocale sughiţate poate fi făcut numai de tipi albi. Producţia lui John Leckie e surprinzătoare pentru mine, şi nu în sens bun: albumul are un sunet plasticizat, sigilat care tinde să fie un simptom comun al înregistrărilor de la sfârşitul anilor ’70 (Jesus of Cool, oricât de mult mi-ar plăcea, are aceeaşi problemă). Iar calitatea pieselor e cam la acelaşi nivel: cu excepţia a câteva detururi (“This Is Pop?”, accentele de reggae din “Statue of Liberty”, “I’m Bugged”, “Heat Wave”), White Music e plin de piese cântate la un pas exagerat de rapid, unde vocalele sacadate redefinesc adjectivul “spasmodic”, chitările lui Partridge se limitează la un sunet ciopârţit, disonant, Moulding nu şi-a definitivat încă talentul viitor pentru bas, iar Barry Andrews e călcâiul lui Ahile aici, sunând mai mult ca un refugiat dintr-un carnaval decât un membru al unui grup de rock. Piesele sunt în mare parte foarte generice (“Do What You Do”, care cel puţin e prima piesă unde Partridge chiar cântă la chitară în loc să scoată zgomote scârţâite, “I’ll Set Myself on Fire”, “New Town Animal in a Furnished Cage”, “Neon Shuffle”, unde a doua parte e mai interesantă decât prima, “Science Friction”, “Dance Band”, “Hang on to the Night” – oh come on câte piese mai sunt din albumul ăsta?! -, “Heat Wave”, “Instant Tunes”), cu câteva atrocităţi în particular (“Cross Wires” e enervant şi are şi un solo prost de Andrews, un cover prost de la “All Along the Watchtower”, care are o harmonică mişto dar păcat că restul e oribil, “I’m Bugged”), dar şi câteva chestii bune (îmi place riff-ul format din două acorduri, ominos din “Radios in Motion”, iar armoniile vocale sunt un indicator timpuriu a ce va urma, “This Is Pop?”, unde băieţii fac decizia îngenioasă de a ÎNCETINI PUŢIN PASUL ODATĂ, fuziunea New Wave-reggae “Statue of Liberty”, care are o metaforă bizară în centru dar e o piesă amuzantă, “Into the Atom Age”, un rock din anii ’50 new-wave-izat în mod distractiv, iar Andrews de data asta ajută piesa în loc să se cace pe ea, ”Spinning Top”, unde grupul sună chiar funky în loc să sune atât de mecanizaţi că parcă au beţe în cur, deşi riff-ul din versuri pare să recicleze progresia E-F-E-F din “Radios in Motion” şi Andrews adaugă un solo de claviatură kitschos, aproape manelistic, “She’s So Square”, care câştigă puncte fiindcă se îndepărtează de New Wave-ul monoton în favoarea unui rock ‘n roll cu un solo bun de Partridge, încă un rock ‘n roll modernizat amuzant numit “Traffic Light Rock”), făcând din White Music în total un album care poate fi ignorat cu siguranţă. Versiunea de reissue din 2001 adaugă albumului piesele de pe EP-ul 3D, cu efectul de a pune prea multe piese pe album şi a-l face mai enervant/plictisitor/greu de ascultat. 

XTC – This Is Pop? 

