ADCSNA: The Idiot, Lust for Life

Albumele astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria ADCSNA azi avem The Idiot şi Lust for Life.

Pe parcursul realizării articolului despre The Stooges am descoperit că am primele două albume solo ale lui Iggy Pop, cele care se bucură de cea mai bună reputaţie în rândul fanilor şi criticilor.

The Idiot (1977) marchează o plecare radicală de la protopunkul brutal şi direct al The Stooges, fiind un album mai introvertit produs de David Bowie. Albumul în sine nu are vreun predecesor în cariera lui Iggy (well, okay, poate “We Will Fall” de pe The Stooges), sunând în schimb ca albumeleÂ electronizate şi proto-industriale din “Trilogia Berlin” a lui Bowie, Low, “Heroes” şi Lodger (fiind şi înregistrat în acelaşi studio, Hansa Tonstudio din Berlinul de Vest – cunoscut ca Hansa by the Wall datorită poziţieiÂ apropiate de zidul Berlinului). Cea mai apropiată referinţă ar fi Low, lansată în acelaşi an ca The Idiot deşi albumul lui Iggy a fost înregistrat cu un an anterior. În acest sens Idiot poate fi văzut ca prima schiţă a stilului din “Trilogia Berlin”, dar aceasta ar fi o perspectivă prea limitativă pentru un album de aceeaşi statură cu “Trilogia Berlin” şi la fel de influenţială asupra diferitelor genuri precum post-punk şi industrial rock. Sunetul albumului este dominat de chitări fragmentate, melodii ameninţătoare, claviaturi atmosferice şi multe efecte şi procesări (în special cu pedala de chitară Eventide Harmoniser, probabil cel mai uşor recunoscută din “Another One Bites the Dust” de Queen), contribuite de Bowie (care cântă la chitară, claviaturi, xilofon şiÂ saxofonÂ şi face vocale backup) şi grupul său din aceea perioadă, Carlos Alomar (chitară), Dennis Davis (tobe), George Murray (bas) şi Phil Palmer (chitară). Deşi nu apare în vreun loc asaltul lui Raw Power, Idiot este un album excelent pe proprii termeni, cu o tonă de piese solide (atmosfericul “Baby”, groove-ul funky “Dum Dum Boys”, cu versuri despre foşti parteneri din Stooges şi evoluţia prin care a trecut Pop de atunci, “Tiny Girls”, singura piesă de pe disc ce poate fi numită o “baladă”, cu saxofon de Bowie) şi clasice care au ajutat la dezvoltarea post-punkului şi industrial rock-ului: piesa de funkÂ mutantă “Sister Midnight” (cu un vocal tărăgănat de Pop ce-l face să sune ca Ray Davis din Parliament-Funkadelic), ameninţătorul “Nightclubbing” (cu un aranjamentÂ electronic dominat de pian şi un sintetizator ce sună ca o sirenă; toba de început a fost luată ca sample de Nine Inch Nails pentru “Closer”), “Funtime” (un amestec între post-punk şi un ritm de Krautrock), New Wave-ul cu chitară de punk rock şi afectări orientale “China Girl” (mai târziu cu un cover de Bowie) şi piesa proto-industrială aspră “Mass Production”.

După deturul de post-punk, Iggy Pop s-a întors la hard rock/protopunk cu Lust for Life (1977). În contrast cu albumul anterior, Lust a fost înregistrat rapid (3 luni) în Hansa Studio by the Wall. Bowie este tot prezent ca producător împreună cu Pop şi Colin Thurston, dar influenţa sa este redusă. Albumul are un sunet energetic de protopunk asemănător cu The Stooges, ajutat de faptul că muzicienii adunaţi – Bowie, Alomar, chitaristul Ricky Gardiner plus fraţii Tony şi Hunt Sales la bas şi tobe – reuşesc să aproximeze foarte bine sunetul The Stooges dacă nu chiar atmosfera lor haotică. Pop dă şi el dovadă de evoluţie comparat cu, de exemplu, Raw Power, versurile lui acum fiind pline de sfidare, inspirate de problemele peste care trecuse de la colapsul Stooges de trei ani înainte (abuz de droguri, o perioadă într-un spital etc.). Nu există vreo piesă slabă, toate au riff-uri memorabile şi calitatea variază de la bună (influenţa de blues-rock din “Sixteen”, optimistul “Tonight”, piesa extinsă “Turn Blue”, “Fall in Love With Me”) la excelentă: “Lust for Live” (contrastând în mod ironicÂ riff-ul de classic rock şi ritmul în stil Motown cu versuri despreÂ dependenţa de droguri), piesa mai “convenţională” de rock ‘n roll “Some Weird Sin”, fuziunea reggae-protopunk “The Passenger” (cunoscut pentru refrenul cu vocale duale Pop-Bowie), improvizaţia nostimă “Success” (unde Pop improvizează versuri iar restul grupului le repetă în stil call-and-response; înregistrarea degenerează destul de repede de la seriozitate la comedie) şi “Neighborhood Threat”. Dacă The Idiot a influenţat post-punkul şi industrial rock-ul, Lust for Life reprezintă un efort excelent contemporan cu punk rock-ul propriu-zis, dovedid că Pop avea destulă putere rămasă pentru a concura cu o mişcare la a cărei cristalizări el adusese o contribuţie importantă.