Dacă aş zice Urge Overkill, cred că e foarte probabil c-aţi răspunde “huh?”. Totuşi, cred că-i ştiţi deja. See, au avut un cover de la “Girl, You’ll Be a Woman Soon” de Neil Young care a apărut în Pulp Fiction în scena în care Uma Thurman descoperă cocaina lui John Travolta şi ingerează prea mult.

Ironia e, “Woman Soon” a devenit cel mai mare hit al lor deşi n-are aproape nimic de-a face cu stilul lor obişnuit. Oricum, Urge Overkill (sau UO) n-au o istorie prea interesantă: formaţi în 1986 în Chicago şi luându-şi numele de la un vers din “Funkentelechy” din Parliament, au pierdut timp ca un grup generic de noise-rock înainte să treacă la un stil de alternative rock, au fost promovaţi ca “The Next Big Thing” da’ n-au reuşit să devină faimoşi în climatul post-Nevermind şi eventual s-au dezintegrat în 1997.

Well, vreau azi să vă zic despre Saturation (1993), care eu sunt convins că e cel mai bun album al grupului. În momentul înregistrării, Urge (al cărui aliniament era: Nash Kato – chitară + vocale, Eddie “King” Roeser – bas + vocale, Blackie Onassis – tobe + vocale) îşi stabiliseră deja stilul de vreo 2-3 ani, şi anume: o reconstrucţie înspăimântător de exactă a rock-ului din anii ’70, amalgamând elemente de power pop (muzica în general, umorul sarcastic, batjocoritor teleportat direct de la Cheap Trick) şi glam rock (armoniile vocale ale membrilor?), printre altele, dar modernizată cu o doză mare de ironie fiindcă, deh, anii ’90, man. Saturation a reprezentat primul album al grupului pentru Geffen Records după 7 ani pe una minoră, şi deţine două avantaje comparat cu albumele lor anterioare precum Americruiser, Supersonic Storybook sau Stull.

Primul ar fi sunetul: câlcâiul lui Ahile al albumelor anterioare (în special Storybook, care sună inert şi lipsit de forţă) e reparat aici mulţumită producătorilor Butcher Bros. şi Andy Kravitz, care mixează instrumentele ca lumea şi dau albumului o prezenţă sonică impozantă (comparaţi Saturation cu Storybook - e o diferenţă gen zi-noapte), dar mai şi “lustruiesc” puţin ca să-l facă să sune ca un album care ar fi putut s-apară prin 1978. Din nou, către creditul lor, Saturation evită tendinţa unor albume din aceea perioadă către un sunet plasticizat (hey there, Jesus of Cool), şi în general seamănă cu un Automatic fără elemente electronice şi mult mai “retro” (singurele devieri de la sunetul direct ar fi “Dropout”, un sintetizator în “Tequila Sundae”, un Rhodes la începutul lui “Crackbabies”, experimentarea cu separare stereo din ”The Stalker” – tobe pe stânga, chitări pe dreapta – şi percuţia inversată din “Heaven 90210″).

Al doilea avantaj: UO au rezolvat problema materialului neregulat ce stânjenea albumelor anterioare. Okay, cu excepţia lui “Dropout” (ritmul electronic e okay, riff-ul e mai “meh”) şi a piesei ascunse stupide “Operation Kissinger”, Saturation e plin de piese care, dacă nu ies din cutia de power pop sau realizează vreo inovaţie, cel puţin au bunul simţ să aibă riff-uri bune (“Woman 2 Woman”, o reciclare decentă a vechei progresii A-E-G-D, rock ‘n roll-ul clasicist “Bottle of Fur”, “The Stalker”, pop-punk-ul rapid “Erica Kane”, “Heaven 90210″). Deşi pe parcursul a 12 piese sunetul uniform, lipsit de mare varietate iese în evidenţă ca un dezavantaj, Saturation e un album “fun”, în special considerând piesele mai memorabile precum: “Sister Havana” (un rock cu 4 acorduri solid – chiar dacă sună foooooaaaaaarte familiar - dar cu puţină varietate în structură printr-un “bridge” panicat, bazat pe o chitară manipulată să sune ca un sitar), ”Tequila Sundae” (destul de “grungy”), “Positive Bleeding” (din nou cu chitara-sitar + nişte chitări acustice ce-mi amintesc puţin de Big Star), melodicul “Back on Me” (piesa rară a albumului unde chitările acustice sunt cam la fel de predominante ca cele electrice, şi recunosc că-mi place melodia de chitară inserată pe la 1:30 + armoniile vocale ale celor trei membri din refren), ”Crackbabies” şi “Nite and Grey”.

Urge Overkill – Sister Havana

Urge Overkill – Tequila Sundae

Urge Overkill – Positive Bleeding

Ghost in the Shell: Stand Alone Complex (GitS:SAC)
Gen: SF/acţiune + altele
Creat de: Kenji Kamiyama
Producători: Kaoru Mfaume, Tsutomu Sugita, Yuichiro Matsuka, Charles McCarter; Shigeru Watanabe, Mitsuhisa Ishikawa (producători executivi);
Scenarişti: Hiroshi Sato, Junichi Fujisaku, Shotaro Suga, Yoshiki Sakurai, Kenji Kamiyama, Nobuhisa Terado, Dai Sato
Regizori: Kenji Kamiyama, Atsushi Matsumoto, Atsushi Wakabayashi, Hideyo Yamamoto, Kazunobu Fusegi, Kenichi Takeshita, Masaki Tachibana, Masayuki Yoshihara, Minoru Ohara, Ryutaro Nakamura, Toshiyuki Kono, Yasuhiro Geshi

Distribuţie: Atsuko Tanaka, Akio Otsuka, Koichi Yamadera, Osamu Saka, Taimei Suzuki, Taro Yamaguchi, Toru Okawa, Yutaka Nakano, Sakiko Tamagawa, Rikiya Koyama, Oki Sugiyama,
Coloana sonoră: Yoko ”God” Kanno
Durata episoadelor: circa 26 min.
Canal: Animax
Difuzat: 1 octombrie 2002-25 martie 2003

Ghost in the Shell: Stand Alone Complex (pentru restul reviewului, Gits Sack) e făcut de Production I.G., a/k/a acelaşi studio care a fost responsabil pentru filmul din 1995 şi In No Sense. Reacţia mea iniţială: “Oh, great. Aceeaşi tipi care au stricat filmele cu lenea şi amatoria. This is gonna suck.”

Şi dup-aia am văzut primul episod. Dup-aia: “OHMYGOD THAT WAS EPIC ALL IS FORGIVEN.”

Excesiv de melodramatic? Poate, dar după ce am îndurat două filme şi în sfârşit îmi cade în mâini un serial grozav, cred că am câştigat dreptul să exagerez puţin.

IT'S STILL THE FUTURE, BITCHES, BUT MORE AWESOME

Gits Sack are loc în 2030, dar n-are absolut nici o legătură cu evenimentele din filmele lui Mamoru Oshii (şi cu atât mai bine!), constituind un univers separat, propriu. Ideea de bază a serialului e o combinaţie de SF, acţiune, dramă, thriller ocazional şi o mare lingură de serial poliţist, urmărind “aventurile” Secţiei de Securitate Publică 9 (pe scurt, Secţia 9/S9), o instituţie secretă (pentru unele personaje considerată un zvon) cu o sferă de activitate la fel de largă ca puterile sale: un amestec de poliţie, poliţie DE INTERNET, brigadă antiteroristă şi instituţie de spionaj practic deasupra legi, care răspunde direct Ministerului de Interne japonez. În mod bizar, o instituţie atât de importantă reuşeşte să opereze cu doar 7 membri principali (mai târziu 9, but let’s not get ahead of ourselves), plus personaje incidentale sau secundare. Avantajul lui Gits Sack faţă de filme e evident din start: prezintă audienţei în mod mai fidel “întinderea” atribuţiilor S9 şi-i arată în acţiune într-o varietate de medii. Sau, pe scurt, EXTRA FUN. :D

Şi, oh yeah, dacă vă întrebaţi, titlul se referă şi la faptul că sunt două tipuri de episoade: Stand Alone (le recunoaşteţi după ecranul verde), care sunt practic episoade… er, “izolate”, şi Complex, care urmăresc povestea cazului Laughing Man – un caz ce începe destul de simplu dar se complică oribil (şi în mod “EPIC”) până la sfârşit. Don’t worry, it’s really cool, şi mai şi explică la sfârşit ce înseamnă exact “Stand Alone Complex” – dar e cam enervant că n-au explicat niciodată ce înseamnă “Ghost” şi a trebuit să mă uit online pentru răspuns (THANKS FOR NOTHING, ASSHOLES).

Aşadar, The Magnificent Seven Eight OVER 9000 Eight sunt:

In Japan, Leather Jacket + Bikini = COMBAT GEAR.

Maiorul Motoko Kusanagi (Tanaka), a/k/a “Captain Liquid Awesome”, este personajul principal, comandatul echipei S9 în timpul operaţiunilor de teren, şi din câte am înţeles eu #2 în ierarhia S9 imediat sub Aramaki. Unul din membrii S9 care e complet cyborg, ea posedă o competenţă intimidantă în aspecte precum lupta, hacking şi altele, iar trupul de cyborg îi conferă posibilitatea de a sări foarte sus cu uşurinţă sau de a sări de la înălţimi înalte fără a se răni în aterizare (undeva, Spiderman plânge de invidie). Oh, yeah, şi am menţionat capacitatea atletică care, atunci când folosită la capacitatea maximă, o face să pară un urmaş pierdut de-al prinţului din Prince of Persia. The Sands of Time? (alergat pe ziduri, etc.) După cum vedeţi din imaginea adiacentă, în universul ăsta Kusanagi şi-a vopsit părul violet şi are ochi roşii, schimbare cosmetică ce acompaniază un transplant de personalitate comparat cu incarnarea sa plictisitoare, super-gravă din GitS şi Innocence (dacă sunteţi fani Stargate, e acelaşi contrast între Kurt Russell şi Richard Dean Anderson în rolul lui O’Neill). Yep, Kusanagi aici are o personalitate, şi una memorabilă: yeah, e practic letală când vine vorba de situaţii violente şi când vine vorba de funcţia de comandant ea mereu stăpâneşte situaţia (cum nu ezită să ne amintească Batou şi Ishikawa în episoadele “Android and I” şi “Escape From”, respectiv), dar are un simţ al umorului cu o specializare în replici sarcastice şi zeflemea la adresa celorlalţi, o balanţă efectivă pentru tendinţele mai stoice (nu e o coincidenţă că are aceleaşi iniţiale cu personajul similar Misato “Evangelion” Katsuragi). Kusanagi are o dinamică interesantă cu Batou, unde torentul de persiflări şi glume dintre cei doi ascund o relaţie care treptat iese la iveală (*cough*Mulder-Scully*cough*), chiar dacă Batou îi acordă o importanţă mai mare. Oh yeah, şi animatorii i-au dat un costum tâmpit pentru majoritatea anime-ului într-o încercare eşuată de a-i reduce coeficientul de “AWESOME”. Seriously, it’s very stupid – aveţi noroc că-l vedeţi doar parţial în imaginea de sus.

Sometimes I open my mouth and then I forget to close it again... because of VIETNAM!

Batou (Otsuka), a/k/a “Steven Seagal”, în engleză ar putea fi descris ca “The Big Guy”. Un cyborg înalt, muscular şi bazat ca aparenţă Steven Seagal (după cum spune Masamune Shirow… that explains the ponytail…), Batou din fericire nu are personalitatea fără haz, egoistă şi ridicolă a lui Seagal. Din contră, în echipă el e tipul comic, cel care face cele mai multe glume sau insulte spuse în glumă. Oh yeah, şi are un trecut cam traumatic de unde i se trage o fire cam uşor de enervat, so try not to piss him off. Deşi trupul său de cyborg îi conferă aceleaşi capacităţi ca Kusanagi, preferă forţa brută şi armele mari, duh. În majoritatea misiunilor e asociat cu Togusa, care tinde să fie cel mai frecvent recipient al sarcasmului său. Nu se poate nega faptul că nutreşte o atracţie faţă de Kusanagi (yeah, it’s pretty fuckin’ obvious), dar sentimentul nu ajunge nicăieri… 90% din timp. They’re still best friends tho’.

Damn, I'm so hot I wanna fuck myself

Togusa (Yamadera), a/k/a “Kaji Spiegel”, e singurul membru al echipei care nu a suferit modificări cibernetice masive (în afară de găurile obligatorii din spatele gâtului ca să se conecteze la Internet). De fapt, mai e şi singurul membru care n-a avut un trecut militar, fiind un fost detectiv recrutat de Kusanagi pentru a “balansa” echipa cu un membru “natural”. Reuşeşte să nu fie măcelărit pe parcursul serialului în ciuda dezavantajului evident de a fi un om “natural”, în mare parte prin pragmatism. În mod uimitor pentru un serial poliţist, are o soţie şi doi copii care nu mor sau sunt puşi în pericol extrem pe parcursul atât a Gits Sack cât şi a Gits Sack 2nd Gig. Frecvent partener cu Batou, atât în misiuni cât şi în competiţii de zeflemea. Tinde să-l întrebe pe Batou puţin prea des dacă a fost chiar necesar să doboare uşa şi să-şi golească cele două mitraliere înainte de a pune măcar o întrebare.

I'm getting too old for this shit...

Ishikawa (Nakano), a/k/a “Teh 1337 Haxx0rm3i573r”, e membrul echipei specializat în orice are de-a face cu calculatoarele şi tehnologia. Probabil cel mai în vârstă membru al echipei, el nu asistă aproape niciodată la vreo operaţiune de teren, because he’s a pussy fiindcă e prea ocupat să hackuiască Serverul Important al Episodului sau să intre prin “backdoors” sau să afle ce-i cu virusul/trojanul de azi… you get the point.

WHY HELLO THERE MISTER PRISON RAPIST

Saito (Okawa), a/k/a “YOU GON’ GET SNIPED MUTHAFUCKA”, e franctirorul echipei, care poate să tragă orice cu acurateţe fatală. Această înzestrare de-abia reuşeşte să compenseze pentru faptul că ochiul cibernetic îl face să arate ca un tip care de-abia a evadat din închisoarea Folsom. Alături de Togusa e cel mai puţin “cibernetizat” membru al S9, diferenţa fiind că Togusa e aproape complet natural dar Saito are un ochi şi o mână cibernetică (ca să nu tremure, duh). Şi… er… well, poate aş zice mai mult dacă ar avea un rol mai important. Eh, practic, orice din seria asta care nu e Kusanagi, Batou, Togusa, Ishikawa, Aramaki sau This Week’s Villain tinde să cadă în fundal.

Hi, I'm here to apply for the position of creepy douchebag...

Pazu (Onozuka), a/k/a ”Creepy Douchebag”, e alt membru al S9. Probabil cel mai puţin important de fapt, considerând că nu se distinge prea mult prin personalitate şi nu iese din fundal când vine vorba de misiuni. Şi n-are nici o specializare sau ceva de genul. Yeah… eh… el îndeplineşte mai orice funcţie trebuie îndeplinită în momentul dat.

DUUUUUUUUUUUUUHHHHHHHHHHHHHHHHH

Borma (Yamaguchi), a/k/a “Batou, But He’s Bald”, e tipul din grup care se ocupă cu explozivele în timpul misiunilor, şi celălalt expert în informatică, cu specializarea în creerea de vaccine în caz că vreun cyborg e infectat cu un virus (virusuri care în general sunt primite de la This Week’s Bad Guy – serialul în mod înţelept nu arată scenele suplimentare în care izbucneşte o contaminare în sediul S9 fiindcă cineva s-a uitat la site-ul de porno fără să aibă un anti-virus). Borma frecvent cade în echipă cu Paz când e vorba de operaţiuni de teren, dar se distinge prin ochii săi cibernetici şi chelia, un aspect care răspunde la întrebarea “cum ar arăta Riddick dacă ar fi EVIL şi ar fi desenat de Mihai Grăjdeanu?”

Turn over the information you will, or Force-choke you I shall!

Daisuke Aramaki (Saka), a/k/a “El Jefe”, e… uhm… well, şeful echipei. Yeah. Well, şeful care stă la birou şi coordonează totul de acolo (şeful care merge pe teren fiind Kusanagi). Are un rol destul de important fiindcă el e cel care trebuie să-i intimideze pe reprezentanţii diferitelor ministere, secţii de poliţii locale sau cei din armată care vor să se ocupe de problemă. Şi în general reuşeşte să îndepărteze obstrucţiile ca S9 să poată acţiona singuri. Oh yeah, şi uneori se mai duce pe la guvern sau diverse companii ca să stoarcă nişte informaţii care le trebuie. Because he’s the chief. Yeah.

WHY DO I HAVE TO BABYSIT THE EWOKS???!!!!