Go 2 (1978) practic comunică de la început statutul de album înregistrat în grabă, prin faptul că a apărut la doar 9 luni după White Music (insert stupid pregnancy joke here, hur hur hur). Cel puţin Go 2 e mai compact la doar 13 piese comparat cu potopul versiunii de reissue a debutului, dar asta nu-i mare diferenţă fiindcă XTC n-au progresat practic deloc din cutia de New Wave hiperactiv cu claviaturi 90% din timp dăunătoare (yeah, fuck you, Barry Andrews). Mai rău, am impresia că piesele sunt chair mai slabe de data asta, cu o mare tonă de chestii atât de generice încât uneori uit că au fost compuse de oameni (super-repetitivul “Meccanik Dancing (Oh We Go!)”, cu un exces de Barry Andrews şi Partridge restrâns iar la acorduri disonante, scurte, “Buzzcity Talking” ar fi mai bun dacă Partridge şi-ar fi acordat chitara înainte să înceapă înregistrarea, “Crowded Room”, care are un refren bun dar versuri de ska fleşcăite, “The Rhythm”, “Beatown”, cu vocale care abuzează sughiţul de New Wave chiar prea mult, “Life Is Good in the Greenhouse”, care ţinteşte efectul atmosferic al lui “Battery Brides” dar uită să furnizeze o melodie bună, ignorând faptul că Partridge împrumută riff-ul din “Hit It and Quit It” de Funkadelic pentru melodia vocală, “Jumping in Gomorrah”, “My Weapon”, “I Am the Audience”) şi prea puţine chestii bune pentru a compensa (atmosfericul “Battery Brides (Andy Paints Brian)”, “Are You Receiving Me?”, “Red”, un rock haotic cu saxofon de Andrews ce evocă “Helter Skelter” într-o oarecare măsură, “Super-Tuff”, care jur că sună ca The Police). 

XTC – Are You Receiving Me?

Două schimbări importante au avut loc înainte de Drums and Wires (1979): Barry Andrews în sfârşit a plecat din grup (deşi eu prefer să-mi imaginez că ceilalţi l-au dat afară după ce l-au bătut cu claviaturile sale stupide) şi a fost înlocuit de Dave Gregory, tipul care va fi esenţial pentru evoluţia XTC. Cealaltă schimbare ar fi înlocuirea lui John Leckie cu Steve “U2″ Lillywhite, dar asta nu e mare chestie: dacă producţia lui Leckie suna plasticizată, Lillywhite pare să diminueze forţa grupului prin tobele cu mult ecou şi chitările anemice. Dar, eh, mare problemă, Drums and Wires e primul album chiar bun XTC. Chiar dacă n-au abandonat încă stilul New Wave (“Helicopter”, “Chain of Command”, “Limelight”, “Millions”, “That Is the Way”, cu trompetă de Dick Cuthell, “Complicated Game”), cel puţin s-au mai calmat de data asta (“Day In Day Out”, chitările acustice din “Ten Feet Tall”, “Real by Reel”), chitările duale Gregory-Partridge sună bine încă din fază embrionică, apropiind grupul mai mult de rock/power pop (“Roads Girdle the Globe”, “Life Begins at the Hop”), Andy şi Colin nu mai abuzează atât de mult vocalele sacadate de New Wave, iar concentrarea grupului dă roade cu o calitate în general mai bună şi mai puţin generică decât White Music sau Go 2. Discul începe cu primul hit al grupului, roboticul “Making Plans for Nigel”, şi deşi lipseşte puţin în departamentul de piese memorabile (“When You’re Near Me I Have Difficulty”, o piesă bună dar cu chitări de ritm ce ilustrează problema producţiei lui Lillywhite, “Life Begins at the Hop”, “Chain of Command”, maniacalul “Complicated Game”, “Scissor Man”), consistenţa îl face cel mai bun loc pentru a începe explorarea discografiei XTC (deşi eu personal cred că Skylarking ar fi un început mai bun, but whatever).

XTC – Making Plans for Nigel 

Mi-ar plăcea să zic că Black Sea (1980) continuă evoluţia grupului, dar e cam greu să zic asta când tot n-au abandonat încă stilul de New Wave. Dar Black Sea dă semne de evoluţie, fiindcă Gregory deja împinge grupul să valorifice influenţele sale din anii ’60 (riff-urile armonice din “Generals and Majors”, armoniile vocale din “Living Through Another Cuba”, pop-rockul ”Towers of London” etc.). De asemenea, ştiu că nu e prea notabil să menţionez că Gregory şi Partridge primesc credit pentru sintetizatoare, dar aici cel puţin sunt folosite mai subtil şi în general de un krillion de ori mai bine decât White Music şi Go 2. Oh, şi Andy în sfârşit cântă normal. Oricum, Black Sea rămâne un album solid datorită consistenţei pieselor (“Living Through Another Cuba”, funk-rock-ul “Love at First Sight”, “Rocket from a Bottle”, “Burning With Optimism’s Flames”, ritmul sincopat din “Sgt. Rock (Is Going to Help Me)”, “Smokeless Zone”, “Don’t Lose Your Temper”, ambientalul “The Somnambulist”), prezenţei pieselor memorabile, duh (“Respectable Street”, un început “rocking” pentru album cu versuri satirice în tradiţia Ray Davies, “Generals and Majors”, unde Gregory profită de ocazie să adauge nişte riff-uri de The Byrds peste ritmul mecanic creat de Chambers şi Moulding, “No Language in Our Lungs”, “Towers of London”, ”Paper and Iron (Notes and Coins)”, încă o piesă cu ritm mecanic de New Wave dar îmi place ritmul din versuri aproape tribal, ameninţătorul “Travels in Nihilon”) şi faptul că Lillywhite de data asta furnizează o producţie mai musculară, cu tobe de arenă şi chitări mai “pline”. 

