09.Apr.2010 / Uncategorized / 511 vizualizări /

Alan Moore – “Watchmen”

Avertisment: spoilere minore.

Era practic inevitabil. Dacă tot am sărit pe drumul recenziilor la romane grafice, şi fiindcă acum am o copie (thanks, magazinul de benzi desenate din nordul Londrei!), trebuia să fac şi eu o cronică la Watchmen a/k/a, cum ar zice englezii, ”El Big Daddy” al romanelor grafice şi romanul principal pe care se bazează reputaţia lui Alan Moore de “Comics God”.

I know, I know, sună destul de intimidant, nu? Romanul seminal din 1986 care împreună cu The Dark Knight Returns al lui Frank Miller a popularizat ideea că benzile desenate pot fi pesimiste, întunecate, adulte şi complexe? Singurul roman grafic şi, tehnic, singura bandă desenată care a intrat în topul celor mai bune 100 de romane al Time Magazine? Nu că iau ce zice vreo revistă ca Noul Testament, dar cred că e un semn destul de semnificativ al reputaţiei pe care a adunat-o romanul ăsta. Ca şi în cazul oricărei alte opere artistice care cumva acumulează o reputaţie la fel de impunătoare, întrebarea mereu va fi simplă: se ridică la nivelul aşteptărilor?

Răspunsul meu? Da.

Watchmen are loc într-un univers alternativ în anul 1985 în care supereroii există cu adevărat dar sunt interzişi (aceeaşi idee care a fost exploatată până la moarte de Marvel Comics, dar bine făcută), America a câştigat războiul din Vietnam şi Richard Nixon e încă preşedinte (keine Watergate hier, ja?). Acţiunea în sine începe cu investigaţia poliţiei din New York asupra morţii unui fost supererou, Edward “The Comedian” Blake, şi urmăreşte cinci “supereroi” (doar unul dintre ei are cu adevărat superputeri) – Jon “Dr. Manhattan” Osterman, Laurie “Silk Spectre II” Juspeczyk, Daniel “Nite Owl” Dreiberg, Adrian “Ozymandias” Veidt şi Walter “Rorschach” Kovacs - care încearcă să rezolve misterul şi descoperă mai mult decât se aşteptau.

Rorschach colindând o stradă newyorkeză

În mod nesurprinzător, atracţia principală a romanului este Alan Moore însuşi – Watchmen e mai puţin roman grafic şi mai degrabă teză de doctorat în domeniul scriiturii. Ca să nu risc să mă repet, motivul pentru care Watchmen are o reputaţie eroică este fiindcă conceptul unei lumi în care “supereroii” sunt adevăraţi este executat în mod perfect. Bazele poveşti sunt solide - personajele sale sunt caracterizate în mod complex (până şi cele aparent caricaturi unidimensionale precum Comedian, Rorschach sau Dr. Manhattan), dialogurile sunt realiste, acţiunea se dezvoltă în mod natural -, dar realizarea principală a lui Moore aici este o disecţie a întregului gen de benzi desenate – el arată exact cum s-ar integra supereroii cu societatea în istoria lor fictivă, parodiază clişee cunoscute ale genului folosindu-le în mod serios, realist (precum costumele şi maşinăriile ridicole), pune în mod serios întrebarea “ce-i face pe oameni să se îmbrace în costume stupide şi să se lupte cu criminali?” (hint: răspunsurile nu arată frumos deloc, de parcă ar fi altă alternativă), şi aşa mai departe. Şi ca un bonus, Moore reuşeşte să balanseze tonul creepy, apocaliptic al romanului cu momente comice (Laurie intrând pentru prima oară în nava lui Dan, comparaţia a lui Rorschach “like an abbatoir full of retarded children“, “they’re kinda Devo“).

Mai singura problemă care aş avea cu povestea este că concluzia mi se pare puţin prea idealistă/trasă de păr, ceea ce nu merge prea bine după 12 capitole de realism şi pesimism. Către creditul său, Moore lasă sfârşitul cărţii ambiguu (literalmente), reafirmând tema lipsei de soluţii uşoare sau rapide.

Două pagini cu structură simetrică din capitolul 5

Dar oricât de excelentă ar fi caracterizarea şi acţiunea, elementul crucial ce face din Watchmen un succes este nivelul de complexitate al cărţii. Două dintre metodele pe care Moore le foloseşte constant în roman, cu succes, sunt simbolurile şi imaginile care sunt repetate şi capătă semnificaţii din ce în ce mai importante pe parcursul capitolelor (siluetele, graffiti-urile cu “Who watches the watchmen?“, iconicul “smiley face pătat cu sânge” – practic logo-ul romanului) şi suprapunerea între două acţiuni paralele, folosind dialogul sau imaginile dintr-un plan pentru a comenta asupra celuilalt – procedeul din urmă este întâlnit de mai multe ori (interviul lui Jon vs. Dan şi Laurie în drum spre casă), dar cel mai bun exemplu al lui este Tales of the Black Freighter – Moore introduce în roman momente cu un tip care citeşte o bandă desenată despre piraţi numită, er, Tales of the Black Freighter (duh…). În afară de faptul că Tales e interesantă chiar şi în lipsa contextului, paralelismul între Tales şi acţiunea din Watchmen devine o metodă efectivă de povestire şi o reflecţie bună a înrăutăţirii situaţiei.

Şi dacă tot am menţionat Tales, o altă formă a complexităţii este faptul că Moore dedică o parte semnificativă din carte unor evenimente “marginale”, cum ar fi – pe lângă caracterizarea şi biografia protagoniştilor, există mai multe interludii ce urmăresc oameni obişnuiţi din New York City, reacţiile lor la evenimente şi, într-un caz, felul în care sunt implicaţi fără să vrea în tot haosul. În plus, la concluzia fiecărui capitol sunt incluse materiale în plus ce revelează mai multe detalii despre lumea fictivă a cărţii. Practic, aceste detalii aparent minore servesc ca un exerciţiu de “world building”, aducând o poveste deja interesantă la un cu totul alt nivel.

Un exemplu de contrast hidos

Talentul de autor al lui Moore este sprijinit în mod abil de arta realizată de Dave Gibbons şi John Higgins, care reproduc în mod fidel “look”-ul benzilor desenate vechi dar inserează o tonă de detalii şi câteva elemente originale – per total, la capitolul artă Watchmen şterge podeaua cu banda desenată anterioară a lui Moore, V for Vendetta (care are o poveste bună dar artă amatoare, slabă). Cam singura critică valabilă aici este aceea a lui Mark Rosenfelder, care l-a acuzat pe Higgins că a umplut cartea de culori “plate, limitate şi hidoase ce contrastează puternic”. E o critică validă: uneori paleta excesiv de limitată şi contrastele agresive dau un efect pur şi simplu hidos, în special când Higgins decide c-ar fi o idee bună să treacă o întreagă scenă printr-un filtru roşiatic sau de altă culoare. Dar Higgins nu face abuz de această metodă în mod excesiv, şi în afara acestor probleme minore arta în general e bună – în unele momente contrastele violente chiar sunt avantajoase, precum la începutul ultimului capitol.

Deci, în concluzie, Watchmen. Se ridică la nivelul reputaţiei sale şi merită citită? Da şi da.