Conform Constituţiei din Japonia, art. 42 subart. 5150, secţiunea 90125, fiecare anime e obligat să aibă cel puţin un personaj enervant pe care Cristi să-l urască, pentru că n-are voie să-i placă 100% un anime. În Gits Sack funcţia asta e îndeplinită de Tachikomas (toate cu vocea de Tamagawa). Tachikomas = tancuri controlate de AI, construite într-o formă asemănătoare cu păianjenii ce le acordă o mobilitate sporită. Sună mişto până acum? Oh yeah, Tachikomas pot să vorbească. Cu vocea etern de enervantă a unei fetiţe de 5 ani şi cu o tendinţă către replici care stabilesc că au nu numai vocea, cât şi IQ-ul unei fetiţe de 5 ani. Cu o voce similară cu Asuka şi la fel de enervanţi ca Ed în Cowboy Bebop, Tachikomas reprezintă practic Ewoks pentru Gits Sack – un element exagerat de infantil (născut din obsesia japonezilor pentru “Kawaisa“) care nu numai că nu se asortează, dar şi intră în conflict cu universul (post)cyberpunk şi strică tonul. Seriously. E frustrant să ai un lanţ de umor sarcastic sau chestii grozave întrerupte de infantilismul insuportabil al roboţilor ăstora idioţi. Fuck them. Cele mai bune roluri al lor sunt în primul episod, “Section-9″, unde nu spun absolut nimic, şi după aia în “Barrage”.

Mamoru Oshii e arestat abuziv şi pregătit pentru incarcerare în Guantanamo Bay pentru cele două filme oribile (conform codului penal japonez art. 1984 subart. 976-EVIL)

Cel mai evident semn al unei îmbunătăţiri masive comparat cu filmele anterioare, în afară de faptul că Kusanagi arată mult mai bine şi are o personalitate, e faptul că numele lui Mamoru Oshii e complet absent din echipa creativă a lui Gits Sack. Rolul lui e preluat complet de Kenji Kamiyama, care serveşte ca regizor, producător şi scenarist-şef. Yeah, he’s the guy who made Gits Sack awesome.

Robot geishas. Robot geishas fuelled by SEMEN. I am not making this up.

Şi da, am făcut paragraful ăla doar de dragul unei glume stupide. Dar asta nu schimbă faptul că Gits Sack cunoaşte o îmbunătăţire de pe urma schimbării echipei creative şi integrării în formatul de serial de anime. Practic, comparaţia ar fi GitS + In No Sense = Stargate (filmul), şi Gits Sack = Stargate SG-1. Primul episod, “Section-9″, pare special creat pentru a maximiza impresia că lucrurile s-au schimbat în bine - ignorând faptul că Yoko Kanno e acum la bord pentru a crea muzica, sunt introduse deja cele două elemente esenţiale care demonstrează schimbarea: Kusanagi kicking arse (uitaţi-vă la mişcările de Matrix care le face pe un tip minor în primele minute) şi umorul. Da, UMORUL – am descoperit în sfârşit un anime care poate să facă umor ca lumea. În afară de faptul că prima replică e sus-menţionatul tip minor zicând “You guys are cops? There’s no justice!“, acţiunea de bază din primele minute este că nişte geisha androide îl ţin ostatic pe ministrul de externe.

You can’t make this shit up. Şi, partea bună? FUNCŢIONEAZĂ.

Okay, situaţiile cu care se confruntă S9 în general nu se ridică la înălţimea ciudăţeniei “Robot geishas have kidnapped the President” (cu excepţia poate a lui “Angels’ Share”, which is pretty funny too), aşa că nu e o surpriză că majoritatea umorului din serial vine din dialog. Mai precis, sarcasm, insulte, zeflemea, toate alea. Practic fiecare personaj primeşte cel puţin o replică amuzantă în serial - Kusanagi, Togusa şi Batou cel mai des, duh; Ishikawa şi un personaj incidental au două din cele mai amuzante totuşi – în episodul “Android and I”, după ce a terminat o discuţie cu Aramaki, cineva din fundal îl întreabă pe Ishikawa ce nu e-n regulă, şi el zice “He complimented me…“, iar în episodul “Intercepter” un tip descrie un sistem de supraveghere lui Togusa şi zice “We’ll even be able to measure the arc when he’s pissing!“.

YES PLEASE DO, J.D Salinger readin' asshole...

În afară de faptul că îmi menţine atenţia constant şi chiar mă face să râd (!), umorul din Gits Sack are şi rolul important de a menţine serialul într-o stare de echilibru. Vedeţi, Gits Sack e genul ăla de serial care prezintă o mare varietate de scenarii, “moods” şi chiar trece şi prin genuri diferite pe alocuri – într-un fel ca un Cowboy Bebop postcyberpunk cu personaje non-enervante, muzică electronică şi aceeaşi diversitate stilistică. Spre deosebire de GitS şi In No Sense, replicile amuzante şi interacţiunea dintre personaje serveşte ca o contragreutate pentru momentele în care serialul devine dramatic (“Intercepter”, “Decoy”, “Lost Heritage” majoritatea episoadelor Complex tind să încline către dramă dar în special seria de episoade ce începe cu ”Re-View” şi se termină cu “Stand Alone Complex”), terifiant (“Jungle Cruise”… Jesus Christ, “Jungle Cruise”…) sau contemplativ. De fapt, avantajul lui Gits Sack e că dacă iniţial are câteva distincţii mai “clare” între episoade fiindcă e de-abia la început, după câteva episoade începe să amestece totul cu pricepere până ce aceste distincţii sunt greu de realizat – de exemplu, “Missing Hearts” e un episod uşor comedic (Kusanagi intimidându-i pe ceilalţi + demonstrând avantajele ei faţă de Batou) dar include un subtext interesant despre diferenţierea din viitor între oamenii (cu bani) care pot să-şi permită prostetizarea/cibernetizarea şi oamenii (săraci) care trebuie să se bazeze pe transplante de organe. Sau “Idolator”, care începe cu câteva glume, trece la o scenă de acţiune lungă, plină de suspans într-un depozit abandonat şi termină cu o replică meditativă din partea lui Kusanagi, care declară că preferă “marionete care se conformează viselor oamenilor în locul eroilor care nu se ridică la nivelul reputaţiei lor.” Hell, “Jungle Cruise”, cel mai terifiant episod Gits Sack şi care eu sunt convins că e cel mai bun episod Stand Alone, are o glumă amuzantă DIN PARTEA TACHIKOMAS. Da, Tachikomas spun o glumă BUNĂ (“Borma’s discomfort index is at 68%“). Nici mie nu mi-a venit să cred prima oară!

Spitalul de nebuni, psihopaţi şi cei care lasă comment-uri pe YouTube

Acest balans mă duce la un alt avantaj al lui Gits Sack, şi anume faptul că cel puţin face un efort să exploreze+explice exact cum funcţionează universul postcyberpunk care l-a construit şi încearcă să dezvolte personajele. Detaliile despre univers tind să vină în mod clasic, şi anume: ca un robinet care n-a fost închis complet şi picură constant. Astfel, personajele tind să menţioneze detaliile relevante pentru fiecare episod (memorabile pentru mine: “Missing Hearts”, ce aplică prăpastia săraci-bogaţi în contextul cibernetizării; “Jungle Cruise”, care arată în mod minuţios şi îngrozitor de ce e capabil CIA-ul Imperiului American şi menţionează “al treilea război mondial”; ”Portraitz”, care e un episod slab dar ideea unui spital de rehabilitare pentru cei dependenţi de Internet e plauzibilă în univers – yeah, imaginea din dreapta arată camera de cazuri terminale; episoadele Complex începând cu “Re-View” dezvăluie previzibila Conspiraţie Masivă pas-cu-pas, ca piesele unui puzzle uriaş, dar introduce conceptul unei boli chiar brutală – scleroza creierului cibernetic). Oh yeah, şi cât de mult mă enervează, îmi pare bine că Kusanagi are dubii despre eficienţa Tachikomas considerând tendinţa lor către digresiuni lungi (seriously, au preluat-o din In No Sense?) şi posibilitatea ca ele să se individualizeze, ceea ce-i exact ce nu vor (în “Testation” chiar se arată cum S9 după fiecare misiune resincronizează Tachikomas şi le monitorizează în caz că apar “idiosincrasii” – cuvântul lor; “Machines Désirantes” explorează mai detaliat această problemă).

Batou: "Character development? Huh? Does that mean you'll get normal clothes?"

Cât despre dezvoltarea personajelor, îmi pare bine să văd că Kamiyama & co. fac efortul de a stabili personajele ca… y’know, persoane complet formate, nu caricaturi duodimensionale lipsite de profunzime. Kamiyama are două procedee favorite în acest scop, amândouă din ele efective. Primul este incluziunea scenelor cu personajele după ce au terminat treaba: astfel, Kusanagi şi Batou au momente în care se îmbată şi socializează/flirtează/whatever la sfârşitul lui ”Android and I”, şi o scenă similară la sfârşit APROAPE compensează pentru faptul că “Escape From” e probabil cel mai slab episod Stand Alone; de asemenea, anumite scene în “Android and I”, “Intercepter” şi “¥€$” arată cum Togusa încearcă să balanseze munca cu familia sa.

Dude, ăştia au o sursă de referinţe mult mai mare ca mine...

Celălalt e prin discuţii uşor filozofice sau intelectuale între personaje, şi aici Kamiyama câştigă un credit masiv pentru faptul că nu par la fel de intolerabile, infinite şi pretenţioase ca în In No Sense. Pe măsură ce serialul avansează către final, acestea devin destul de regulare, până ajung aproape de frecvenţa de “1 discuţie sau replică interesantă/episod” – hell, “Stand Alone Complex” conţine probabil cea mai lungă, şi una care reuşeşte să nu fie pretenţioasă deşi conţine încă un concurs de “cine poate cita din surse de care nici Cristi n-a auzit”. Am menţionat deja ce zice Kusanagi la sfârşitul lui “Idolator”, dar pentru mine se distinge şi discuţia lungă despre scăparea din realitate din “Escape From”, terminată cu replica destul de memorabilă “Dreams have meaning for you because you’re fighting for them within reality“. Sau în episodul “Barrage”, când Kusanagi explică de ce s-a înşelat în privinţa Tachikomas.

Şi n-am menţionat şi faptul că Kamiyama & co. menţin un echilibru bun între episoadele Stand Alone şi Complex! Really, elemente din astea ce demonstrează că echipa creativă ştie ce face şi e atentă sunt cele care furnizează ultimul ghiont, y’know, ce trece un serial bun peste linia de finiş şi îl face grozav.

EXTREME MEGA KUNG FU JUMPING ACTION

Cum e de aşteptat, editarea e mult mai disciplinată decât în GitS + In No Sense – considerând faptul că echipa trebuie să înghesuie destulă acţiune sau să avanseze povestea cazului Laughing Man (în funcţie de episod) în doar vreo 22-23 minute (ştiu c-am zis 26 sus, dar scădeţi 1:30 pentru genericul de început şi încă vreo 2:30-3:30 pentru genericul de sfârşit). Kamiyama are bunul simţ de a evita una din slăbiciunile lui GitS şi foloseşte nişte “camere” dinamice în loc de statice, chiar imitând pe alocuri efectul de “shakycam” (“Captivated”), şi în general combinaţia rezultantă din animaţia profesională + “camere” non-statice = ohmygod DYNAMISM. Exact ce lipsea!

De asemenea, îmi place faptul că Kamiyama introduce anumite scene filmate “la persoana I” din perspectiva diferitelor personaje, ilustrând exact cum funcţionează Internet-ul S9, telepatia, etc. That’s fun too. Filmarea la “persoana I” funcţionează când e în mâini bune (nu vreau să-mi imaginez ce-ar fi făcut Oshii cu ea…).

Bine, Kamiyama nu se desparte nici el complet de scenele statice, prezente când personajele discută telepatic – poate e un fetiş de-al japonezilor? -, dar cel puţin le reduce şi-şi aminteşte să ANIMEZE FUNDALUL. De exemplu, în “Section-9″ e o scenă în care Aramaki şi Kusanagi discută într-o maşină telepatic, dar cel puţin prin parbriz se vede că maşina e în mişcare (thanks, copacii fictivi de pe trotuar!). Sau monologul luuuuuuuuuuung al lui Kusanagi din “Decoy”, unde cel puţin vedem un zoom-in pe o maşină în trafic şi asta menţine atenţia în oarecare măsură.

Din fericire, nu abandonează şi utilizarea lipsei de sunet ca o metodă de a spune povestea. Un exemplu bun ar fi scena în care Togusa se duce la toaletă la trei dimineaţa (okay, not really) în “Intercepter” – total silence = really creepy. It works. Sau când Aramaki discută cu Saori în “Lost Heritage”, dar cu efect deprimant în loc de “spooky”.

(Oh yeah, şi coloana sonoră e de Yoko Kanno. Mai trebuie să zic ceva?)

Echipa S9, imediat după vizionarea episodului "Chat"

Şi asta mă aduce, în mod coincidental, la slăbiciunile Gits Sack. Yeah, există. Nu, n-au de-a face cu animaţia (profesională), actoria (chiar prezentă aici, spre deosebire de vocile robotice din GitS + In No Sense), lungimea excesivă a scenelor (nu prea), scenele statice (nu-s exact statice dacă se mişcă fundalul, nu?) sau Tachikomas (AAAARRRRGHHHH!). În primul rând, deşi scenariile au un nivel minim de calitate pe parcurs, vreau să menţionez o scenă din “Decoy” şi întregul episod “Chat” pentru o problemă. Vedeţi, în “Decoy” suntem trataţi la o scenă luuuungă (asemănătoare cu Batou venind acasă în In No Sense, de fapt) unde Kusanagi se conectează la Matrix, dup-aia se deconectează, merge la întâmplare prin apartament, bea ceva şi se uită pe geam. Acompaniată de o naraţiune ce descrie istoria cazului Laughing Man. Dudes, asta se cheamă Infodump şi e un lucru care e enervant dacă nu e făcut ca lumea. Kusanagi, Aramaki sau altcineva explicând celorlalţi membri ai echipei cu ce se confruntă într-un episod şi furnizând detaliile necesare, asta e okay. Dar Infodump-urile din astea sunt enervante fiindcă se adresează direct audienţei şi e evident că autorul s-a dat bătut şi le-a băgat pur şi simplu în scenariu fără să le integreze sau să încerce subtilitate. Yeah. Geez, cel puţin Togusa monologhează în loc să arunce informaţiile în poala audienţei la începutul lui “Stand Alone Complex”.

FUTURE INTERNET, NOW WITH 25% MORE RETARDATION

“Chat” nu suferă de sindromul “naraţiune + imagini la întâmplare”, dar sunt convins că e cel mai slab episod Complex. O să vă rezum totul: Kusanagi intră într-un chatroom, 2/3 din episod e un uriaş Infodump plictisitor despre cazul Laughing Man băgat în gurile diferitelor personaje, şi episodul arată la sfârşit că Kusanagi conducea în timp ce se conecta la Internet. Până şi Batou zice “What the fuck, man?” (well, nu în cuvintele exacte, dar atitudinea e inconfundabilă). 1 scenă din “Decoy” + 2/3 “Chat” nu-s exact probleme masive de ordinul Tachikomas, dar sunt cam dezamăgitoare/surprinzătoare în mod neplăcut considerând calitatea serialului în general.

De asemenea, sfârşitul lui “Chat” m-a făcut să realizez că, y’know, dacă Batou şi Kusanagi (dar nu numai ei) ar comunica propriu-zis în loc să se ignore unul pe altul fiindcă unul e frustrat că celălalt nu era atent sau să vorbească în mormăieli criptice dar să nu le explice, ar rezolva ceva mai repede cazul Laughing Man.

OH MY GOD I'M IN A CHATROOM WHAT DID I DO TO DESERVE THIS WHY GOD WHYYYYYYYYYYYYYYY

“Chat” mă aduce la o altă chestie. Gits Sack arată Internetul ca pe o “realitate virtuală” unde oamenii discută între ei. No. Just no. Please, don’t. Am văzut ideea asta de atât de multe ori încât n-o mai pot lua în serios. E “cheesy” acuma pentru mine. Şi n-am menţionat faptul că personajele din chatroom-ul respectiv par să fie chiar inteligente! Şi n-am auzit vreo insultă homofobică, misogină, vreun troll care să nu ştie să scrie, sau vreun idiot de 13 ani care să zică “H4Y GUYS IM 73H 1337 HAXX0R LULZ!!!!11111oneoneone”. Fuckin’ hell, asta nu-i realistic, vorbim despre Internet aici! Marea canalizare digitală! Come on!

Şi ce-am menţionat mai sus cu “SEMEN-POWERED ROBOT GEISHAS”? Gits Sack foloseşte genul ăla de androizi care sângerează un lichid alb când sunt împuşcaţi şi fac evitarea conotaţiilor freudiene imposibilă. Yeah, exact ca “Internet = VIRTUAL REALITY LOLOLOLOL”, e una din ideile alea care nu le mai pot lua în serios…

Yeah, ştiu, o critică minoră. Well, am găsit o altă problemă, ceva mai puţin minoră: întreg serialul e animat de tipi. Acest lucru se manifestă în două metode, care eu le-aş numi “STUPID CLOTHES” şi “CAMERA IDIOCY”.

Togusa: "Hey, boss, please put some clothes on, I can't concentrate because of your stupid outfit..."