XTC – Towers of London 

Şi ultimul album la care a participat Chambers, English Settlement (1982), e în sfârşit albumul unde XTC se îndepărtează concret de New Wave şi încep evoluţia către partea bună a carierei lor. Lillywhite e absent de la consolele de mixaj aici, iar înlocuitorul său Hugh Padgham preia ştafeta de unde rămăsese cu Black Sea şi dă grupului sunetul de “anii ’80″: producţia energetică a lui Sea e disipată aici cu un munte de “gated reverb” (Chambers sună de parcă şi-a înregistrat tobele într-o canalizare) – la ce să mă aştept de la tipul care a produs Synchronicity? (De fapt, Settlement pe alocuri sună înspăimântător de mult ca The Police circa 1983). Normal, asta ar fi o problemă (şi a fost pe Wires), dar aici sunetul cavernos complementează evoluţia grupului către un sunet non-hiperactiv dominat de chitări acustice şi cu 12 corzi. Problema centrală a lui Settlement e faptul că piesele sunt puţin prea lungi (cea mai scurtă: 3:49, cea mai lungă: 6:33), disipând efectul lor şi făcând albumul puţin cam greu de ascultat datorită monotoniei crescânde – indiferent de câte overdub-uri, sintetizatoare şi instrumente aruncă peste piese (şi nu sunt prea multe – producţia o utiliza câteva şmecherii dar e încă mai apropiată de simplismul albumelor timpurii decât psihedelia lui Skylarking), e greu să scap de senzaţia de plictiseală după a 12a piesă “mellow” dominată de chitări armonice ce cântă riff-uri fotocopiate de la The Byrds. Chiar dacă Settlement ar fi beneficiat de nişte editare în plus, trebuie să recunosc că rămâne la fel de consistent ca anterior (“Jason and the Argonauts”, “Yacht Dance” – this song sounds like what the Caribbean looks like -, “Leisure”, cu un solo de saxofon amator de Partridge, “It’s Nearly Africa” – imaginaţi-vă un “Walking in Your Footsteps” cu chestiile electronice înlocuite de percuţia lui Terry Chambers şi versuri non-stupide -, “Fly on the Wall”, ce supravieţuieşte sintetizatorului care bâzâie constant şi enervant în fundal, “Down in the Cockpit”, “Snowman”), în ciuda unor scăpări (“Runaways” – sună bine pentru primele două minute şi toate chitările sunt interesante, dar ce dracu’, e mai repetitiv decât “Behind My Camel”, “Melt the Guns” din nou începe bine dar moare de supralungire, “Knuckle Down” e… cam nedistins, mediocritatea în 5/4 “English Roundabout”). Piesele distinse? Alea ar fi: pop-rock-ul sincopat cu sintetizatoare de Keith Emerson ”Ball and Chain”, marele hit “Senses Working Overtime” (al cărui riff central chiar anticipă evoluţia către psych-rock a grupului, şi utilizează şi un contrast efectiv între versurile calme şi refrenul memorabil – n-are rost să zic “Pixies” fiindcă refrenul nu e destul de agresiv pentru comparaţia aia), “No Thugs in Our House” (care cel puţin e una din puţinele piese care “rocks HARD” de pe album, deşi versurile reciclează subiectul “lolparentsfail” din “Making Plans for Nigel”) şi ”All of a Sudden (It’s Too Late)”. 

