ADCSNA: Singurele albume bune Talk Talk

Albume de care probabil n-ați auzit. Azi: Talk Talk (arguments agreements advice answers articulate announcements IT’S OOOOONLY TAAAAAAAALLLLLLLLLLK).  

Talk Talk (no elephants)

Okay, acum că v-am atras atenția cu titlul ațâțător, să discut puțin despre Talk Talk.  

În mod tragic fără să-și fi luat numele din versurile lui „Elephant Talk” de King Crimson, Talk Talk au fost un grup englez existent între 1981-1991, cu următorii membri-cheie:  

Mark Hollis – vocal, chitară, pian, orgă
Tim Friese-Greene – producător, pian, orgă, harmoniu (1983-1991)
Paul Webb – bas, uneori chitară, claviaturi, acordeon, percuție (1981-1988)
Lee Harris – tobe 

(Simon Brenner a avut sarcinile de claviaturi între 1981-1983, but who cares about him anyway?)  

  

Titlul e o mică exagerare: nu urăsc atât de mult catalogul Talk Talk. Hell, The Colour of Spring și It’s My Life sunt albume decente. Da’ am zis c-am venit să vorbesc despre albumele impresionante, și asta am să fac.  

Mică recapituare înainte să fac asta: Talk Talk și-au început cariera ca un grup de synthpop/New Wave destul de nedistins (cu acuzații frecvente că erau „the poor man’s Duran Duran), cu albumele rezultante The Party’s Over (singurul cu Brenner în locul lui Friese-Greene) și It’s My Life (piesa titulară a avut un cover de No Doubt dacă stimulează memoria cuiva) obținând ceva succes în Anglia și Europa. Odată ce-au obținut un buget mai mare, grupul a abandonat sintetizatoarele care au fost forțați să le folosească din motive financiare și a trecut la o producție mai organică cu The Colour of Spring. Totuși, Colour of Spring, oricât îmi place, e esențial un album accesibil, mai „pop”, cum ar veni. Pentru mine discografia Talk Talk începe direct cu Spirit of Eden și culminează cu Laughing Stock (coincidental ultimul lor album), două albume care au avut un rol cheie în cristalizarea genului cu nume stupid dar muzică interesantă (dar cam greu de descris) „post-rock”.Dar trebuie să recunosc, partea enervantă la Talk Talk e că sunt unul din grupurile ălea. Știți voi, grupurile ălea după care vă omorâți dar dacă cineva vă cere o descriere despre cum sună aveți un blocaj lingvistic și iese ceva care nu sună atât de impresionant sau chiar neconvingător (human language… *eyeroll*). Well, sper că o să pot să cel puțin interesez pe cineva cu cronica asta. 