Victima primei metode e în cele mai multe cazuri Kusanagi, ca şi când designerii urau personajul sau ceva. Yeah, are o ţinută care, dacă mă gândesc bine, e cel puţin 70% stupidă. Seriously, Leather Jacket + Bikini + Chiloţi Negri = PRETTY FUCKING STUPID. Nu ştiu cine crede că egalează “COMBAT GEAR”. Ştiu că e cyborg şi deci are un corp complet prostetic, dar câteva episoade arată că nu e exact invulnerabilă, deci n-ar avea mai mult sens să nu lase părţi mari ale corpului expuse? Y’know, in case there’s snipers and shit? Dar mai important… hey, dudes, vă aşteptaţi să vă iau în serios? I mean, really. Aveţi o eroină deja introdusă din primul episod ca hipercompetentă în absolut orice, sarcastică, şi în general “liquid awesome”. Come on, ţinuta aia strică efectul. Cine sunteţi voi, tipii din Star Trek-ul anilor ’60? Nu ştiu ce vroiaţi să faceţi cu decizia asta (oh yeah, probabil să câştigaţi audienţa de otaku care se masturbează la anime), dar serios, contrastul între “personalitate + competenţă” şi “haine stupide, posibil sexualizate (fiindcă Cristi mereu supra-analizează totul)” e prea mare de ignorat. E practic o disonanţă cognitivă, ca şi când un tip a creat o eroină excelentă şi l-au pus pe tipu’ lasciv dar sexist s-o deseneze. E o prezenţă în general enervantă dar rămâne în fundal, totuşi pe alocuri (read: scenele chiar stupide) devine atât de artificializată/ridicolă încât îmi distrage atenţia şi strică efectul. Yo, guys, asta-i exact ce NU VREŢI SĂ SE ÎNTÂMPLE.

OI! YOU'RE THE BASTARDS DRAWING ME IN SKIMPY CLOTHES?! EAT LEAD, MUTHAFUCKAS

No kidding, a trebuit să număr episoadele în care Kusanagi primeşte nişte haine non-stupide (“Testation”, ultima 1/3 din “Decoy”, “Meme”, “Idolator”, “Chat” – dacă luaţi în considerare avatar-ul -, “Not Equal”). Hell, în “¥€$”, după un “accident” care “reduce” şi mai mult ţinuta ei, Aramaki o întreabă pe Kusanagi “Are you wearing that to try to get my attention?“.

Oh yeah, şi-n “Missing Hearts” Kusanagi primeşte nişte ochelari de soare stupizi (hint: sunt mov). Şi-n anumite episoade (“Decoy”, “Portraitz”), geniile din departamentul de animaţie au crezut c-ar fi o idee bună să facă o schimbare minoră, şi anume să scoată singurul element oarecum “cool” (*cough*leatherjacket*cough*). THAT’S STUPIDER.

Vă prezint compilaţia de screenshots intitulată "THESE SCENES ARE STUPID BUT THEY EXIST BECAUSE SOMEONE, SOMEWHERE, IS FAPPING TO THIS SHIT."

Dar dacă “STUPID CLOTHES” e o problemă în general restrânsă doar la Kusanagi (deşi mai apar şi alte personaje feminine cu această boală) şi care rămâne în fundal, categoria “CAMERA IDIOCY” e genul de efect atât de evident plasat, insubtil, fals şi ridicol că produce efectul de a mă scoate din universul Gits Sack şi a mă aduce înapoi în realitate unde mă gândesc cine a avut ideea asta briliantă. E practic echivalentul tipului enervant care te întrerupe din lucru/amuzament exact când eşti foarte concentrat – al dracului de frustrant. Iniţial nu ştiam cum să descriu exact efectul, dar am nimerit peste o pagină care-l explică mai bine ca mine: Male Gaze. Yep, atunci când oricine a animat scena respectivă a setat “camera” să se concentreze/să accentueze… hell, n-am un alt mod de a o spune: ţâţele sau curul oricărui personaj feminin e în cameră (care în cele mai multe cazuri e, din nou, Kusanagi). Asta e o idee proastă fiindcă produce iar disonanţa cognitivă enumerată mai sus (y’know, când există animatori care creează eroine hipercompetente dar dup-aia se concentrează pe anumite părţi anatomice, trebuie pur şi simplu să întreb unde le sunt priorităţile), care din nou strică concentrarea/efectul şi îmi distrage atenţia. Come on, e greu să te afunzi într-un univers fictiv (care, dacă nu mă înşel, e exact SCOPUL FICŢIUNII) când apar tâmpenii din astea care nu numai că îmi strică concentrarea dar mă şi provoacă să întreb dacă animatorii ar trebui să se înscrie la terapie. CUT THIS SHIT OUT, GUYS.

Serialul e animat de tipi, all right.

Şi am mai uitat să menţionez un lucru minor. La sfârşitul lui “Section-9″, unul din personaje exprimă admiraţie pentru faptul că Aramaki a reuşit să asembleze un plan atât de rapid, şi Aramaki zice ceva de genul “Eh, no prob.” Cred că ar fi fost mult mai amuzant dacă tipul întreba cum a reuşit să organizeze documentaţia necesară la timp, Aramaki zicea “I didn’t. I was bluffing” şi dup-aia maşina pleacă iar tipul rămâne împietrit, and he’s like O_O. Y’know?

Stand by for EPIC BALLS-TO-THE-WALL ACTION in 5... 4... 3... 2... 1...

Dacă m-aţi pune să aleg episoadele cele mai bune… well… n-aş putea alege unul singur Complex fiindcă episoadele Complex sunt legate unele între ele şi toate avansează povestea cazulului Laughing Man şi… well, practic, e ca şi cum mi-aţi cere să aleg o piesă preferată de pe Loveless – tot albumul e bun dar nu pot să aleg o singură piesă fiindcă a fost creat ca un tot unitar. Totuşi, o să scot în evidenţă “Re-View” şi “Eraser” fiindcă acţiunea chiar ajunge la velocitatea de decolare şi chiar arată ce poate – “Re-View” + “Eraser” = momentul în care Gits Sack devine cu adevărat ”EPIC COOLNESS”. Dar ştiu care e cel mai prost episod Complex – “Chat”, marele Infodump enervant care nu ajunge mai nicăieri şi nu dă destulă informaţie ca să justifice pierderea de timp; “Portraitz” nu e un nadir asemănător dar tot mi se pare că e destul de slab în contextul Complex.

OH MY GOD WHAT HAVE I DONE TO DESERVE THIS

Cât despre episoadele Stand Alone, asta-i simplu: cel mai bun e “Jungle Cruise”, cu o menţiune specială pentru “Testation” (fiindcă amândouă execută “twist endings” cu succes) şi “Angels’ Share” pentru umor. Cel mai prost Stand Alone? “Escape From”, unde 2/3 sunt despre o Tachikoma (OH GOD) care a evadat din sediul S9, şi chiar dacă ultima 1/3 e okay nu pot scăpa de ideea că episodul e o pierdere de timp – trebuie să irosesc 15 minute cu un robot retardat când aş putea, oh I dunno, AFLA MAI MULTE DESPRE CAZUL LAUGHING MAN. Sau ORICE ALTCEVA. Adăugaţi la asta “Machines Désirantes”, care foloseşte aceeaşi structură cu 2/3 pierdere de timp cu roboţii dar e mai bun decât “Escape From” fiindcă avansează întreaga poveste şi pregăteşte terenul pentru episoadele Complex ce urmează.

Şi după >5000 cuvinte de “asskissing” (plus vreo 6 paragrafe pentru faptul că serialul e animat de tipi), care ar fi concluzia odată? Gits Sack is awesome, go watch it now. RIGHT NOW.

Jeff "Chick Magnet" Buckley

Unul din puţinele certitudini din rock ‘n roll pe care am învăţat-o timpuriu: tipii buni mor tineri, idioţii lipsiţi de talent rămân în viaţă. Cred că există deja foarte multe dovezi în privinţa asta (Clubul 27, glumele de prost gust dar amuzante despre dovada că Mark David Chapman era nebun, blah blah blah).

Well, Jeff Buckley (1966-1997) ar trebui canonizat doar pentru sentimentul de frustrare extremă cauzat de discografia sa: Buckley a reuşit să lanseze doar un album înainte să urmeze pe tatăl său, muzicianul de folk Tim “Song to the Siren” Buckley, şi să moară dintr-un accident (înecare în râul Mississippi, pentru cei curioşi). În marea tradiţie a rockerilor morţi ca Hendrix sau Cobain, restul discografiei lui Buckley e umplută de albume live, demo-uri făcute în casă, piese lăsate deoparte în timpul înregistrărilor, chestii din astea. Practic, rezultatul e că o să discut (cât de obiectiv pot) doar două albume.

Dar sunt două albume care sunt <blatant asskissing> destul de excelente </blatant asskissing>.

Buckley e în mare parte definit de două avantaje: 1. o voce impresionantă, care se întinde pe vreo 4 octave (sau cam aşa zicea ultima sursă care am consultat-o) şi capabilă de un falsetto care a influenţat alţi vocalişti de alt-rock precum Thom Yorke (yeah, el a recunoscut că performanţa de pe “Fake Plastic Trees” e îndatorată masiv lui Buckley), Matt Bellamy (nu că mă omor după Muse, dar e o influenţă) şi alţii, şi 2. o listă de influenţe largă, ce se întindea de la veterani precum Led Zeppelin, Queen, The Who şi celelalte grupuri de classic rock de rigoare la prog-rock (Rush, Yes, Pink Floyd), punk rock (Bad Brains), dream pop (Cocteau Twins), azilul de bătrâni ai rockului (Leonard Cohen, Bob Dylan şi Van Morrison, duh) şi Nusrat Fateh Ali Khan.

Aceste două elemente îi dau un oarecare avantaj fiindcă muzica sa, oricât de mult mi-ar plăcea, se integrează cu uşurinţă în cutia de “alternative rock” şi nu reprezintă vreo mare inovaţie sau împinge limitele genului. Okay, e bine înregistrată şi realizată, dar să nu pretind că e ceva mai mult. De fapt, cum sună muzica lui Jeff Buckley? Well, trebuie să recunosc că tipu’ e un student devotat Led Zeppelin, împrumutând de la ei anumite elemente (în principal structurile multipartite şi caracterul dramatic), dar el ia mai mult din piesele mai “calme”, ambiţioase sau de folk-rock (adică: membrul lui preferat LZ e mai degrabă Plant, spre deosebire de armata de fani Page), şi împinge acest fundament către un caracter mai ”mellow” (multe chitări de Cocteau Twins), şi… er, cam atât.

Yeah, Buckley = unul din artiştii ăia care îi iubeşti când îi asculţi dar analiza atentă/detaliată nu capturează atât de bine calitatea muzicii. Mai bine trec la albume deja…

Grace (1994) are nişte pantofi mari de umplut: singurul album înregistrat de Buckley în timpul vieţii lui, întâmpinat incredibil de pozitiv de critici, blah blah blah, până şi Page + Plant au zis că e, şi parafrazez, “totally fuckin’ awesome, dude”. Şi, cum am zis, Jeff = unul din artiştii a cărui muzică suferă din urma analizei atente. Deci, Grace merită publicitatea senzaţională? Eu aş zice că “da”. Marea surpriză pentru mine pe album a fost creditul “Produced, Engineered and Mixed By Andy Wallace” – acelaşi Andy Wallace care cu Slayer, Nirvana (pe Nevermind, FFS) şi Sepultura s-a preocupat cu brutalitate sonică, aici stă la o parte şi nu încearcă să-l împingă pe Jeff către grunge sau să-l facă să-şi dea amplificatoarele la “11″. Şi oricât or imita Jeff şi ceilalţi muzicieni (basistul Mick Grondahl, chitaristul Michael Tighe, bateristul Matt Johnson) Led Zeppelin sau s-or apuca de “RAWK” (sfârşitul lui ”Mojo Pin”, “So Real”, “Lover, You Should’ve Come Over”), sunt mult mai calmi şi de-abia ajung la un 4 pe scara de duritate (doar “Eternal Life” reuşeşte să KICK OUT THE JAMS MOTHERFUCKERS) – în general Buckley & co. au mai mult în comun cu de partea de folk-rock sau ”Down by the Seaside” decât, să zic, ”In My Time of Dying”, iar piesele super-calme sunt chiar minimaliste în instrumentaţie (cover-urile de la ”Corpus Christi Carol” de Benjamin Britten şi “Hallelujah” de Leonard Cohen sunt amândouă chitară-plus-voce). Cu doar 11 piese, Grace e foarte eficient pentru un debut, dar rămâne vulnerabil dezavantajului că unele piese, sincer, sunt cam “absente” într-un fel sau altul - sunt okay dar cam… “indiferente” comparate cu restul materialului, şi singurul lucru care le salvează de la evaporare e Buckley însuşi (sus-numitul ”Corpus Christi Carol” e mai mult o demonstraţie de falsetto şi chitări ce-l imită pe Robin Guthrie decât o piesă în sine, mă pregăteam să zic că “So Real” e excelentă deşi are un riff cam prea asemănător cu “Ten Years Gone”, dar diareea zgomotoasă din mijloc mi-a schimbat opinia, ca să nu zic de faptul că piesa pare neterminată pe alocuri). De asemenea, recunosc că monotonia instrumentală (totul e bas, chitară, tobe, claviaturi de Jeff şi Loris Holland, vibrafon de Matt Johnson şi tabla de Jeff şi Misha Masud pe “Dream Brother”, plus viori aranjate de Karl Berger), moliciunea generală a muzicii (o să mă trezesc cu o armată de fani enervaţi ai lui Jeff la uşă dacă zic că materialul ar fi beneficiat de o producţie mai musculară? Jur că uneori, frumos cât e, albumul sună uşor castrat…) şi lipsa de varietate în tonalitate (practic, albumul e o excursie de 56:55 minute prin diferite forme de melancolie) ies ceva mai mult în evidenţă prin analiză (am menţionat că tobele sunt pe alocuri lipsite de putere?), dar toate astea sunt doar pedanterii care dispar sub materialul solid (cover-ul de la “Lilac Wine” de James Shelton contracarează aranjamentul ce tinde spre “lounge jazz” cu o folosire efectivă a feedback-ului ca un instrument şi după aia mai multe chitări reverberate de Cocteau Twins, “Forget Her”) şi piesele excelente – toată lumea ştie cover-ul lui “Hallelujah” (infinit mai bună decât excrementul sintetic original al lui Cohen, dar cred că durata de 7 minute e exagerată… seriously, e o piesă structural simplă, 4-5 minute ar fi destul, 7 minute e “overkill” deja pentru mine…), dar pentru mine se disting şi: piesa duopartită “Mojo Pin” (prima parte e bazată pe un riff parcă luat din manualul lui Robin Guthrie sau The Edge şi un ritm sincopat, a doua = ROCKOUT; pe parcurs atmosfera de This Mortal Coil e completată de chitările uşor adrianbelew-iene ale lui Gary Lucas), pop-rock-ul mai bine dispus “Grace” (bazat pe un riff de chitară de 12 corzi mai mult creat de Gary Lucas, şi cu un aranjament efectiv de viori), rock-ul convenţional bazat pe chitară acustică “Last Goodbye” (îmi vine să zic că-mi aminteşte “Over the Hills and Far Away”…) “Lover, You Should’ve Come Over” (să văd dacă pot s-o descriu fără să zic “Since I’ve Been Loving You”… nah, nu pot. Multitracking-ul de la mijloc şi orga JPJ-iană de Loris Holland sunt impresionante totuşi), “Eternal Life” (menţiune specială pentru că e singura piesă chiar dură de pe album) şi influenţele orientale şi atmosfera “creepy” din “Dream Brother”.

Jeff Buckley - Mojo Pin

Jeff Buckley – Grace

Jeff Buckley – Eternal Life

Jeff Buckley – Dream Brother

O-kay, un review de la Sketches for My Sweetheart the Drunk (1998) o să fie puţiiin complicat. Povestea de bază e: Buckley l-a prins pe Tom Verlaine din Television ca producător şi s-a apucat să lucreze la un nou album cu Grondahl, Tighe şi doi baterişti, Eric Eidel (temporar – el apare pe “The Sky Is a Landfill”, “Morning Theft” şi “Vancouver”) şi Parker Kindred (înlocuitor definitiv pentru Johnson – restul pieselor). După trei sesiuni în total între 1996-1997 în New York şi Memphis, Buckley nu era mulţumit şi s-a decis să-l înlocuiască pe Verlaine cu Andy Wallace. And then he drowned. The end. Sketches e un album dublu: din câte am înţeles, primul CD e materialul înregistrat cu Verlaine (deşi apare şi un credit pentru Nicholas Hill, şi se pare că Chris “Soundgarden” Cornell a fost implicat în compilarea materialului) şi întregul grup care a fost lăsat deoparte, iar al doilea e în mare parte demo-uri făcute de Jeff în casă după ce l-a recrutat pe Wallace din nou. Oricum, primul CD de pe Sketches e singurul cu adevărat important deoarece conţine piesele cele mai “terminate”, ca să zic aşa, înregistrate cu ceilalţi muzicieni, produs de Verlaine şi practic gata. Aici, Buckley & co. nu deviază prea mult de la modelul lui Grace (Led Zeppelin + Cocteau Twins, practic), dar prezintă un sunet mai spontan şi “cu picioarele pe pământ”, datorită lipsei de overdub-uri sau a altor instrumente (aici e 100% chitară-bas-tobe după câte zice discul, deşi jur c-am auzit o orgă pe “Witches’ Rave” şi ”New Year’s Prayer”) şi mai multă distorsionare şi agresivitate – reverb-ul e singurul element constant, dar aici e redus. Şi, hei, nu strică materialul iarăşi solid (cover-ul grunge-ificat, monoton de la ”Yard of Blonde Girls” de Pendulum Floors, “Vancouver”) şi piesele memorabile (“The Sky Is a Landfill”, ca un “Eternal Life” încetinit şi politizat, undeva Prince se bate că nu a compus “Everybody Here Wants You”, o piesă pe care Grondahl profită de ocazie şi imită minimalismul funky specific Tinei Weymouth, “Opened Once”, probabil piesa cea mai apropiată de Grace de pe album – are şi chitările de Cocteau Twins! -, “Nightmares by the Sea”, cu un riff central care sună ca “Come as You Are” la o viteză mai rapidă, combinaţia de groove solid şi repetiţie hipnotică din “New Year’s Prayer”, “Morning Theft” şi ”You & I”, ce sună ca o piesă de This Mortal Coil), deşi unele piese clar nu sunt terminate sau pur şi simplu slabe (nu mă omor prea mult după combinaţia de ritm sincopat şi melodii de pop din “Witches’ Rave” – e okay dar aş zice că e veriga slabă a discului) şi, well, caracterul nefinisat poate fi e o surpriză după Grace. Al doilea CD începe cu două mix-uri alternative de la “Nightmares by the Sea” şi “New Year’s Prayer” şi include exact o piesă înregistrată ca lumea (“Haven’t You Heard”, un blues-rock neterminat şi haotic) înainte de a cădea în abisul demo-urilor făcute în casă cu doar chitară şi voce, ce variază de la mediocre (“I Know We Could Be So Happy Baby (If We Wanted to Be)”, “Demon John”, “Your Flesh Is So Nice”, “Jewel Box”) la inascultabile (“Murder Suicide Meteor Slave”, un cover atroce, supralungit – 7. FUCKING. MINUTES! – de la ”Back in N.Y.C.” de Genesis, “Gunshot Glitter”) înainte de a termina cu un cover înregistrat live de la “Satisfied Mind” de Jack Rhodes şi Joe Hayes. Practic, primul CD din Sketches şi “Satisfied Mind” sunt esenţiale – restul e mai mult o curiozitate decât altceva.