XTC – Senses Working Overtime 

Well, okay, Mummer (1983) are avantajul duratei mai rezonabile de 41:43 minute (şi asta după ce luăm în considerare piesele bonus), în loc de excesul de 72 minute al lui English Settlement. Altfel, din câte am văzut până acum, am realizarea terifiantă că XTC par să fie genul de tipi care încearcă să repare ceva dar reuşesc să strice altceva în proces. Dacă Mummer e mai concis decât Settlement, are problema unui nivel de energie mai redus, pe alocuri ajungând chiar la “catatonic” (” “). Eh, whatever. Cu noul producător Steve Nye şi bateristul de sesiune Pete Phipps (Gary Glitter, Eurythmics – Chambers a apucat să contribuie la primele două piese înainte să plece), Partridge, Moulding şi Gregory au absolvit liceul de New Wave şi s-au înscris la Universitatea de Psychedelic Rock: Mummer e primul album unde ei se dedau la experimentaţia de studio cu care-şi vor face numele, manifestată aici prin multe claviaturi (“Wonderland”, “Elements”, “In Loving Memory of a Name”), prima apariţie a efectelor speciale (păsările sintetice din “Wonderland”, “Toys”), viori (contribuite de Gavin Wright şi Nigel Warren-Green la “Great Fire”), chitări inversate (“Deliver Us from the Elements”), armoniilor vocale Andy-Colin-Dave (“Love on a Farmboy’s Wages”), etc. Nye retrage grupul de la producţia încărcată de ecou/reverb a lui Padgham, iar grupul cel puţin contracarează energia redusă şi orientarea acustică/pastorală continuată de pe Settlement cu câteva experimente de gen (“Beating of Hearts”, “Ladybird”) şi instrumentaţie ciudată (“Beating of Hearts”, jew’s harp şi cor sintetic pe “Deliver Us from the Elements” etc.). Din nou, nu toate cele 16 piese sunt bune (“Me and the Wind” nu e mare brânză, instrumentalele “Frost Circus” şi “Procession Towards Learning Land”), dar majoritatea sunt (“Deliver Us from the Elements”, “Ladybird”, “In Loving Memory of a Name”, “Jump”, “Gold”, “Desert Island”), şi în special următoarele: “Beating of Hearts” (o piesă bazată pe o melodie orientală şi un ritm repetat la nesfârşit, sunând ca un prototip pentru “Garden of Earthly Delights”), “Wonderland” (un groove destins ce sprijină multe claviaturi = +1 punct pentru Colin), folk-rock-ul “Love on a Farmboy’s Wages”, “Great Fire” (yeah, cred că asta e prima piesă XTC care în construcţie şi instrumentaţie mă obligă să folosesc adjectivul “Beatlesian” – o să înţelegeţi la ce mă refer când o auziţi), piesa de reggae ameninţătoare “Human Alchemy” (somewhere, Sting is pissing himself in fear), un rock super-tare cu versuri acide ”Funk Pop a Roll” şi piesa bonus ”Toys”. 