Jeff Buckley – The Sky Is a Landfill

Jeff Buckley – Nightmares by the Sea

Jeff Buckley – Morning Theft

Jeff Buckley – You & I

Ghost in the Shell 2: Innocence

Spoilers. Because I can.

Yep, sunt masochist. Let’s get this shit over with already.

Citatul de la început. Eu l-aş traduce aşa: "YOU THOUGHT THE FIRST ONE SUCKED? THIS ONE'S WORSE."

Undeva în Japonia, cineva a decis că a fost o idee bună să îl lase pe Mamoru Oshii să facă un sequel la Ghost in the Shell. Oh, wait, scuze, aia nu-i parte din film. E acum 2032, tot în Tokyo, şi cineva din echipa de producţie a făcut decizia stupidă de a o scoate pe Motoko “Major Badass, Dar Numai În Seriale” Kusanagi (Tanaka) din film. Sau cel puţin 90% din film. Whatever. În lipsa ei, Duke Nukem Batou (Otsuka) e acum în echipă cu Togusa (Yamadera). Oh yeah, şi Aramaki (Oki) şi Ishikawa (Nakano) apar şi ei, dar nu e ca şi cum fac mare brânză. Secţia 9 sunt trimişi să investigheze o companie numită Massive Dynamic Locus Solus şi gynoizii lor care au început să omoare oameni. Bătălii au loc. Replici lungi, pretenţioase sunt vorbite. Şi, în final, audienţa zice “FUCK THIS SHIT” şi se duce să se uite la ceva non-plictisitor.

Innocence nu reprezintă o îndepărtare radicală de la Ghost in the Shell. De fapt, e practic o copie exactă cu unele elemente accentuate, că deh, e sequel! Practic, Innocence are aceleaşi avantaje care le avea primul film, şi aceleaşi slăbiciuni, amândouă amplificate, plus o slăbiciune nouă şi fatală.

Nu ştiu de ce, dar am impresia asta că au avut un buget mai mare de data asta...

Avantajele sunt simple: animaţia şi coloana sonoră. Designul rămâne la fel de impresionant ca în Ghost in the Shell dar Innocence a avut un buget mai mare şi efectele sunt impresionante: animaţia e mult mai bine realizată, cu efecte mai sofisticate precum 3D, fundale animate în loc de abandonate (NO WAI!) şi camere dinamice în loc de statice.

Ohmygod o scenă de acţiune *bună*? NO WAI!

Şi, honest to god, primim aici nu una dar trei scene de acţiune chiar dinamice filmate cu camere care se mişcă şi bine realizate şi editate! Şi anume: lupta dintre Batou+Togusa şi Yakuza, şi marele climax al filmului de pe o navă abandonată care are practic două părţi. Yay!

De asemenea, Kawai a păstrat şablonul ambiental de “cor + percuţie” care era evident şi în primul film, dar cel puţin acuma a adăugat mai multă percuţie şi a luat un cor mai masiv pentru un efect mai puţin plictisitor. Plus, efectele ambientale sunt folosite mai des în locul scenelor complet tăcute  şi Kawai îşi extinde puţin stilul (pentru scena cu Batou şi Ishikawa în maşină el pare să fure o piesă de la The Seatbelts, sau poate Vangelis), detalii aparent minore dar care contribuie foarte mult la calitatea filmului.

Okay, cam asta e tot. Acum, o să folosesc Innocence ca hârtie igienică.

Ce-am zis despre Ghost in the Shell că e. Atât. De. ÎNCET se aplică şi aici. Really, nu vă lăsaţi păcăliţi de ocazionalele scânteieri de energie sau dinamism (sus-menţionatele scene de acţiune bine realizate, plus o scenă tensionată cu Batou într-un magazin ce utilizează “slow-motion” foarte efectiv), Innocence e produsul aceeaşi echipe de “lazy potheads” autoindulgenţi, singura diferenţă fiind că de data asta au mai mulţi bani şi jucării noi.

În scena asta, Batou şi Togusa stau perfect nemişcaţi în tip ce o tipă bătrână monologhează şi monologhează şi MONOLOGHEAZĂ PENTRU O MICĂ ETERNITATE

Crap, jur că reapar şi aici scenele alea statice (ocazional cu un zoom foooaaarte îîîîînceeeeeet) unde un personaj monologhează pentru ceea ce pare că sunt 50 de ore şi celălalt personaj stă locului şi nu mişcă absolut nimic (exemplu: Aramaki spune lui Togusa şi Batou ce au de făcut, Togusa stă atât de nemişcat că pare îmbălsămat). Poate de-asta scenele astea sunt uşor creepy, dar înainte de toate enervante. Sau un alt exemplu: Ishikawa în maşină îi zice ceva lui Batou înainte ca el să plece. E o pauză de exact 5 secunde în care scena e absolut statică între Ishikawa terminând replica şi Batou dându-se afară. Pauzele astea sunt nepotrivite şi dau iarăşi impresia de amatorie. Dacă Innocence ar fi un album, ar fi genul ăla de album unde piesele individuale sunt okay dar fiecare piesă e supralungită şi durează vreo 2-3 minute mai mult decât e necesar şi devine imposibil de ascultat.

Sau dacă Innocence ar fi o operă literară, ar fi acuzată de proză violetă sau ar fi scrisă de cineva ca Dickens. Ca să ilustrez: scena anterior menţionată cu Batou dându-se afară din maşină? Sunem trataţi la un pasaj chinuitor de lung, încet şi fără noimă în care Batou merge pe stradă, descuie uşa, intră în casă, face mâncare pentru câine, stă pe scaun, bea bere şi dup-aia se trezeşte că i-a adormit câinele în poală. Durează 4 minute în realitate dar pare că e o scenă INFINITĂ. Seriously, Innocence e echivalentul cinematografic al cărţilor ălora care descriu în detaliu exact absolut totul deşi nu e necesar, genul de cărţi unde un editor trebuie să ia costumul protectiv din Half-Life şi nişte foarfece industriale înainte să se apuce să editeze. Devine din ce în ce mai ironic creditul de mai sus unde spune că 3 editori au lucrat la film – yeah, unul la scenele bune, unul la alea luuuuuuungi, şi unul a băut toată berea din frigiderul comun.

Aramaki: "blah blah blah blah blah citat blah blah blah blah blah" Togusa (şi eu): Zzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz

Coincidental, una din problemele de bază pe care le are Innocence e că reduce coeficientul de acţiune şi dă întrerupătorul de dialog/monolog “up to 11″. Suntem trataţi din nou la lungi digresiuni ce întrerup în mod enervant acţiunea, şi de-abia al doilea film m-a făcut să realizez cât de slab e scenariul. În afară de pauzele lungi menţionate, sunt multe momente unde un personaj monologhează pentru ceea ce pare să fie ore întregi, fără nici o întrerupere, înainte să dea cuvântul celuilalt personaj. Ştiţi cum pe setul lui Star Wars Episode IV: A New Hope Mark Hammill se zice că i-a spus lui George Lucas “George, people don’t talk like this!” şi Harrison Ford definitiv i-a zis “You can write this shit, but you can’t say it!”? Ăsta e cazul aici. Personajele din Innocence nu vorbesc ca nişte oameni normali – de exemplu, scena în care Batou şi Togusa o “interoghează” pe Holloway. Christ, mă mir că nimeni n-a întrerupt monologul ei intolerabil cu “Hey, we’re in a hurry, shut the fuck up and answer the questions, you annoying person”. De fapt, actorii în sine par să fie înfrânţi de dialogul ăsta oribil (credeaţi că Lucas e slab? Uitaţi-vă la filmul ăsta…), citindu-şi mai toate replicile într-un ton monoton şi lipsit de viaţă. Batou însuşi zice la un moment dat “IShikawa, you talk too much”, problemă care se aplică la întreg filmul cu adăugarea sufixului “and saying nothing”.

De fapt, Innocence pune în relief problema centrală a filmelor lui Oshii spre deosebire de seriale – nu există comedie (cu excepţia a maximum trei replici la care am râs, una dintre ele fiind Batou insultându-l pe un tip cu “Come on, crab shit!”), replici sarcastice, dinamică interesantă, nici o încercare de a da filmului vreo uşurinţă sau frivolitate. Nu, totul e 100% serios, greoi, interminabil şi pretenţios – nu-i de mirare că Innocence a fost arătat la festivalul Cannes. Ştiţi ce i-ar trebui lui Innocence? Un echivalent al Col. Jack O’Neill din Stargate SG-1 – tipu’ care mereu face remarci amuzante şi întrerupe pe oamenii de ştiinţă cu “Bre, vorbeşte engleza”, ca filmul să nu pară atât de impenetrabil. Cel mai apropiat echivalent e când Batou face haz de Togusa pentru capacitatea sa de memorare, şi Togusa răspunde “Yeah, look who’s talking”.

PS: Realizez că e puţin ipocrit din partea mea să critic abuzul de referinţe, dar asta arată cât de enervant e, când şi Marele Preot al Referinţelor Bulversante zice că-s excesive…

Togusa realizează că au ajuns de-abia la o treime din film

Am menţionat şi faptul că personajele au un obicei enervant de a arunca citate sau referinţe în stânga şi în dreapta (fiecare a doua sau a treia replică a lui Aramaki e un citat, impresionant pentru un tip care-i practic absent din film). Look, citatele sunt ca sarea – trebuie să le foloseşti cu grijă. Innocence aruncă citate, aluzii şi digresiuni lungi de parcă sunt gloanţe într-o mitralieră. Sau cluster bombs. Fără vreun personaj care să-i oprească pe ceilalţi când iar se lansează cu capul în nori, Innocence devine echivalentul a să fii prizonier într-o cameră cu nişte genii insuportabili care sunt ocupaţi cu un concurs de cine poate cita sau face aluzii la chestii mai obscure. ŞI N-AI UN MOD DE A-I OPRI. Oshii n-a făcut nici măcar un efort pentru subtilitate – citatele sunt pur şi simplu aruncate în film cu forţa unei nicovale, ca şi cum ai încerca să bagi un pătrat într-un cerc (fără să fii poliţist).

De fapt, Innocence ar trebui mai bine numit In No Sense*, fiindcă la un moment dat filmul pierde complet harta, în scena când Batou şi Togusa vizitează sediul Locus Solus. Pe lângă faptul că e o scenă obscen de lungă şi auto-indulgentă, mai au şi obrăznicia de a o repeta aproape exact, ceea ce nu numai că devine enervant dar şi strică prin incompetenţă elementul confuziei între realitatea propriu-zisă şi realitatea virtuală. Executată de oameni cu capul pe pământ, ar fi fost o scenă memorabilă, chiar terifiantă. Aici? Mai multă frustrare datorită oportunităţilor pierdute.

* Scuze, Trevor Horn, Anne Dudley, J.J. Jeczalik, Gary Langan şi Paul Morley…

Also, nu înţeleg dacă Oshii o urăşte pe Kusanagi sau ceva. Come on dude, she’s the coolest character. Şi el o tratează prost. Yeah, o să vă spoilerez sfârşitul: Kusanagi se întoarce ca un deus ex machina ca să-i salveze curul lui Batou după ce el descoperă că sunt ceva mai mulţi inamici pe navă decât credea. Şi dup-aia iar dispare în net. FOR FUCK’S SAKE, ASSHOLE.

Deci. Innocence = crap. Săriţi peste el.

Acuma, sunt sigur că o să apară o armată de fani enervaţi şi să se ia de mine că “dude, you just don’t GET IT” sau să zică că-s prea tâmpit ca să înţeleg filmul…

Ghost in the Shell

Avertisment: There Will Be Spoilers. Filmul ăsta e frustrant, şi trebuie să explic de ce. You have been warned.

Well, shite, chiar m-am aruncat într-o piscină prea adâncă de data asta…

Vedeţi, Ghost in the Shell a fost original o manga creată de Masamune Shirow în 1991 (să-mi zică şi mie cineva dacă există ceva ce-mi place ce nu are vreo legătură cu anul naşterii mele!) care, asemeni plantei kudzu, s-a răspândit şi a devorat totul în cale. Rezultatul: două filme,  două seriale de 26 de episoade fiecare şi încă un film bazat pe serialul în sine, rezultând practic trei universuri fictive diferite pentru aceeaşi serie: universul manga, universul celor două filme (ăsta + Innocence) şi al serialelor + filmul bazat pe ele. 8 CD-uri. Un om. DOAR UNUL VA SUPRAVIEŢUI.

Să vă rezum textul: PREPARE TO BE FUCKING BORED.

Şi filmul ăsta cred că ar fi notabil să menţionez că a fost unul din primele filme de anime care a atras atenţia consumatorilor din SUA (alături de Akira, şi altele care nu le ţin minte fiindcă nu-s un expert în anime), a fost lăudat de James “Aliens” Cameron (yeah, când tipu’ faimos pentru efectele speciale îţi laudă filmul, cred că e important) şi a fost folosit de fraţii Wachowski ca o influenţă când au conceput The Matrix – literalmente au arătat filmul producătorului Joel Silver şi i-au zis că asta vor să facă, dar cu 50% mai mult kung fu şi 100% mai mult Keanu Reeves.

Right, destulă vorbărie, oricum am ceva de discutat despre toată seria asta (8… CD-uri… AAARGH). Cum ar zice englezii, let’s get this shit on the road… wait, eu zic asta. Scuze.

ZOMG IT'S TEH FUTURE, BITCHES

În viitorul foarte îndepărtat al anului 2029 (exact 150 de ani înainte de evenimentele din Aliens), suntem introduşi într-un viitor de cyberpunk evident creat de un tip care a citit prea mult William Gibson şi animaţi de tipi care au văzut Blade Runner – lumea e conectată printr-o reţea globală (Facebook?), robotica a avansat până la nivelul la care pot fi creaţi cyborgi, Japonia e un stat semi-autoritar, etc. Acţiunea urmăreşte forţa de securitate-departamentul de spionaj Secţia 9 (combinaţie între poliţie şi GSG-9, practic), cu puteri vaste şi o lipsă de mare supraveghere sau limite din partea guvernului (somewhere, Dick Cheney is fapping). Din păcate, Secţiunea 9 îşi demonstrează amplitudinea puterilor şi a cazurilor de care se ocupă (factor comun: NATIONAL SECURITY) doar în seriale, şi aici sunt limitaţi la funcţia de “INTERNET POLICE”. Acţiunea filmului constă în: 50% urmărim pe echipa centrală, maiorul Motoko Kusanagi (Tanaka), Batou (Otsuka), Ishikawa (Nakano), Togusa (Yamadera) – singurul non-cyborg al secţiunii -, Saito (Okawa) şi şeful Daisuke Aramaki (Oki) cum încearcă să urmărească hacker-ul genial (român?) numit “Puppet Master” (fan Metallica, much?), şi 50% monologuri şi dialoguri lungi, frecvent filozofice despre tema aia după care se omoară toţi autorii cyberpunk, diferenţa om-maşină şi dacă maşinile pot avea “suflet” and all that crap (traducere: blah blah blah).

Aparenţele pot fi înşelătoare: oricât de mult sarcasm am aruncat peste introducere îmi place seria Ghost in the Shell. Problema? Îmi plac serialele. Primele două filme sunt: “eh…” şi “blech!”. Amuzant e că îmi aminteam că mi-a plăcut Ghost in the Shell, dar o revedere alături de tatăl meu a realizat o trezire la realitate: filmul are probleme. Probleme până-n intestinul mare. De fapt, ar fi drept să spun că are mai multe probleme decât calităţi.

Nu glumesc: trebuie să număr design-ul scenelor ca O CALITATE.