XTC – Wonderland 

Şi continuând tema “unde dai unde crapă”: The Big Express (1984) ultracompensează pentru caracterul “mellow” a celor 2 albume anterioare prin revenirea într-o măsură la sunetul hiperactiv din primele albume XTC şi producţia aspră a lui David Lord – Express e caracterizat de multe chitări ciopârţite (hey there, “Wake Up”), melodii disonante, ritmuri pseudoindustriale (aprovizionate de Pete Phipps şi câteva drum machines), etc. Partea frustrantă e că Express, în loc să fie o consolidare a evoluţiei anterioare, e mai mult un pas înapoi frustrant caracterizat printr-o încercare stângace, exagerată de a reveni la caracterul albumelor timpurii, în special fiindcă în contextul discografiei lor vine înaintea celui mai bun album. Practic, albumul e împărţit între piese tari/experimentale/hiperactive/yourdad unde psihedelia e eclipsată de încercările exagerate de a reveni la sunetul anterior (“Wake Up”, deşi are un sfârşit atmosferic, “Shake You Donkey Up”, care se distinge prin ritm dacă nu altceva, “The Everyday Story of Smalltown” e cam bombastic în aranjament) şi piese “mellow” care continuă de la şablonul Settlement-Mummer (“All You Pretty Girls”, una din puţinele piese care pare să aibă un drum machine, “Seagulls Screaming Kiss Her, Kiss Her”, “This World Over”, “I Bought Myself a Liarbird”, “You’re the Wish You Are I Had”, “Red Brick Dream”), care în mare parte continuă cu producţia complexă, psihedelică deja stabilită. Dar faptul că albumul s-a scufundat fără vreo urmă e uşor de înţeles după o ascultare: piesele slabe îşi ridică iar capul urât (oricât încerc să-i dau o şansă, “All You Pretty Girls” mă enervează, în special datorită refrenului, “Shake You Donkey Up” mi se pare chiar slab, “Washaway”, “Blue Overall”), iar cele bune (“The Everyday Story of Smalltown”, unde influenţa The Kinks devine destul de evidentă, “I Bought Myself a Liarbird”, “You’re the Wish You Are I Had”, aş pune “Train Running Low on Soul Coal” în categoria “foarte bun” dacă abuzul de percuţie şi efecte speciale nu ar distrage de la calitatea piesei în sine) şi foarte bune (riff-ul disonant şi ritmul întrerupt din ”Wake Up”, “Seagulls Screaming Kiss Her, Kiss Her”, cu un aranjament uşor… er… “tensionat” bazat pe o melodie de claviatură distorsionată, piesa deprimantă în stil The Police “This World Over”, piesa aproape de blues-rock – “aproape” e cuvântul cheie – cu harmonica “Reign of Blows”, “I Remember the Sun”, folk-rock-ul procesat în studio “Red Brick Dream”) nu prea fac mare lucru în afară de să stea pe loc. Practic, Express e un album ceva mai slab decât cele anterioare care suferă de o poziţie nefericită în discografia XTC, venind exact înainte de capodopera lor. 

XTC – Wake Up 

And here it is: El Big Daddy, capodopera, mangum opus-ul XTC, albumul esenţial, oricum vreţi să-i ziceţi, eu îi zic Skylarking (1986). De ce e Skylarking cel mai bun album XTC în loc de, oh I dunno, Mummer? Well, două motive principale: sunetul albumului şi calitatea pieselor. Deşi a creat un conflict creativ şi a făcut sesiunile pentru album foarte “not fun”, alegerea lui Todd Rundgren ca producător a fost decizia corectă: Rundgren furnizează o producţie detaliată ce utilizează totul de la viori (“1000 Umbrellas”, “Sacrificial Bonfire”, “Dear God”), claviaturi (“Summer’s Cauldron”, “The Meeting Place”, “That’s Really Super, Supergirl”, etc. etc.), efecte speciale (“Summer’s Cauldron”, “Dying”) şi şmecherii de producţie (ascultaţi cum zgomotul de chitară se transformă într-un shaker în “1000 Umbrellas”), armonii vocale (“Grass”, “The Meeting Place”, “Another Satellite”, fuckit, mai toate piesele) ce îi dobândeşte albumului o comparaţie sonică cu “marile albume”, y’know, Pet Sounds, Sgt. Pepper, Dark Side of the Moon (cu care împărtăşeşte şi versurile cu o tendinţă deprimantă pronunţată), etc. E genul ăla de album, complex dar nu supraprodus, şi către creditul său, cu excepţia unor momente ce trădează originea de 1986 a albumului (sintetizatoarele, drum machine-ul de la început şi toba sample-uită slab din “That’s Really Super, Supergirl”, începutul şi sintetizatorul din “The Meeting Place”, ”Another Satellite”, percuţia din “Dying”, sintetizatoarele, efectele speciale şi sitarul din “Summer’s Cauldron” – toate astea sună suspicios de moderne/sintetizate), Rundgren reuşeşte să evoce spectrul marilor producţii psihedelice din anii ’60 (Beach Boys, Beatles, blahblahblah) şi să ascundă faptul că în esenţă albumul e făcut de 3 tipi + un producător enervant + Prairie Prince la tobe. Iar Andy, Colin şi Dave se ridică la înălţimea producţiei, scoţând din mânecă 15 piese, toate excelente, nici una mai bună decât alta, care alternativ rămân în stilul clasicist psihedelic care l-au perfecţionat deja (atmosfericul “Summer’s Cauldron”, “The Meeting Place”, “That’s Really Super, Supergirl”, “Season Cycle”, “Earn Enough for Us”, “Big Day”, balada deprimantă “Dying”) sau se aventurează în noi genuri cu succes (“Grass” e bazat pe o melodie orientală cântată la vioară - best song ever written about fucking outside? Aş zice aşa -, “1000 Umbrellas” e o piesă esenţial chitară-şi-voce fortificată cu aranjamentul de viori al lui Dave Gregory, nu ştiu ce-i “Big Day” în afară de faptul că e bun, două excursii reuşite în jazz-rock numite “Mermaid Smiled” – cu percuţie de Mingo Lewis – şi “The Man Who Sailed Around His Soul” – ar fi prea deplasat dacă aş zice “The Seatbelts” aici? -, încă o piesă dramatică cu viori “Sacrificial Bonfire”). Original, versiunea americană a albumului înlocuise “Mermaid Smiled” cu “Dear God”, dar versiunea “reissue” din 2001 restaurează secvenţa albumului şi păstrează “Dear God” ca o piesă de bonus, a/k/a decizia corectă – îmi place foarte mult “Dear God”, datorită combinaţiei de riff de chitară acustică cu riff de The Animals (ştiţi exact la ce piesă mă refer) la chitară electrică, aranjamentului de viori bizar dar efectiv şi versurilor super-sarcastice disteiste, dar trebuie să recunosc că nu are ce căuta în secvenţa albumului. Okay, enough asskissing, concluzie: Skylarking = awesome, ascultaţi-l cât mai repede. 