Calităţile le pot enumera pe scurt chiar aici: designul de producţie al filmului e foarte bine realizat (no, seriously, îmi place faptul că: creează un viitor care nu pare îndepărtat, nu fură de la Blade Runner prea mult şi imită aglomeraţia din Hong Kong pe alocuri), animaţia e profesională (în ciuda neajunsurilor), coloana sonoră e okay şi o piesă de U2 (well, okay, Passengers) e folosită pentru genericul de sfârşit. Şi ţâţe de anime (*cough*poster*cough*), if you’re into that sort of thing.

Acuma, problemele. Problemele filmului devin evidente din genericul de început. Cum arată genericul de început? Vreo 5 minute prelungite nătâng ce prezintă corpul lui Kusanagi (gol, că deh, e un anime!) plutind prin nişte ţevi pline de apă, întrerupte de credit-urile ce folosesc efectul de Matrix dar în mod amator (în loc de ploaie de text verde, avem secvenţe generate la întâmplare), toate acompaniate de o piesă ambientală super-minimalistă ce sună ca un parastas compus de Philip Glass. Şi scena pare că durează mai mult decât în realitate.

Problema principală cu Ghost in the Shell e că. e. Atât. De. ÎNCET. Sincer, am avut impresia în timp ce mă uitam că cei care au lucrat la el erau ori leneşi, ori drogaţi până peste cap cu ketamină. Mamoru Oshii şi echipa sa de la Production I.G. demonstrează pe parcursul filmului în mod definitv că or avea o animaţie care arată frumos dar nu ştiu nimic despre mise-en-scène, despre cum să editeze un film sau cum să menţină un ritm. De la start la început, filmul merge la un pas care face un melc în slow-motion să pară următorul Usain Bolt. Editarea e letargică şi animatorii fac un abuz absolut brutal şi enervant de genul de scene de care m-am plâns şi în Neon Genesis Evangelion: scenele statice.

Nu, nu glumesc deloc. În scena asta au uitat să animeze oamenii din piaţă. Hmm, o piaţă statică. Trebuie să fie o a naibii atracţie turistică.

Scenele statice de aici sunt de trei feluri: cele absolut statice unde nu se mişcă nimic (uneori cu un zoom-in increeeeeeedibiiiiiil deeeeeeeee înceeeeeeeeeeeeet), cele unde se mişcă incredibil de puţin (în general gura) şi au şi obrăznicia să arunce o scenă unde au uitat să animeze fundalul. Nu glumesc, e o scenă cu o piaţă unde NU SE MIŞCĂ NIMIC. Oi, you fuckers, voi n-aveţi nici o scuză. Cu Evangelion mai înţeleg fiindcă lor li se termina bugetul constant, dar voi sunteţi o producţie blockbuster. ANIMAŢI TOTUL, ce dracu’, sunteţi japonezi! Aveţi o reputaţie pentru muncă excesivă! CONFORMAŢI-VĂ REPUTAŢIEI.

Scena asta e plictisitoare.

De fapt, filmul e atât de lipsit de energie că strică marele punct climactic. Da, o să vă spoilerez marele punct climactic, şi o să vă pară bine că v-am scutit de 1 oră 30 minute incredibil de frustrante: Kusanagi confruntă un tanc cu o mitralieră. Sună mişto, nu? BUT IT’S WROOOOOOOOOOOOONG. Idioţii din echipă au reuşit să facă o scenă care ar fi trebuit să fie grozavă plictisitoare. Ca să repet: au făcut o scenă unde EROINA PRINCIPALĂ LUPTĂ CU UN TANC PLICTISITOARE. Şi toate celelalte scene de acţiune? Nici o urmă de energie, dinamism, ORICE care să împiedice audienţa să cadă într-o comă. Hmm, Ghost in the Shell ar fi un anestetic grozav. Sau un leac pentru insomnie.

Pe lângă asta, rezumatul meu de sus? Trebuie să-l editez: 30% din film e acţiune super-letargică, încetinită şi comatosă, 70% sunt dialoguri lungi care se pot rezuma la “BLAH BLAH BLAH BLAH BLAH” care plictisesc cititorul prin faptul că frânează acţiunea deja tentativă şi opresc filmul pentru declamaţii de care n-are cum să-mi pese fiindcă filmul deja m-a anesteziat. Seriously, Ghost in the Shell combină cele mai proaste calităţi din Cowboy Bebop (letargia absolută) şi Neon Genesis Evangelion (dialogul incoerent, pretenţios), fără vreunul din calităţile celor două (coloană sonoră AWESOME sau animaţie lunatică ca să-mi menţină atenţia). Şi, mai rău, ca un rezultat al neglijenţei producţiei şi plictiselii generale, scenele astea ajung la efectul “November Rain”: par că durează mai mult decât în realitate. Îmi pare rău că am insultat o piesă bună de Guns N’ Roses ca să ilustrez neajunsurile unui anime, dar ce să fac.

Batou şi Kusanagi surprind aici două din feţele care le-am făcut pe parcursul filmului...

De exemplu, e o scenă timpurie dar care serveşte ca un indicator bun de ce va urma: după ce Kusanagi îl bate măr pe un personaj minor care hackuia nuştiuce, suntem trataţi cu o scenă lungă în care Kusanagi înoată incredibil de încet şi dup-aia revine la suprafaţă, cu o coloană sonoră adormitoare, urmat de o scenă insultător de lungă în care discută cu Batou despre individ şi identitate (traducere: BLAHBLAHBLAH), într-un dialog marcat de pauze brutal de lungi. E ca şi cum Oshii e prea leneş şi preferă să piardă timpul cu autoindulgenţe în loc să, oh I dunno, TREACĂ LA CHESTIILE IMPORTANTE. Sau o altă scenă când îl confruntă pe marele hacker român Master of Puppets, care procedează cu un ALT monolog despre dacă cyborgii pot fi consideraţi fiinţe, etc, etc, etc. Una din replici era subtitrată “I submit to you that the DNA is…”, şi singurul motiv pentru care o ţin minte e că atunci am pauzat filmul ca să zic, enervat, “I SUBMIT THAT YOU SHUT THE FUCK UP!”.

Eureka! Ghost in the Shell = Tales from Topographic Oceans al anime-ului. Are aceeaşi problemă cu masturbarea prelungită şi faptul că părţile bune sunt îngropate într-o mlaştină de autoindulgenţă şi lenevie. Dacă cumva am fost prea subtil, să repet: filmul ăsta e frustrant. De ce? Fiindcă e dureros să văd o idee bună stricată atât de amănunţit de nişte “potheads” leneşi care se numesc studio de animaţie. Şi fiindcă serialele au fost de un gillion de ori mai bune. Şi fiindcă filmul abuzează şi exagerează anumite calităţi care-mi plac la anime în comparaţie cu desenele animate occidentale, precum un accent pe linişte sau zgomot ambiental ca elemente de bază ale creerii unei scene şi o concentrare asupra creerii şi susţinerii unui anumit “mood” sau unei anumite atmosfere. Problema? Calităţile astea funcţionează când ai picioarele pe pământ, destulă disciplină şi o poveste bună la mijloc. Altfel, te alegi cu echivalentul cinematic al sedativelor.

Şi Duke Nukem... ăăăă... Batou aici demonstrează calibrul actoriei din film

Şi cele două cireşe pe tortul plictiselii ar fi actoria şi animaţia. Animatorii s-or pricepe să deseneze un Tokyo viitor realistic, dar sunt morţi complet când vine vorba de oameni. Nici un personaj din filmul ăsta nu are o faţă expresivă – mai toate par îngheţate în piatră. Hell, Kusanagi are un maximum de trei expresii în film, toate fiind un exemplu veritabil de Dull Surprise. Shit, Keanu Reeves e un actor mai bun decât orice personaj din filmul ăsta. Iar actorii se lasă şi ei contaminaţi de abuzul de calmante al echipei de producţie şi-şi citesc replicile de parcă e 3:35 dimineaţa şi sunt pe cale să adoarmă în orice moment. Detaliu şi mai enervant: dinamica dintre Kusanagi şi Batou, marcată de o interacţiune chiar hazlie, e absentă aici.

Uhhhhh... tipii ăştia sunt ecologişti? Sau libieni? De ce e atât de mult verde?!

Am zis mai înainte că animaţia e bună în mare parte? Yeah, dar recunosc că am vreo două chestii minore care m-au cam deranjat pe parcurs. În primul rând, Oshii cred că are un fetiş pentru culoarea verde, fiindcă e un exces de nivel Chris Sivertson aici când vine vorba de verde – toate display-urile electronice sunt verzulii. În al doilea rând, se bazează prea mult pe contraste extreme şi efecte gen “lens flare”, cauzând o durere de ochi dacă vă uitaţi la film noaptea (cum am făcut eu). Şi în ultimul rând, cred că e vina copiei mele, dar mi s-a părut că tot filmul a avut un efect de “blur” aplicat peste el în Photoshop. Seriously, arăta estompat şi neclar, mai rău pe alocuri. Nu-i un semn prea bun.

Am zis înainte de coloana sonoră că e “okay”. Şi, sincer, Kawai face o treabă bună, ambientală cu instrumentaţie minimalistă, amintindu-mi simultan de Brian Eno, Phillip Glass şi coloana sonoră de la Akira. Problema? NU E COLOANA SONORĂ POTRIVITĂ. Come on, e un film sci-fi cu acţiune! Nu puneţi o coloană sonoră ambientală peste el, fiindcă strică totul! Aici, muzica ambientală pur şi simplu contribuie la plictiseală. Mai rău – scena care am menţionat-o anterior, Kusanagi vs. Tanc? Şi aia are o coloană sonoră ambientală! Okay, retrag ce-am zis despre Cowboy Bebop punând o baladă peste un “chase scene”, asta e o decizie mult mai stupidă.

Mai rău? Filmul nu explică aproape nici una din noţiunile introduse (a/k/a sindromul Evangelion), completând cercul de frustrare.

Deci, Ghost in the Shell. Uitaţi-vă la el doar din curiozitate morbidă, dar stocaţi-vă dinainte multă Coca Cola şi pregătiţi-vă să folosiţi butonul de repede-înainte de parcă urmează să devină ilegal.

XTC, 1982

Cu milenii în urmă, când dinozaurii colindau planeta, eu m-am luat de Red Hot Chili Peppers pentru schimbarea lor de la funk-rock energetic la un rock psihedelic foarte “mellow” post-1999. De ce am făcut-o? Pentru că XTC au făcut deja schimbarea de la chestii energetice la chestii studio-intensive de un milion de ori mai bine, în aşa măsură încât sunt cel mai bun argument la care mă pot gândi despre beneficiile unei schimbări de stil pentru un grup.  

XTC au fost un grup de alternative rock din Swindon, Anglia, fondaţi în 1976 şi care şi-au terminat cariera în 2005 (cu doar un an înainte de aniversarea lor de 30 de ani? Ouch). Membrii au fost (în poza de sus, stânga la dreapta):  

Andy Partridge (Sir John Johns) – vocal, chitară
Colin Moulding (The Red Curtain) – vocal, bas
Dave Gregory (Lord Cornelius Plum) – chitară, claviaturi, aranjamente de viori, vocal backup (1979-1999)
Terry Chambers – tobe, vocal backup (1976-1983)
Barry Andrews – claviaturi (1976-1979) 

Cea mai simplă descriere la care mă pot gândi pentru XTC ar fi “The Flaming Lips, dar englezi”. Carierele lor sunt în mare măsură practic aceleaşi, fiindcă ambele grupuri au început cu chestii simpliste şi au evoluat către psych-rock bazat pe experimente în studio. OK, diferenţa ar fi că: 1. Lips erau în mare parte un grup de punk la început, iar XTC un amestec de New Wave/punk/ska/reggae/whatever/your mom; 2. XTC au încetat turneele în 1982 din cauza problemelor lui Partridge şi au rămas un grup de studio pentru restul carierei.  

Cariera XTC e practic împărţită în două faze: 1. faza non-psihedelică, marcată de amestecul de genuri sus-menţionat şi care e okay dar nu e a doua fază, şi 2. faza psihedelică. Problema ar fi că evoluţia lor de la prima la a doua a avut loc treptat, deci mi-e greu să aleg un singur album care să demarcheze separarea între cele două (Mummer, probabil…). Oricum, faza psihedelică poate fi rezumată în următorul fel: preia elemente din mai toate grupurile faimoase din acea perioadă (The Beatles, The Beach Boys, Pink Floyd în era Syd Barrett, The Byrds, etc.), le pune la un loc într-un mod reuşit, beneficiază de melodii foarte bune şi producţie reuşită deşi uneori cea din urmă îşi trădează anul realizării (hello there, Oranges and Lemons).  

Aveam albumele Apple Venus Volume 1 (1999) şi Wasp Star (Apple Venus Volume 2) (2000), dar le-am pierdut. Oh well. 

Fun fact: Partridge e din Malta. Huh, şi credeam că insula aia era o Oklahoma a Europei. Great. Poate mai târziu o să descopăr că The Smiths erau din Liechtenstein sau ceva de genul. 

Debutul grupului, White Music (1978), nu numai că reprezintă faza lor iniţială, hipearctivă foarte bine, dar şi dovedeşte că titlul a fost bine ales: tipul ăsta de new wave cu ritmuri aproape mecanice, claviaturi în staccato şi vocale sughiţate poate fi făcut numai de tipi albi. Producţia lui John Leckie e surprinzătoare pentru mine, şi nu în sens bun: albumul are un sunet plasticizat, sigilat care tinde să fie un simptom comun al înregistrărilor de la sfârşitul anilor ’70 (Jesus of Cool, oricât de mult mi-ar plăcea, are aceeaşi problemă). Iar calitatea pieselor e cam la acelaşi nivel: cu excepţia a câteva detururi (“This Is Pop?”, accentele de reggae din “Statue of Liberty”, “I’m Bugged”, “Heat Wave”), White Music e plin de piese cântate la un pas exagerat de rapid, unde vocalele sacadate redefinesc adjectivul “spasmodic”, chitările lui Partridge se limitează la un sunet ciopârţit, disonant, Moulding nu şi-a definitivat încă talentul viitor pentru bas, iar Barry Andrews e călcâiul lui Ahile aici, sunând mai mult ca un refugiat dintr-un carnaval decât un membru al unui grup de rock. Piesele sunt în mare parte foarte generice (“Do What You Do”, care cel puţin e prima piesă unde Partridge chiar cântă la chitară în loc să scoată zgomote scârţâite, “I’ll Set Myself on Fire”, “New Town Animal in a Furnished Cage”, “Neon Shuffle”, unde a doua parte e mai interesantă decât prima, “Science Friction”, “Dance Band”, “Hang on to the Night” – oh come on câte piese mai sunt din albumul ăsta?! -, “Heat Wave”, “Instant Tunes”), cu câteva atrocităţi în particular (“Cross Wires” e enervant şi are şi un solo prost de Andrews, un cover prost de la “All Along the Watchtower”, care are o harmonică mişto dar păcat că restul e oribil, “I’m Bugged”), dar şi câteva chestii bune (îmi place riff-ul format din două acorduri, ominos din “Radios in Motion”, iar armoniile vocale sunt un indicator timpuriu a ce va urma, “This Is Pop?”, unde băieţii fac decizia îngenioasă de a ÎNCETINI PUŢIN PASUL ODATĂ, fuziunea New Wave-reggae “Statue of Liberty”, care are o metaforă bizară în centru dar e o piesă amuzantă, “Into the Atom Age”, un rock din anii ’50 new-wave-izat în mod distractiv, iar Andrews de data asta ajută piesa în loc să se cace pe ea, ”Spinning Top”, unde grupul sună chiar funky în loc să sune atât de mecanizaţi că parcă au beţe în cur, deşi riff-ul din versuri pare să recicleze progresia E-F-E-F din “Radios in Motion” şi Andrews adaugă un solo de claviatură kitschos, aproape manelistic, “She’s So Square”, care câştigă puncte fiindcă se îndepărtează de New Wave-ul monoton în favoarea unui rock ‘n roll cu un solo bun de Partridge, încă un rock ‘n roll modernizat amuzant numit “Traffic Light Rock”), făcând din White Music în total un album care poate fi ignorat cu siguranţă. Versiunea de reissue din 2001 adaugă albumului piesele de pe EP-ul 3D, cu efectul de a pune prea multe piese pe album şi a-l face mai enervant/plictisitor/greu de ascultat. 

XTC – This Is Pop? 

Go 2 (1978) practic comunică de la început statutul de album înregistrat în grabă, prin faptul că a apărut la doar 9 luni după White Music (insert stupid pregnancy joke here, hur hur hur). Cel puţin Go 2 e mai compact la doar 13 piese comparat cu potopul versiunii de reissue a debutului, dar asta nu-i mare diferenţă fiindcă XTC n-au progresat practic deloc din cutia de New Wave hiperactiv cu claviaturi 90% din timp dăunătoare (yeah, fuck you, Barry Andrews). Mai rău, am impresia că piesele sunt chair mai slabe de data asta, cu o mare tonă de chestii atât de generice încât uneori uit că au fost compuse de oameni (super-repetitivul “Meccanik Dancing (Oh We Go!)”, cu un exces de Barry Andrews şi Partridge restrâns iar la acorduri disonante, scurte, “Buzzcity Talking” ar fi mai bun dacă Partridge şi-ar fi acordat chitara înainte să înceapă înregistrarea, “Crowded Room”, care are un refren bun dar versuri de ska fleşcăite, “The Rhythm”, “Beatown”, cu vocale care abuzează sughiţul de New Wave chiar prea mult, “Life Is Good in the Greenhouse”, care ţinteşte efectul atmosferic al lui “Battery Brides” dar uită să furnizeze o melodie bună, ignorând faptul că Partridge împrumută riff-ul din “Hit It and Quit It” de Funkadelic pentru melodia vocală, “Jumping in Gomorrah”, “My Weapon”, “I Am the Audience”) şi prea puţine chestii bune pentru a compensa (atmosfericul “Battery Brides (Andy Paints Brian)”, “Are You Receiving Me?”, “Red”, un rock haotic cu saxofon de Andrews ce evocă “Helter Skelter” într-o oarecare măsură, “Super-Tuff”, care jur că sună ca The Police). 

XTC – Are You Receiving Me?

Două schimbări importante au avut loc înainte de Drums and Wires (1979): Barry Andrews în sfârşit a plecat din grup (deşi eu prefer să-mi imaginez că ceilalţi l-au dat afară după ce l-au bătut cu claviaturile sale stupide) şi a fost înlocuit de Dave Gregory, tipul care va fi esenţial pentru evoluţia XTC. Cealaltă schimbare ar fi înlocuirea lui John Leckie cu Steve “U2″ Lillywhite, dar asta nu e mare chestie: dacă producţia lui Leckie suna plasticizată, Lillywhite pare să diminueze forţa grupului prin tobele cu mult ecou şi chitările anemice. Dar, eh, mare problemă, Drums and Wires e primul album chiar bun XTC. Chiar dacă n-au abandonat încă stilul New Wave (“Helicopter”, “Chain of Command”, “Limelight”, “Millions”, “That Is the Way”, cu trompetă de Dick Cuthell, “Complicated Game”), cel puţin s-au mai calmat de data asta (“Day In Day Out”, chitările acustice din “Ten Feet Tall”, “Real by Reel”), chitările duale Gregory-Partridge sună bine încă din fază embrionică, apropiind grupul mai mult de rock/power pop (“Roads Girdle the Globe”, “Life Begins at the Hop”), Andy şi Colin nu mai abuzează atât de mult vocalele sacadate de New Wave, iar concentrarea grupului dă roade cu o calitate în general mai bună şi mai puţin generică decât White Music sau Go 2. Discul începe cu primul hit al grupului, roboticul “Making Plans for Nigel”, şi deşi lipseşte puţin în departamentul de piese memorabile (“When You’re Near Me I Have Difficulty”, o piesă bună dar cu chitări de ritm ce ilustrează problema producţiei lui Lillywhite, “Life Begins at the Hop”, “Chain of Command”, maniacalul “Complicated Game”, “Scissor Man”), consistenţa îl face cel mai bun loc pentru a începe explorarea discografiei XTC (deşi eu personal cred că Skylarking ar fi un început mai bun, but whatever).

XTC – Making Plans for Nigel 

Mi-ar plăcea să zic că Black Sea (1980) continuă evoluţia grupului, dar e cam greu să zic asta când tot n-au abandonat încă stilul de New Wave. Dar Black Sea dă semne de evoluţie, fiindcă Gregory deja împinge grupul să valorifice influenţele sale din anii ’60 (riff-urile armonice din “Generals and Majors”, armoniile vocale din “Living Through Another Cuba”, pop-rockul ”Towers of London” etc.). De asemenea, ştiu că nu e prea notabil să menţionez că Gregory şi Partridge primesc credit pentru sintetizatoare, dar aici cel puţin sunt folosite mai subtil şi în general de un krillion de ori mai bine decât White Music şi Go 2. Oh, şi Andy în sfârşit cântă normal. Oricum, Black Sea rămâne un album solid datorită consistenţei pieselor (“Living Through Another Cuba”, funk-rock-ul “Love at First Sight”, “Rocket from a Bottle”, “Burning With Optimism’s Flames”, ritmul sincopat din “Sgt. Rock (Is Going to Help Me)”, “Smokeless Zone”, “Don’t Lose Your Temper”, ambientalul “The Somnambulist”), prezenţei pieselor memorabile, duh (“Respectable Street”, un început “rocking” pentru album cu versuri satirice în tradiţia Ray Davies, “Generals and Majors”, unde Gregory profită de ocazie să adauge nişte riff-uri de The Byrds peste ritmul mecanic creat de Chambers şi Moulding, “No Language in Our Lungs”, “Towers of London”, ”Paper and Iron (Notes and Coins)”, încă o piesă cu ritm mecanic de New Wave dar îmi place ritmul din versuri aproape tribal, ameninţătorul “Travels in Nihilon”) şi faptul că Lillywhite de data asta furnizează o producţie mai musculară, cu tobe de arenă şi chitări mai “pline”. 

XTC – Towers of London 

Şi ultimul album la care a participat Chambers, English Settlement (1982), e în sfârşit albumul unde XTC se îndepărtează concret de New Wave şi încep evoluţia către partea bună a carierei lor. Lillywhite e absent de la consolele de mixaj aici, iar înlocuitorul său Hugh Padgham preia ştafeta de unde rămăsese cu Black Sea şi dă grupului sunetul de “anii ’80″: producţia energetică a lui Sea e disipată aici cu un munte de “gated reverb” (Chambers sună de parcă şi-a înregistrat tobele într-o canalizare) – la ce să mă aştept de la tipul care a produs Synchronicity? (De fapt, Settlement pe alocuri sună înspăimântător de mult ca The Police circa 1983). Normal, asta ar fi o problemă (şi a fost pe Wires), dar aici sunetul cavernos complementează evoluţia grupului către un sunet non-hiperactiv dominat de chitări acustice şi cu 12 corzi. Problema centrală a lui Settlement e faptul că piesele sunt puţin prea lungi (cea mai scurtă: 3:49, cea mai lungă: 6:33), disipând efectul lor şi făcând albumul puţin cam greu de ascultat datorită monotoniei crescânde – indiferent de câte overdub-uri, sintetizatoare şi instrumente aruncă peste piese (şi nu sunt prea multe – producţia o utiliza câteva şmecherii dar e încă mai apropiată de simplismul albumelor timpurii decât psihedelia lui Skylarking), e greu să scap de senzaţia de plictiseală după a 12a piesă “mellow” dominată de chitări armonice ce cântă riff-uri fotocopiate de la The Byrds. Chiar dacă Settlement ar fi beneficiat de nişte editare în plus, trebuie să recunosc că rămâne la fel de consistent ca anterior (“Jason and the Argonauts”, “Yacht Dance” – this song sounds like what the Caribbean looks like -, “Leisure”, cu un solo de saxofon amator de Partridge, “It’s Nearly Africa” – imaginaţi-vă un “Walking in Your Footsteps” cu chestiile electronice înlocuite de percuţia lui Terry Chambers şi versuri non-stupide -, “Fly on the Wall”, ce supravieţuieşte sintetizatorului care bâzâie constant şi enervant în fundal, “Down in the Cockpit”, “Snowman”), în ciuda unor scăpări (“Runaways” – sună bine pentru primele două minute şi toate chitările sunt interesante, dar ce dracu’, e mai repetitiv decât “Behind My Camel”, “Melt the Guns” din nou începe bine dar moare de supralungire, “Knuckle Down” e… cam nedistins, mediocritatea în 5/4 “English Roundabout”). Piesele distinse? Alea ar fi: pop-rock-ul sincopat cu sintetizatoare de Keith Emerson ”Ball and Chain”, marele hit “Senses Working Overtime” (al cărui riff central chiar anticipă evoluţia către psych-rock a grupului, şi utilizează şi un contrast efectiv între versurile calme şi refrenul memorabil – n-are rost să zic “Pixies” fiindcă refrenul nu e destul de agresiv pentru comparaţia aia), “No Thugs in Our House” (care cel puţin e una din puţinele piese care “rocks HARD” de pe album, deşi versurile reciclează subiectul “lolparentsfail” din “Making Plans for Nigel”) şi ”All of a Sudden (It’s Too Late)”. 

XTC – Senses Working Overtime 

Well, okay, Mummer (1983) are avantajul duratei mai rezonabile de 41:43 minute (şi asta după ce luăm în considerare piesele bonus), în loc de excesul de 72 minute al lui English Settlement. Altfel, din câte am văzut până acum, am realizarea terifiantă că XTC par să fie genul de tipi care încearcă să repare ceva dar reuşesc să strice altceva în proces. Dacă Mummer e mai concis decât Settlement, are problema unui nivel de energie mai redus, pe alocuri ajungând chiar la “catatonic” (” “). Eh, whatever. Cu noul producător Steve Nye şi bateristul de sesiune Pete Phipps (Gary Glitter, Eurythmics – Chambers a apucat să contribuie la primele două piese înainte să plece), Partridge, Moulding şi Gregory au absolvit liceul de New Wave şi s-au înscris la Universitatea de Psychedelic Rock: Mummer e primul album unde ei se dedau la experimentaţia de studio cu care-şi vor face numele, manifestată aici prin multe claviaturi (“Wonderland”, “Elements”, “In Loving Memory of a Name”), prima apariţie a efectelor speciale (păsările sintetice din “Wonderland”, “Toys”), viori (contribuite de Gavin Wright şi Nigel Warren-Green la “Great Fire”), chitări inversate (“Deliver Us from the Elements”), armoniilor vocale Andy-Colin-Dave (“Love on a Farmboy’s Wages”), etc. Nye retrage grupul de la producţia încărcată de ecou/reverb a lui Padgham, iar grupul cel puţin contracarează energia redusă şi orientarea acustică/pastorală continuată de pe Settlement cu câteva experimente de gen (“Beating of Hearts”, “Ladybird”) şi instrumentaţie ciudată (“Beating of Hearts”, jew’s harp şi cor sintetic pe “Deliver Us from the Elements” etc.). Din nou, nu toate cele 16 piese sunt bune (“Me and the Wind” nu e mare brânză, instrumentalele “Frost Circus” şi “Procession Towards Learning Land”), dar majoritatea sunt (“Deliver Us from the Elements”, “Ladybird”, “In Loving Memory of a Name”, “Jump”, “Gold”, “Desert Island”), şi în special următoarele: “Beating of Hearts” (o piesă bazată pe o melodie orientală şi un ritm repetat la nesfârşit, sunând ca un prototip pentru “Garden of Earthly Delights”), “Wonderland” (un groove destins ce sprijină multe claviaturi = +1 punct pentru Colin), folk-rock-ul “Love on a Farmboy’s Wages”, “Great Fire” (yeah, cred că asta e prima piesă XTC care în construcţie şi instrumentaţie mă obligă să folosesc adjectivul “Beatlesian” – o să înţelegeţi la ce mă refer când o auziţi), piesa de reggae ameninţătoare “Human Alchemy” (somewhere, Sting is pissing himself in fear), un rock super-tare cu versuri acide ”Funk Pop a Roll” şi piesa bonus ”Toys”. 

XTC – Wonderland 

Şi continuând tema “unde dai unde crapă”: The Big Express (1984) ultracompensează pentru caracterul “mellow” a celor 2 albume anterioare prin revenirea într-o măsură la sunetul hiperactiv din primele albume XTC şi producţia aspră a lui David Lord – Express e caracterizat de multe chitări ciopârţite (hey there, “Wake Up”), melodii disonante, ritmuri pseudoindustriale (aprovizionate de Pete Phipps şi câteva drum machines), etc. Partea frustrantă e că Express, în loc să fie o consolidare a evoluţiei anterioare, e mai mult un pas înapoi frustrant caracterizat printr-o încercare stângace, exagerată de a reveni la caracterul albumelor timpurii, în special fiindcă în contextul discografiei lor vine înaintea celui mai bun album. Practic, albumul e împărţit între piese tari/experimentale/hiperactive/yourdad unde psihedelia e eclipsată de încercările exagerate de a reveni la sunetul anterior (“Wake Up”, deşi are un sfârşit atmosferic, “Shake You Donkey Up”, care se distinge prin ritm dacă nu altceva, “The Everyday Story of Smalltown” e cam bombastic în aranjament) şi piese “mellow” care continuă de la şablonul Settlement-Mummer (“All You Pretty Girls”, una din puţinele piese care pare să aibă un drum machine, “Seagulls Screaming Kiss Her, Kiss Her”, “This World Over”, “I Bought Myself a Liarbird”, “You’re the Wish You Are I Had”, “Red Brick Dream”), care în mare parte continuă cu producţia complexă, psihedelică deja stabilită. Dar faptul că albumul s-a scufundat fără vreo urmă e uşor de înţeles după o ascultare: piesele slabe îşi ridică iar capul urât (oricât încerc să-i dau o şansă, “All You Pretty Girls” mă enervează, în special datorită refrenului, “Shake You Donkey Up” mi se pare chiar slab, “Washaway”, “Blue Overall”), iar cele bune (“The Everyday Story of Smalltown”, unde influenţa The Kinks devine destul de evidentă, “I Bought Myself a Liarbird”, “You’re the Wish You Are I Had”, aş pune “Train Running Low on Soul Coal” în categoria “foarte bun” dacă abuzul de percuţie şi efecte speciale nu ar distrage de la calitatea piesei în sine) şi foarte bune (riff-ul disonant şi ritmul întrerupt din ”Wake Up”, “Seagulls Screaming Kiss Her, Kiss Her”, cu un aranjament uşor… er… “tensionat” bazat pe o melodie de claviatură distorsionată, piesa deprimantă în stil The Police “This World Over”, piesa aproape de blues-rock – “aproape” e cuvântul cheie – cu harmonica “Reign of Blows”, “I Remember the Sun”, folk-rock-ul procesat în studio “Red Brick Dream”) nu prea fac mare lucru în afară de să stea pe loc. Practic, Express e un album ceva mai slab decât cele anterioare care suferă de o poziţie nefericită în discografia XTC, venind exact înainte de capodopera lor. 

XTC – Wake Up 

And here it is: El Big Daddy, capodopera, mangum opus-ul XTC, albumul esenţial, oricum vreţi să-i ziceţi, eu îi zic Skylarking (1986). De ce e Skylarking cel mai bun album XTC în loc de, oh I dunno, Mummer? Well, două motive principale: sunetul albumului şi calitatea pieselor. Deşi a creat un conflict creativ şi a făcut sesiunile pentru album foarte “not fun”, alegerea lui Todd Rundgren ca producător a fost decizia corectă: Rundgren furnizează o producţie detaliată ce utilizează totul de la viori (“1000 Umbrellas”, “Sacrificial Bonfire”, “Dear God”), claviaturi (“Summer’s Cauldron”, “The Meeting Place”, “That’s Really Super, Supergirl”, etc. etc.), efecte speciale (“Summer’s Cauldron”, “Dying”) şi şmecherii de producţie (ascultaţi cum zgomotul de chitară se transformă într-un shaker în “1000 Umbrellas”), armonii vocale (“Grass”, “The Meeting Place”, “Another Satellite”, fuckit, mai toate piesele) ce îi dobândeşte albumului o comparaţie sonică cu “marile albume”, y’know, Pet Sounds, Sgt. Pepper, Dark Side of the Moon (cu care împărtăşeşte şi versurile cu o tendinţă deprimantă pronunţată), etc. E genul ăla de album, complex dar nu supraprodus, şi către creditul său, cu excepţia unor momente ce trădează originea de 1986 a albumului (sintetizatoarele, drum machine-ul de la început şi toba sample-uită slab din “That’s Really Super, Supergirl”, începutul şi sintetizatorul din “The Meeting Place”, ”Another Satellite”, percuţia din “Dying”, sintetizatoarele, efectele speciale şi sitarul din “Summer’s Cauldron” – toate astea sună suspicios de moderne/sintetizate), Rundgren reuşeşte să evoce spectrul marilor producţii psihedelice din anii ’60 (Beach Boys, Beatles, blahblahblah) şi să ascundă faptul că în esenţă albumul e făcut de 3 tipi + un producător enervant + Prairie Prince la tobe. Iar Andy, Colin şi Dave se ridică la înălţimea producţiei, scoţând din mânecă 15 piese, toate excelente, nici una mai bună decât alta, care alternativ rămân în stilul clasicist psihedelic care l-au perfecţionat deja (atmosfericul “Summer’s Cauldron”, “The Meeting Place”, “That’s Really Super, Supergirl”, “Season Cycle”, “Earn Enough for Us”, “Big Day”, balada deprimantă “Dying”) sau se aventurează în noi genuri cu succes (“Grass” e bazat pe o melodie orientală cântată la vioară - best song ever written about fucking outside? Aş zice aşa -, “1000 Umbrellas” e o piesă esenţial chitară-şi-voce fortificată cu aranjamentul de viori al lui Dave Gregory, nu ştiu ce-i “Big Day” în afară de faptul că e bun, două excursii reuşite în jazz-rock numite “Mermaid Smiled” – cu percuţie de Mingo Lewis – şi “The Man Who Sailed Around His Soul” – ar fi prea deplasat dacă aş zice “The Seatbelts” aici? -, încă o piesă dramatică cu viori “Sacrificial Bonfire”). Original, versiunea americană a albumului înlocuise “Mermaid Smiled” cu “Dear God”, dar versiunea “reissue” din 2001 restaurează secvenţa albumului şi păstrează “Dear God” ca o piesă de bonus, a/k/a decizia corectă – îmi place foarte mult “Dear God”, datorită combinaţiei de riff de chitară acustică cu riff de The Animals (ştiţi exact la ce piesă mă refer) la chitară electrică, aranjamentului de viori bizar dar efectiv şi versurilor super-sarcastice disteiste, dar trebuie să recunosc că nu are ce căuta în secvenţa albumului. Okay, enough asskissing, concluzie: Skylarking = awesome, ascultaţi-l cât mai repede. 