XTC – Earn Enough for Us 

XTC – Dear God 

În timpul liber între Big Express şi Skylarking, XTC au creat un proiect marginal numit The Dukes of Stratosphear (vedeţi pseudonimele din paranteze la lista membrilor?), al cărui scop era un omagiu/parodie/tribut/satiră (şi nu faceţi vreo greşeală, e o parodie cordială, nu de genul “băi ce tâmpenii făceau idioţii ăştia”) la adresa muzicii psihedelice din anii ’60, atât generalizat cât şi specific (o listă a ce specific e imitat pe Psionic Psunspot e valabilă aici). Cu noul baterist Ian Gregory şi producătorul John ”Stone Roses + Radiohead” Leckie la bord, The Dukes au produs un EP, 25 O’Clock, şi un album, Psionic Psunspot, amândouă colectate pe compilaţia Chips from the Chocolate Fireball (1987). Şi acum piesele. Chocolate Fireball e distins în primul rând printr-o imitaţie perfectă a figurilor de stil şi clişeelor psihedeliei şaizeciste – instrumente puse pe un singur canal stereo, chitară “fuzz”, Mellotron, şmecherii de studio ca flanger, phaser, piste inversate, etc. etc. Seriously, producţia lui Fireball e la fel de bună ca Skylarking, chiar dacă şi Fireball trădează pe alocuri originea sa adevărată (pianul sintetic de la începutul lui “Pale and Precious”). Plus, versurile-s mai amuzante decât cele serioase de pe Skylarking. Diferenţa centrală este că piesele de pe 25 O’Clock au un caracter mai apropiat de garage rock şi frecvent jefuiesc piese şi grupuri specifice (“25 O’Clock” e o variaţie asupra lui “I Had Too Much to Dream” de The Electric Prunes, “Bike Ride to the Moon” e o imitaţie grozavă a Pink Floyd în era Syd Barrett, “The Mole from the Ministry” e un mare haz la adresa lui “I Am the Walrus”, “What in the World??…” fură de la ”Tomorrow Never Knows”, “Only a Northern Song” şi “It’s All Too Much”, Andy zice că “My Love Explodes” = “Over Under Sideways Down” de The Yardbirds şi “Your Gold Dress” = “She’s a Rainbow” de Rolling Stones; well, în ultimul caz asta e refrenul, versurile sunt ocupate de un riff ameninţător oriental), iar Psionic Psunspot are o producţie ceva mai minuţioasă, şi aici referinţele specifice (Beach Boys pe “Pale and Precious”, Beatles din nou, dar de data asta Paul în loc de John/George, pe “Brainiac’s Daughter”, The Kinks pe “You’re a Good Man Albert Brown (Curse You Red Barrel)”, The Hollies pe “Vanishing Girl”, Andy zice că “You’re My Drug” = “So You Want to Be a Rock ‘n Roll Star” de The Byrds) sunt puse în acelaşi loc cu piesele care sunt fie generice, fie pun la un loc elemente disparate (“Have You Seen Jackie?”, rock-ul amuzant “Little Lighthouse”, “Collideascope”, ”Shiny Cage”, “The Affiliated”). Slăbiciunile lui Fireball ar fi: 1. nu gust deloc “Albert Brown” (o piesă ce răspunde la întrebarea “what if ‘Yellow Submarine’ sucked balls?”) şi “Have You Seen Jackie?” e cam “meh” (reciclarea din nou a melodiei de bas din “I Had Too Much to Dream” nu e la fel de efectivă); 2. Andy vroia să insereze replici de nonsens între piesele de pe Psunspot ca un omagiu lui Ogden’s Nut Gone Flake dar a trebuit să înlocuiască actorul original (vroia prea mulţi bani) cu Lily Fraser (plătită cu îngheţată, şi care practic mă PROVOACĂ să nu zic “Lewis Carroll” în descrierea replicilor ei) – problema e că replicile de nonsens sunt amuzante prima oară dar pe la a cincea ascultare m-am săturat de ele. Oricum, Fireball este, cum ar zice englezii, “a blast”, derivativ dar distractiv, în special cu piese precum… well, mai toate piesele, dar cele deosebite aici sunt: ”25 O’Clock”, “Bike Ride to the Moon” (come on, dudes, a bike ride to the moon! How fucking awesome is that?!), “My Love Explodes”, “What in the World?…” (“2033/Cannabis in tea“? Sign me up!), “Vanishing Girl”, “Little Lighthouse”, “You’re My Drug”, “Brainiac’s Daughter” şi “Pale and Precious”. Stop what you’re doing and listen to this. NOW. 