XTC – Earn Enough for Us 

XTC – Dear God 

În timpul liber între Big Express şi Skylarking, XTC au creat un proiect marginal numit The Dukes of Stratosphear (vedeţi pseudonimele din paranteze la lista membrilor?), al cărui scop era un omagiu/parodie/tribut/satiră (şi nu faceţi vreo greşeală, e o parodie cordială, nu de genul “băi ce tâmpenii făceau idioţii ăştia”) la adresa muzicii psihedelice din anii ’60, atât generalizat cât şi specific (o listă a ce specific e imitat pe Psionic Psunspot e valabilă aici). Cu noul baterist Ian Gregory şi producătorul John ”Stone Roses + Radiohead” Leckie la bord, The Dukes au produs un EP, 25 O’Clock, şi un album, Psionic Psunspot, amândouă colectate pe compilaţia Chips from the Chocolate Fireball (1987). Şi acum piesele. Chocolate Fireball e distins în primul rând printr-o imitaţie perfectă a figurilor de stil şi clişeelor psihedeliei şaizeciste – instrumente puse pe un singur canal stereo, chitară “fuzz”, Mellotron, şmecherii de studio ca flanger, phaser, piste inversate, etc. etc. Seriously, producţia lui Fireball e la fel de bună ca Skylarking, chiar dacă şi Fireball trădează pe alocuri originea sa adevărată (pianul sintetic de la începutul lui “Pale and Precious”). Plus, versurile-s mai amuzante decât cele serioase de pe Skylarking. Diferenţa centrală este că piesele de pe 25 O’Clock au un caracter mai apropiat de garage rock şi frecvent jefuiesc piese şi grupuri specifice (“25 O’Clock” e o variaţie asupra lui “I Had Too Much to Dream” de The Electric Prunes, “Bike Ride to the Moon” e o imitaţie grozavă a Pink Floyd în era Syd Barrett, “The Mole from the Ministry” e un mare haz la adresa lui “I Am the Walrus”, “What in the World??…” fură de la ”Tomorrow Never Knows”, “Only a Northern Song” şi “It’s All Too Much”, Andy zice că “My Love Explodes” = “Over Under Sideways Down” de The Yardbirds şi “Your Gold Dress” = “She’s a Rainbow” de Rolling Stones; well, în ultimul caz asta e refrenul, versurile sunt ocupate de un riff ameninţător oriental), iar Psionic Psunspot are o producţie ceva mai minuţioasă, şi aici referinţele specifice (Beach Boys pe “Pale and Precious”, Beatles din nou, dar de data asta Paul în loc de John/George, pe “Brainiac’s Daughter”, The Kinks pe “You’re a Good Man Albert Brown (Curse You Red Barrel)”, The Hollies pe “Vanishing Girl”, Andy zice că “You’re My Drug” = “So You Want to Be a Rock ‘n Roll Star” de The Byrds) sunt puse în acelaşi loc cu piesele care sunt fie generice, fie pun la un loc elemente disparate (“Have You Seen Jackie?”, rock-ul amuzant “Little Lighthouse”, “Collideascope”, ”Shiny Cage”, “The Affiliated”). Slăbiciunile lui Fireball ar fi: 1. nu gust deloc “Albert Brown” (o piesă ce răspunde la întrebarea “what if ‘Yellow Submarine’ sucked balls?”) şi “Have You Seen Jackie?” e cam “meh” (reciclarea din nou a melodiei de bas din “I Had Too Much to Dream” nu e la fel de efectivă); 2. Andy vroia să insereze replici de nonsens între piesele de pe Psunspot ca un omagiu lui Ogden’s Nut Gone Flake dar a trebuit să înlocuiască actorul original (vroia prea mulţi bani) cu Lily Fraser (plătită cu îngheţată, şi care practic mă PROVOACĂ să nu zic “Lewis Carroll” în descrierea replicilor ei) – problema e că replicile de nonsens sunt amuzante prima oară dar pe la a cincea ascultare m-am săturat de ele. Oricum, Fireball este, cum ar zice englezii, “a blast”, derivativ dar distractiv, în special cu piese precum… well, mai toate piesele, dar cele deosebite aici sunt: ”25 O’Clock”, “Bike Ride to the Moon” (come on, dudes, a bike ride to the moon! How fucking awesome is that?!), “My Love Explodes”, “What in the World?…” (“2033/Cannabis in tea“? Sign me up!), “Vanishing Girl”, “Little Lighthouse”, “You’re My Drug”, “Brainiac’s Daughter” şi “Pale and Precious”. Stop what you’re doing and listen to this. NOW. 

XTC (The Dukes of Stratosphear) - 25 O’Clock 

XTC (The Dukes of Stratosphear) – Little Lighthouse 

Probabil încurajaţi de succesul lui Skylarking şi Fireball, plus faptul că Rundgren a fost înlocuit aici de Paul Fox, XTC s-au aruncat şi mai mult în piscina de psychedelic rock cu Oranges & Lemons (1989). Yeah, cred că ştiţi deja cum sună albumul: exact la fel ca Skylarking - tonă de instrumentaţie (well, okay, singurul muzician din afară e Mark Isham* la trompetă, plus nişte vocale backup de Franne Golde; restul sunt claviaturi, chitări, bas şi tobele lui Pat Mastelotto din King Crimson), efecte speciale, producţie psihedelică (inversare, flanger, etc.), yaddayadda. Paul Fox nu e un John Leckie şi nici măcar Todd Rundgren, fiindcă Lemons face un abuz de producţie pe alocuri (holy crap, “Garden of Earthly Delights” e supraprodus) şi nici nu încearcă să pretindă că a fost creat în anii ’60: observaţi “gated reverb”-ul de anii ’80 pe tobe (“Garden of Earthly Delights”), şi nu ştiu exact cum să explic dar albumul cu totul tinde să aibă un sunet strident şi glacial – probabil vina mixajului cu prea mult “midrange” şi nu destule joase, diminuând forţa bas-ului lui Colin? (ironia: Colin crede că Skylarking a fost înregistrat prost; trebuie să aibă urechi proaste sau ceva fiindcă Lemons e evident cel slab produs – e evident că Lemons a fost prima slujbă profesională a lui Fox, şi mă mir că a continuat să fie angajat ca producător). Deşi are tot 15 piese (amuzant: toate sursele care le-am citit îl descriu pe Lemons ca un album dublu, deşi are la fel de multe piese ca Skylarking), lui Lemons îi lipseşte unitatea conceptuală impusă de Rundgren pe Skylarking – toate piesele par mai mult să fie puse la un loc fără să se ţină cont de coeziune. În mod care sincer mi se pare cam previzibil, Lemons nu are calitatea constantă început-sfârşit a lui Skylarking, şi pe alocuri pare slab/autoindulgent/neglijent (protestul strident “Here Comes President Kill Again”, risipind o melodie vocală bună şi un refren bun de rock pe versuri slabe şi un aranjament de trompete enervant şi nepotrivit, “The Loving” – mă întreb de ce au imitat ”All You Need Is Love” considerând că piesa aia e stânjenitor de învechită deja, influenţa de country din “Scarecrow People” – +1 punct pentru chitările slide, -50 pentru lipsa unei melodii bune, “Across This Antheap”, “Pink Thing”, “Miniature Sun”), dar sunt destule piese okay (“King for a Day” e cam derivativ de la “Everybody Wants to Rule the World” de Tears for Fears, dar e totuşi bun, “Poor Skeleton Steps Out”, ce-mi aminteşte de Graceland de Paul Simon, ”Cynical Days”) şi excelente (afectările orientale şi linia de bas funky din ”Garden of Earthly Delights”, deşi solo-ul e cam “eh” şi mi se pare că imită solo-ul procesat din “Owner of a Lonely Heart” de Yes, “The Mayor of Simpleton” e o piesă de pop-rock în stil The Byrds grozavă deşi ar putea fi scurtată cu vreun minut ca să nu se repete atât de mult, riff-urile acustice din “One of the Millions”, rock-ul AWESOME “Merely a Man”, “Hold Me My Daddy”, “Chalkhills and Children”) care să-l facă un adaos bun la discografia XTC.

XTC – Garden of Earthly Delights

XTC – The Mayor of Simpleton

* Dad says: Mark Isham e un muzician de jazz care face şi coloane sonore şi se pricepe la milesdavisme. Cristi tot nu ştie dacă a fost angajat ca muzician de sesiune sau a apărut că era fan XTC…

Şi XTC se împotmolesc pentru prima oară de la Express cu Nonsuch (1992). Cu ajutorul producătorului Gus Dudgeon (Elton John), XTC abandonează psihedelia şi caleidoscopia seriei de albume Skylarking-Fireball-Lemons, în schimb adoptând un sunet direct, simplu, ce uneori se apropie de baroque pop (în special pe balade) şi alteori e pus în serviciu unor piese clasiciste de pop-rock. Problema e că Nonsuch face un exces de piese de pop/balade compuse la un pas mijlociu şi încărcate cu viori (de Florence Lovegrove, Rose Hull, Stuart Gordon şi Gina Griffin), sintetizatoare şi trompetă (Guy Barker) – cu 17 piese în total şi atâta lipsă de energie, albumul capătă un caracter opresiv, plictisitor şi repetitiv. Really, nu vă lăsaţi păcăliţi de “The Ballad of Peter Pumpkinhead” şi puţinele piese mai energetice (de exemplu, “The Smartest Monkeys”), XTC sunt într-o comă aici. Iar producţia posomorâtă şi monotonia opresivă conspiră să saboteze pe Nonsuch înainte ca piesele generice, letargice (“Humble Daisy”, “The Disappointed” e o copie de la “King for a Day”, “Holly Up on Poppy” – ironie: Andy zice că oricând McCartney face piese despre copii lui “aş putea să-l omor”, şi după aia el se apucă să facă o piesă despre copii lui -, “Rook”, “Omnibus”, “War Dance”, “Bungalow”) să capete o şansă. Okay, e un album XTC, deci o să găsiţi câteva piese bune (“Dear Madam Barnum”, “The Smartest Monkeys”, “Then She Appeared”, “Wrapped in Grey” – okay, nu mi-a provocat vreo reacţie mai puternică decât “meh”, dar e o piesă bună, deşi am dubii în privinţa aranjamentul care tinde către bathos -, “The Ugly Underneath”, “Books Are Burning”) şi distinse (rock-ul narativ “The Ballad of Peter Pumpkinhead”, calmul “My Bird Performs”, “Crocodile”, “That Wave”), dar după Skylarking-Fireball-Lemons, Nonsuch e dezamăgitor.

XTC – The Ballad of Peter Pumpkinhead

Event Horizon

Normal, dacă aş vedea textul ăsta m-aş panica. Dar nu e cazul aici.

Trebuie să recunosc că nu-s un mare fan al lui Paul W.S. Anderson. În mare parte fiindcă filmografia sa alternează în mare parte între mediocrităţi (Mortal Kombat), filme slabe (Resident Evil, demonstrând din nou că e greu, dacă nu imposibil, să transformi un joc video într-un film bun) şi dezastre (Alien vs. Predator – mai trebuie să zic ceva?).

Dar, exact ca Adrian Lyne, Anderson are exact un film 100%-nu-chiar-nu-glumesc bun în cariera sa. Cred că i-aţi ghicit numele deja.

OHMYGODITSTHEFUTURE! Un viitor în care navele spaţiale sunt aparent obligate prin lege să arate oribil...

În viitorul nu prea îndepărtat (dar nu următoarea duminică d.Hr.) din 2047, o navă experimentală menită să încerce să realizeze călătorie la o vieză mai mare ca a luminii, Event Horizon, e recuperată după ce dispăruse de 7 ani. Creatorul navei, Dr. William Weir (Neill), acompaniază un echipaj de salvare format din Cpt. Miller (Fishburne), Lt. Peters (Quinlan), Starck (Richardson) şi Cooper (Jones), Justin (Noseworthy), D.J. (Isaacs) şi Smith (Pertwee), pentru a afla unde a fost nava şi ce s-a întrâmplat cu ea. Şi lucrurile se înrăutăţesc de acolo.

Cheia succesului lui Event Horizon pentru mine este faptul că e un film de horror unde Anderson rezistă slăbiciunii sale care a stricat restul filmelor sale care am încercat să le văd. Pe scurt, Anderson nu poate rezista zgomotelor TARI care VIN BRUSC DE NICĂIERI şi FUNCŢIONEAZĂ DOAR ODATĂ, sau de două ori în cel mai bun caz. Really, de la Resident Evil am avut impresia că tipu’ nu ştie cum să facă un film de horror: de fiecare dată când parcă reuşea să creeze o atmosferă terifiantă, BOOM! Ceva cade sau explodează, personajele intră-n sperieţi, eu îmi dau o palmă şi mă enervez fiindcă de-abia intram în atmosfera filmului şi iar am fost scos din ea.

Okay, Event Horizon nu e complet lipsit de zgomote TARI care VIN BRUSC DE NICĂIERI, dar Anderson cel puţin are disciplina de a le folosi rar. Majoritatea filmului el pare brusc să fi dezvoltat o apreciere pentru puterile înspăimântătoare ale liniştii şi subtilităţii – în loc să dea peste cap audienţei cu ţevi de PVC, el realizează secvenţe chiar reuşite ce utilizează formula clasică creştetensiunea-tensiuneadevineinsuportabilă-BOOM-înapoilanormal. La fel ca… er, crescendo-urile alea orchestrale haotice din “A Day in the Life”.

Nava Event Horizon. Seriously, sunt eu singurul care vede un subtext Freudian aici?

Practic e inevitabilă o comparaţie între Event Horizion şi Alien – în afară de scenariul puţin prea familliar numit mai sus şi faptul că Anderson demonstrează pe parcurs că l-a studiat mult pe Ridley Scott, Adrian “Aliens” Biddle serveşte din nou în rolul de cinematograf şi design-ul celor două nave dovedeşte o datorie mare faţă de estetica viitorului uzat folosită de Scott şi James Cameron. Trebuie să recunosc că din exterior design-ul navei Event Horizon mi s-a părut cam stupid (ignorând justificarea lui Weir, am crezut că seamănă cu un penis elongat), dar despre interiorul navelor n-am vreo critică sau observaţie majoră. De asemenea, efectele speciale sunt potrivit de bune – nu prea impresionante (yeah, recunosc, chestiile dezgustătoare sunt bine făcute dar, sincer, am văzut chestii mai bune în domeniul ăsta…) dar nici atât de slabe încât să distragă atenţia.

Echipajul. Nici un premiu dacă ghiciţi cine moare primul de data asta...

Problema? Anderson a pierdut atât timp cu design-ul şi efectele speciale ale filmului că n-a observat slăbiciunea în domeniul personajelor. Personajele… eh, nu ştiu de ce le spun personaje că nu prea-mi dau impresia de tridimensionalitate, sunt mai mult duodimensionale în cel mai bun caz. E chiar amuzant: Anderson stă atât timp la un pas lent pentru a crea o senzaţie de teroare iminentă, dar cred că nu poate să facă multitasking sau ceva fiindcă nu utilizează nici o parte din acel timp pentru a dezvolta personajele. Hell, evoluţia lui Weir mi s-a părut absolut previzibilă, iar câteva din personaje au fost atât de puţin utilizate că uneori uitam că există. Oh yeah, şi Cooper? Cam enervant. Oricum, cel puţin regizorul a reuşit să asambleze o echipă de actori care, okay, poate că nu fac vreo impresie masivă dar cel puţin dovedesc nivelul adecvat de competenţă. Hell, Neil e ameninţător dar nu e ca şi cum face ceva deosebit cu rolul său, sentiment care practic poate fi extins la nivelul întregii echipe.

Deci, Event Horizon? Producţie şi efecte speciale bune, poveste interesantă, personaje slab dezvoltate. Eh, nu ştiu despre voi, dar mi s-a părut că e un film bun. Poate sunt subiectiv fiindcă celelalte filme ale lui Anderson parcurg întreaga gamă de la oribile la mediocre, cine ştie. Mi-a plăcut până la urmă, şi asta-i ce contează, nu?

Imani Coppola n-a avut exact o carieră norocoasă. See, după succesul minor al lui Chupacabra a avut o ceartă previzibilă cu casa de discuri care mai vroia un succes, şi a stat deceniu în obscuritate, punând albume pe gratis online. Şi eventual a reuşit să revină la o oarecare măsură de vizibilitate cu The Black and White Album (2007), un album mai inconsistent şi dezorganizat decât Chupacabra care are piesele bune îngropate în nişte umplutură de gen ”modern R&B bullshit”.

Deci, The Stoop (2008) pare promiţător până acum: Coppola a înfiinţat un duo numit “Little Jackie” cu multi-instrumentalistul Adam Pallin (creditat aici pentru bas şi claviaturi; mare surpriză: e şi el newyorkez), a declarat că scopul e practic să se întoarcă la muzica pop, şi Mike “Nu Tipu’ De Heavy Metal, Celălalt Tip” Mangini co-produce alături de Coppola şi Pallin. So far, so good… so what?

Nu cred c-o să fie mare surpriză când raportez că The Stoop e un album destul de bun. Diferenţa principală comparat cu Chupacabra sau The Black and White Album ar fi că de data asta Coppola abandonează influenţele şi tendinţele de alternative rock în favoarea unei combinaţii de hip-hop, funk şi R&B de tip foarte vechi (*ahem*Motown*cough*). Asta… e cam tot când vine vorba de cum sună albumul: o combinaţie destul de previzibilă (dar efectivă, nu pot nega) între ritmuri electronice, melodii de pop (toate piesele), şi instrumentaţie oarecum “retro” – chitările acustice şi sample-urile aici sunt înlocuite de multe, multe viori (mai toate piesele), pian (nu cred c-am auzit o singură chitară în tot albumul…), trompete, glockenspiel (“The Stoop”, “The World Should Revolve Around Me”) şi… uh, alte instrumente în acelaşi stil. Oh yeah, şi aceleaşi armonii vocale realizate prin overdubbing, duh (“The Stoop”, “The World Should”- nah, mai bine zic “toate piesele” şi trec la următorul paragraf).

Da, recunosc, nu e prea mult de zis despre sunetul albumului – odată ce-ai auzit o piesă practic ştii cum o să sune celelalte. Din fericire albumul reuşeşte să ţină calitatea totală la un nivel rezonabil de înalt (“The Stoop” – nu mă omor prea mult după melodia de pian, dar ritmul e bine realizat, trebuie să recunosc -, “Black Barbie”, “One Love” – uh, cred că sunt deja prea multe piese numite “One Love”, but whatever -, “The Kitchen”, “Go Hard or Go Home”), cu excepţia unor scăpări mai nefericite (nu ştiu de ce, dar nu-mi place muzica din “Guys Like When Girls Kiss”, “LOL” – în afară de titlul stupid, piesa sună ca o variaţie mai puţin minimalistă asupra stilului de producţie al lui Dr. Dre circa 2001, producţia lui “Cryin’ for the Queen” e okay dar versurile mi se par… slabe, ), şi conţine şi câteva piese mai deosebite ca: ”The World Should Revolve Around Me” (okay, aici mă omor puţin după melodia reuşită, dar mi se pare amuzant că versurile sarcastic-narcisiste îmi sună ca extrema opusă izolării autodistructive din The Wall… wait, de ce m-am gândit la Pink Floyd?! WHAT IS WRONG WITH ME), “28 Butts” (un groove relaxat reuşit) şi ”I Liked You Better Before” (deşi sincer cred că ar fi putut folosi un “snare drum” în ritm în loc de un sample de bătut din palme, dar ăsta-s doar eu…).

În total, The Stoop e un album bun, dar tot nu cred că e la fel de bun ca Chupacabra. Dar e puţin peste The Black and White Album, dacă asta contează foarte mult…

Little Jackie – The World Should Revolve Around Me

(PS scuze de absenţa lungă)

Nu, nu m-am apucat să scriu despre monştri mitici din Mexic. Chupacabra (1997) e un album de Imani Coppola pe care l-am găsit accidental – cred c-am dat peste el când căutam ceva cu totul diferit. Dar, hei, e unul din accidentele alea bune, fiindcă Chupacabra a ajuns să-mi placă destul de mult.

Informaţiile de fundal aici sunt simple: e un album de Imani Coppola, o tipă newyorkeză multi-instrumentalistă (în afară de vocale, ea are credit pentru chitări, claviaturi, vioară şi aranjamente), produs de Mike Mangini (de asemenea creditat pentru chitări, claviaturi şi aranjamente). Şi înainte să întrebaţi: nu, nu e vorba de bateristul de la Extreme, ci un producător de hip-hop care a lucrat cu un grup numit Digable Planets, pe care eu nu l-am ascultat.

Right, albumul în sine. Chupacabra din punct de vedere stilistic încearcă să pună cap la cap elemente de pop, alt-rock şi hip hop. OK, asta practic mă forţează (not really) să realizez o comparaţie cu Beastie Boys, şi dacă asta e obligatoriu atunci ar veni cam aşa: dacă Beastie Boys = Coca-Cola, Coppola = Diet Coke. Chupacabra nu are nici pe departe caleidoscopul de sample-uri (nici n-ar fi posibil, cred, considerând că albumul a apărut în 1997…), ritmurile mega-dure, experimentele stilistice sau influenţele de punk-rock caracteristice Beasties.

Dar ce are în schimb? Well, preia din părţile mai relaxate şi accesibile de pe Paul’s Boutique/Check Your Head/Ill Communication, practic. De fapt, mai uşor ar fi să zic că dacă Beasties atacă ideea de fuziune a hip-hop cu rock şi nu mai ştiu ce dintr-un fond de punk, Coppola şi Mangini abordează acelaşi stil dar dintr-un context de pop. Deci, ritmurile agresive sunt înlocuite de drum machines şi sample-uri mai normale, sample-urile sunt împuţinate sever (număr exact trei sample-uri proeminente: unul din The Doors, altul din Donovan şi altul din Isaac Hayes), sunt mai multe chitări acustice (şi electrice aproape Byrds-iene), aranjamentele sunt ceva mai complexe (dar nu exact psihedelice, y’know?), piesele conţin anumite elemente amuzante (viori de country, sample-uri diferite) iar cei doi menţin atmosfera în general uşoară. Yeah, e mai mult “Ricky’s Theme” sau “I Don’t Know” (sau chiar “Picture This”, sau… okay, I’ll stop now) decât “Sabotage”.

N-am de gând să zic că albumul e 100% perfect ca, er, Paul’s Boutique. Accesibilitatea albumului e acompaniată de o tendinţă cam copilăroasă în domeniul versurilor (“I’m a Tree”, “Pigeon Penelope”), ce uneori devine cam enervantă (hello there, “I’m a Tree”, ”One of These Days” – nu enervant, dar foarte slab în departamentul de versuri, ”My Day” – piss off). Dar în rest, Chupacabra e grozav. Lessee, Coppola are o voce plăcută (armonii vocale multe = bonus points!) şi e uşor capabilă să treacă între rap şi cântat normal (nu e exact urmaşa lui Chuck D aici, dar nu se face de râs), piesele au melodii uşoare de reţinut, senine (“It’s All About Me, Me, and Me”, combinând un sample de lounge cu ritmul din “Synthetic Substitution” de Melvin Bliss, “Karma and the Blizzard”, care împrumută o tobă din “Good Ole Music” de Funkadelic şi efectul descendent de la începutul lui “Car Thief”, dar sincer mi se pare cea mai slabă piesă – it’s still good though, “One of These Days”, o baladă acustică cu chitări inversate şi versuri cam slabe, “For Myself” – goddamn this is funky) şi… er, cam atât. Cu excepţia piesei ascunse proaste “My Day” (şi acum înţeleg de ce au ascuns-o), Chupacabra e solid pe parcursul celor 11 piese, având şi chestii mai memorabile precum: “I’m a Tree” (mă enervează puţin versurile, dar aranjamentul e ireproşabil, luând riff-ul de orgă mişto din “Twentieth Century Fox” de The Doors şi sunând ca o piesă din anii ’60 adusă cu forţa în 1997), “Legend of a Cowgirl” (care are bunul simţ să fure din “Sunshine Superman”, una din puţinele piese tolerabile ale lui Donovan), “Naked City (Love to See You Shine)” (jur că dacă n-ar fi ritmul electronic asta ar fi o piesă de psychedelic pop din anii ’60 - and it’s awesome), uşor sinistrul “Piece” (îmi place în special riff-ul de chitară acustică influenţat în oarecare măsură de drone-urile indiene, dar pot să trăiesc fără vocalele în plus de la un tip care pare că pur şi simplu a hoinărit prin studio şi Mangini era prea ocupat ca să-l dea afară), balada “Pigeon Penelope” (îmi place balada asta fiindcă e o piesă excelentă în sine sau fiindcă îmi aminteşte foarte mult de “Tangerine” de Led Zeppelin? Whatever), “Soon (I Like It)” (al cărui combinaţie de riff de rock şi ritm electronic evocă “Johnny Ryall” de Beastie Boys) şi “La Da Da” (words fail me – this song rules).

Okay, acum trebuie să mă duc să văd ce mai găsesc de Imani Coppola…

N.A.: Zero fişiere azi – site-ul de upload-uri vrea doar .mp3-uri şi eu am albumul ca .ogg. Sorry…

Cloverfield

Trebuie să recunosc că iniţial nu l-am luat în serios pe J.J. Abrams. Yeah, tipu’ care toată lumea mereu are grijă să-mi amintească că a fost implicat cu Lost şi Alias, două seriale care pur şi simplu mi-au zburat pe sub radar.

Ei bine, Cloverfield a schimbat asta. Ştiu că Abrams e doar producător şi în mod corect filmul e opera lui Matt Reeves şi Drew Goddard, dar hei – ideea de bază a venit de la Abrams, şi el e până la urmă producătorul. Filmul ăsta, plus noul Star Trek şi Fringe, m-au convins că Abrams, Reeves şi Goddard (plus Kurtzman şi Orci, dar ei nu-s implicaţi în filmul de azi) merită urmăriţi în continuare.

Yeah, chiar e unul din filmele alea unde o metropolă e distrusă...

Acţiunea e incredibil de simplă, relatată la persoana I (shakycam) şi care ar trebui să sune cunoscută celor care s-au uitat la Godzilla (nu, nu ăla prost din 1998, ăla bun, din 1954). Undeva în New York are loc o petrecere în cinstea lui Rob Hawkins (Stahl-David), care urmează să plece în Japonia (deşi nu ştie limba… nici o problemă, toată lumea ştie că toţi japonezii vorbesc engreza!). Invitaţii includ: fratele său Jason (Vogel), prietena sa Lily (Lucas), prietenul lor comun Hudson (Miller), prietena lui Rob, Beth (Yustman), şi Marlena (Caplan), care… er, am uitat cu cine se împrietenise. Lily, probabil. Petrecerea e întreruptă de atacul Godzilla Mothra Cloverfield unui monstru (o să-i zic “Cloverzilla” ca să nu trebuiască să repet constant “un monstru”). Oraşul e evacuat, armata încearcă să-l oprească (huh, fat chance), şi protagoniştii noştri cam antipatici sunt prinşi la mijloc.

Cred că dacă cineva m-ar provoca să descriu laconic Cloverfield, ar ieşi ceva de genul “Godzilla dar filmat ca The Blair Witch Project” (The Blair Godzilla Project?). Şi exact această combinaţie se află la baza succesului filmului: prea multe filme cu monştri se mulţumesc să fie filme de acţiune în care cineva trebuie să oprească un monstru care distruge un oraş, dar Cloverfield arată evenimentul din perspectiva… well, “civililor” prinşi la mijloc. Right, ca să fiu corect, asta nu-i exact o chestie nouă, fiindcă Godzilla cel original avea şi el scene din astea – cea care o ţin minte e scena terifiantă cu o mamă şi cei doi copii aşteptând să fie călcaţi în picioare de ‘Zilla, şi comentariul ei că “O să fim în curând cu tatăl vostru” (happy nightmares!).

Hmm... scena asta îmi aminteşte de *ceva*, dar nu pot să-mi dau seama ce...

De altfel, Godzilla şi Cloverfield, deşi sunt filme de horror deja reuşite, ”beneficiază” într-un fel, dacă-mi scuzaţi formularea incredibil de cinică/insensibilă, de pe urma subtextului realităţii. Godzilla reprezintă deja o metaforă pentru bombardarea nucleară Hiroshimei şi Nagasaki-ului (regizorul Ishiro Honda a recunoscut asta), iar scena de început e modelată după un incident adevărat (incidentul navei Daigo Fukuryu Maru). Cloverzilla? 11 septembrie. Acuma, folosirea catastrofelor reale de către filmele horror e o chestie destul de nesigură, fiindcă regizorii care nu ştiu ce fac se lasă vulnerabili stângăciei şi lipsei de subtilitate. Dar Cloverfield funcţionează. Goddard şi Reeves menţin aluziile la 9/11 în balanţa corectă între subtilitate şi claritate stângace, folosindu-le mai mult pentru a accentua dramatismul/oroarea scenariului. Sincer, nu am avut impresia că sunt destul de exagerate ca să fie de prost gust – chiar dacă se apropie de prăpastie cu două scene puţin prea ostentative (anume: scena cu valul de praf după prăbuşirea unei clădiri, scenele cu posturi medicale improvizate), Cloverfield reuşeşte să-şi accentueze atmosfera opresivă, înspăimântătoare prin aceste referinţe.

Deh, subtextul ăsta a devenit destul de rapid... text...

În afară de Abrams, Reeves şi Goddard, o parte din meritul pentru succesul filmulul revine editorului Kevin Stitt şi şeful efectelor speciale Nick Tom. Nu ştiu exact diviziunea de efort, dar oricine a implementat stilul de persoana-I, cinéma vérité al filmului merită un premiu – Cloverfield e unul din puţinele filme unde camera excesiv de zguduită e justificată şi chiar e atât de esenţială efectului clasutrofobic, you-are-there că mi-ar fi imposibil să-mi imaginez filmul fără această perspectivă (de fapt, Cloverfield – persoana I = Godzilla ăla prost din 1998). Filmul e pus cap-la-cap în mod ireproşabil – acţiunea decurge la un pas energetic dar permite destule momente pentru calm aparent (echivalentul cinematic al dinamicii Pixies?!), efectele speciale sunt perfect integrate în cadrul acţiunii (hell, sunt atât de verosimile că mi-au amintit puţin de District 9), iar echipa creativă a învăţat o lecţie bună de la Spielberg şi Ridley Scott: ţin monstrul ascuns sau arată doar părţi din el pentru o mare parte a filmului, făcându-l şi mai ameninţător.

Şi pentru o producţie filmată mai mult în locaţii din California şi studiouri, filmul evocă perfect locaţia New York-ului.

Dacă până acum am făcut Cloverfield să sune ca cel mai mişto film EVAR, well… are probleme. În primul rând, mi-ar fi plăcut ca Abrams/Reeves/Goddard să nu fi avut o scenă spre sfârşit unde dezvăluie cum arată Cloverzilla cu adevărat, în lumina zilei – după cel puţin 50 de minute în care reprezentase o prezenţă ameninţătoare, e puţin cam dezamăgitor să văd forma reală a lui Cloverzilla, care sincer mi-a amintit puţin de Admiral Ackbar din Return of the Jedi. Nu reacţia la care mă aşteptam. Poate alţii o să se sperie, dar pentru mine aia a cam dezumflat balonul ororii care se umflase pe parcursul acţiunii anterioare.

Bună! Eu sunt singurul personaj simpatic din tot filmul!

Dar problema principală a filmului e de structurare. Filmul suferă aproape literalmente de sindromul “douăzeci de minute cu dobitoci” (nu-i termenul meu, dar mi se pare destul de apt). Primele 18 minute ale filmului? Urmărim bucăţi din viaţa personajelor, petrecerea şi anumite argumente între ei. Acuma, problema mea e că în faza asta iniţială personajele apar mai mult enervante – mai toţi sunt într-o măsură sau alta narcisişti şi mulţumiţi de sine, Hud e cam prost, Rob e un “douchebag” (hei, când şi fratele lui zice asta, he’s got a point), Jason e leneş, etc. etc. De fapt, singurul personaj mai simpatic e Marlena, şi ea doar fiindcă nu apare suficient ca să demonstreze vreo personalitate abrazivă sau nu ştiu ce. Ca să fiu corect, cei cinci scapă de automulţumire odată cu prima explozie şi trec printr-o evoluţie către personaje mai competente pe parcursul filmului, dar asta-i problema. 18 minute la început cu ei comportându-se ca nişte… adolescenţi (că n-am alt cuvânt) pur şi simplu mă fac să aştept cu nerăbdare scena în care Cloverzilla îi calcă-n picioare (recunosc că am râs de vreo 2-3 ori la iresponsabilitatea lui Hudson, dar cam atât). Nu-i o idee bună să rişti ca audienţa să simpatizeze mai mult monstrul decât protagoniştii fiindcă strică impactul emoţional plănuit dinainte (cred că o regulă generală din câte am observat eu la filmele horror sau de acţiune e să bagi personaje simpatice prin iad, exact pentru a accentua impactul asupra audienţelor).

Fiindcă atunci când mă uit la un film cu monştri, chiar trebuie să văd certuri nesemnificative...

Sau o interpretare alternativă, probabil trasă de păr: probabil că Reeves şi Goddard vroiau să realizeze prin aceste personaje la început imaginea unei lumi închise, mulţumite de sine şi inertă, într-o altă aluzie reuşită la impactul atacului de pe 11 septembrie asupra SUA. Dacă ei chiar vroiau să facă personajele iniţial neplăcute pentru a întări paralelele cu realitatea, atunci argumentul meu iniţial cu cât de enervanţi sunt nu prea mai e valid. Dar şi aici e o problemă: dacă asta a fost cu adevărat intenţia creatorilor, de ce aţi pierdut 18 minute pentru asta? Vreo 10 minute ar fi fost destul ca să stabiliţi personalitatea celor 5-6 şi ideea că ei reflectă într-un fel societatea americană. Dar 18 minute de dramă inutilă, sub-adolescentină? Îmi pare bine că am un buton de repede-înainte.

În concluzie, Cloverfield e ca o maşină care n-a mai fost folosită de foarte mult timp: porneşte foarte greu, dar odată ce porneşte merge foarte bine.