XTC (The Dukes of Stratosphear) - 25 O’Clock 

XTC (The Dukes of Stratosphear) – Little Lighthouse 

Probabil încurajaţi de succesul lui Skylarking şi Fireball, plus faptul că Rundgren a fost înlocuit aici de Paul Fox, XTC s-au aruncat şi mai mult în piscina de psychedelic rock cu Oranges & Lemons (1989). Yeah, cred că ştiţi deja cum sună albumul: exact la fel ca Skylarking - tonă de instrumentaţie (well, okay, singurul muzician din afară e Mark Isham* la trompetă, plus nişte vocale backup de Franne Golde; restul sunt claviaturi, chitări, bas şi tobele lui Pat Mastelotto din King Crimson), efecte speciale, producţie psihedelică (inversare, flanger, etc.), yaddayadda. Paul Fox nu e un John Leckie şi nici măcar Todd Rundgren, fiindcă Lemons face un abuz de producţie pe alocuri (holy crap, “Garden of Earthly Delights” e supraprodus) şi nici nu încearcă să pretindă că a fost creat în anii ’60: observaţi “gated reverb”-ul de anii ’80 pe tobe (“Garden of Earthly Delights”), şi nu ştiu exact cum să explic dar albumul cu totul tinde să aibă un sunet strident şi glacial – probabil vina mixajului cu prea mult “midrange” şi nu destule joase, diminuând forţa bas-ului lui Colin? (ironia: Colin crede că Skylarking a fost înregistrat prost; trebuie să aibă urechi proaste sau ceva fiindcă Lemons e evident cel slab produs – e evident că Lemons a fost prima slujbă profesională a lui Fox, şi mă mir că a continuat să fie angajat ca producător). Deşi are tot 15 piese (amuzant: toate sursele care le-am citit îl descriu pe Lemons ca un album dublu, deşi are la fel de multe piese ca Skylarking), lui Lemons îi lipseşte unitatea conceptuală impusă de Rundgren pe Skylarking – toate piesele par mai mult să fie puse la un loc fără să se ţină cont de coeziune. În mod care sincer mi se pare cam previzibil, Lemons nu are calitatea constantă început-sfârşit a lui Skylarking, şi pe alocuri pare slab/autoindulgent/neglijent (protestul strident “Here Comes President Kill Again”, risipind o melodie vocală bună şi un refren bun de rock pe versuri slabe şi un aranjament de trompete enervant şi nepotrivit, “The Loving” – mă întreb de ce au imitat ”All You Need Is Love” considerând că piesa aia e stânjenitor de învechită deja, influenţa de country din “Scarecrow People” – +1 punct pentru chitările slide, -50 pentru lipsa unei melodii bune, “Across This Antheap”, “Pink Thing”, “Miniature Sun”), dar sunt destule piese okay (“King for a Day” e cam derivativ de la “Everybody Wants to Rule the World” de Tears for Fears, dar e totuşi bun, “Poor Skeleton Steps Out”, ce-mi aminteşte de Graceland de Paul Simon, ”Cynical Days”) şi excelente (afectările orientale şi linia de bas funky din ”Garden of Earthly Delights”, deşi solo-ul e cam “eh” şi mi se pare că imită solo-ul procesat din “Owner of a Lonely Heart” de Yes, “The Mayor of Simpleton” e o piesă de pop-rock în stil The Byrds grozavă deşi ar putea fi scurtată cu vreun minut ca să nu se repete atât de mult, riff-urile acustice din “One of the Millions”, rock-ul AWESOME “Merely a Man”, “Hold Me My Daddy”, “Chalkhills and Children”) care să-l facă un adaos bun la discografia XTC.

XTC – Garden of Earthly Delights

XTC – The Mayor of Simpleton

* Dad says: Mark Isham e un muzician de jazz care face şi coloane sonore şi se pricepe la milesdavisme. Cristi tot nu ştie dacă a fost angajat ca muzician de sesiune sau a apărut că era fan XTC…

Şi XTC se împotmolesc pentru prima oară de la Express cu Nonsuch (1992). Cu ajutorul producătorului Gus Dudgeon (Elton John), XTC abandonează psihedelia şi caleidoscopia seriei de albume Skylarking-Fireball-Lemons, în schimb adoptând un sunet direct, simplu, ce uneori se apropie de baroque pop (în special pe balade) şi alteori e pus în serviciu unor piese clasiciste de pop-rock. Problema e că Nonsuch face un exces de piese de pop/balade compuse la un pas mijlociu şi încărcate cu viori (de Florence Lovegrove, Rose Hull, Stuart Gordon şi Gina Griffin), sintetizatoare şi trompetă (Guy Barker) – cu 17 piese în total şi atâta lipsă de energie, albumul capătă un caracter opresiv, plictisitor şi repetitiv. Really, nu vă lăsaţi păcăliţi de “The Ballad of Peter Pumpkinhead” şi puţinele piese mai energetice (de exemplu, “The Smartest Monkeys”), XTC sunt într-o comă aici. Iar producţia posomorâtă şi monotonia opresivă conspiră să saboteze pe Nonsuch înainte ca piesele generice, letargice (“Humble Daisy”, “The Disappointed” e o copie de la “King for a Day”, “Holly Up on Poppy” – ironie: Andy zice că oricând McCartney face piese despre copii lui “aş putea să-l omor”, şi după aia el se apucă să facă o piesă despre copii lui -, “Rook”, “Omnibus”, “War Dance”, “Bungalow”) să capete o şansă. Okay, e un album XTC, deci o să găsiţi câteva piese bune (“Dear Madam Barnum”, “The Smartest Monkeys”, “Then She Appeared”, “Wrapped in Grey” – okay, nu mi-a provocat vreo reacţie mai puternică decât “meh”, dar e o piesă bună, deşi am dubii în privinţa aranjamentul care tinde către bathos -, “The Ugly Underneath”, “Books Are Burning”) şi distinse (rock-ul narativ “The Ballad of Peter Pumpkinhead”, calmul “My Bird Performs”, “Crocodile”, “That Wave”), dar după Skylarking-Fireball-Lemons, Nonsuch e dezamăgitor.

XTC – The Ballad of Peter Pumpkinhead