Încurajați de succesul lui The Colour of Spring, EMI a acordat Talk Talk un buget mai mare și nici un termen final pentru sesiuni. Băieții au răspuns prin a se izola într-o fostă biserică devenită Wessex Studios (în Highbury, nu departe de unde stau eu în Londra) pentru vreun an alături de inginerul Phil Brown și circa 12 muzicieni de sesiune, înregistrând ore întregi de improvizații într-un studio plin de tămâie, lumânări și ocazional întuneric complet (to „get in the mood”, you see) pe care dup-aia Hollis și Friese-Greene (care înhață aici creditul de producător) le-au copy-paste-uit și organizat în mod migălos pentru a obține piese. Rezultatul: The Spirit of Eden (1988), albumul unde grupul a abandonat complet New Wave-ul și a ajuns în schimb la „FUCKING AWESOME”. Pentru a da la o parte chestiile ușoare: dac-ar exista un premiu Nobel pentru inginerie audio, Friese-Greene și Brown l-ar merita cu ușurință pentru producția cristalină, clară de care se bucură Eden și Laughing Stock. Seriously, it’s brilliant. Partea complicată e faptul că, well, trebuie să recunosc că, în mod șocant, Talk Talk par aici a fi căzut peste un stil practic complet al lor, destul de greu de descris. Okay, există antecedente – recunosc urme din King Crimson circa Islands, inovațiile ambientale ale lui Brian Eno, Can circa Bel Air și o răscruce ciudată între stilul de „cool jazz” și perioada electrică a lui Miles Davis (ultimii doi au folosit și ei tehnica „tonă de improvizații + copy-paste = album –> PROFIT”; de asemenea, Hollis de la început l-a numit pe Miles ca o influență) -, dar, well, cum să zic, în procesul de ascultare albumul sună simultan familliar datorită antecedentelor sus-menționate (influențele de jazz sunt cele mai evidente pe „Inheritance”, iar „The Rainbow” și „Desire” trag o influență notabilă din blues-rock) și remarcabil/fără seamăn. Destul de surprinzător pentru un album lipit cap la cap din improvizații și care se bazează mai mult pe atmosferă decât accesibilitate, cele șase piese de pe Eden dau dovadă de o oarecare structură, cel puțin în sensul că variază între niște secvențe bine-definite ce servesc ca o bază solidă pentru înfloriturile/ornamentele muzicale furnizate de cei 12 muzicieni de sesiune. Okay, Eden pare să aibă ca setare principală o atmosferă ambientală/eterică („Inheritance”), pe alocuri minimalistă („Wealth”) și accentuată de combinația de improvizații instrumentale și repetiția progresiilor de bază destul pentru a crea un efect hipnotic fără a deveni plictisitoare („The Rainbow”, „Eden”, „Inheritance”), dar fiți fără grijă: albumul nu cade pradă sindromului „New Age” în primul rând prin faptul că e frecvent prea ciudat sau cu baza în „drone”-uri pentru a fi muzică de fundal la treburi casnice, și-n al doilea rând prin faptul că e frecvent mai tensionat și dur comparat cu Laughing Stock mulțumită imperfecțiunilor ocazionale din înregistrare (disonanțe ocazionale își ridică capul pe parcurs, mai evident în „I Believe in You”), piesei „Desire” și harmonica distorsionată cântată de Mark Feltham. Cele șase piese sunt într-adevăr puternice calitativ („Eden” începe neliniștit dar se domolește într-un alt groove reușit de Harris și către final conține un solo de Feltham memorabil cu trompeta lui Henry Lowther în contrapunct, „Inheritance” combină melodiile melancolice ale lui Hollis la chitară și Friese-Greene la pian cu contrabasul lui Danny Thompson), dar eu aș alege ca cele mai bune piese „The Rainbow” (al cărui tendințe meditative sunt contrabalansate de un groove mișto creat de Harris și Webb, harmonica de blues-rock distorsionată a lui Feltham și chitara lui Harris), „Desire” (îndurați începutul melancolic de dragul riff-ului principal de blues-rock, dinamica extremă și acumularea tensiunii pentru a o descărca cu o secțiune de rock dură bazată pe un ritm nu-exact 4/4 de Harris și un solo de percuție de Harris și Martin Ditcham), „I Believe in You” (words fail me… corul catedralei Chelmsford e utilizat perfect aici) și „Wealth” (cu probabil cea mai bună performanță vocală a lui Hollis pe întreg discul). Din păcate, Spirit of Eden are niște probleme care-l țin puțin sub nivelul lui Laughing Stock. În primul rând, poate-i faptul că am ediția remasterată din 1997, dar albumul are ocazional niște greșeli de mixaj unde anumite instrumente sunt mixate prea tare, rezultând un sunet ascuțit ce distrage de la piesele în sine (chitara lui Hollis în „Eden” e consistent supradistorsionată în tranziția de la partea neliniștită cu un ritm metronomic la groove-ul principal, chiar în mod strident în jurul minutului 6:01, dar și harmonica lui Feltham pare mixată prea tare pe alocuri). De asemenea, unele instrumente au un sunet simplu, „neornamentat” care pare să nu se potrivească cu sunetul total al albumului cu excepția piesei „Wealth” – nițel reverb n-ar fi stricat (clarinetul lui Andrew Marriner în „Inheritance” și introducerea de la „Desire”, de exemplu). Și în mod mai puțin sfruntat, „cowbell”-ul electronic utilizat în „Desire” s-a învechit cam slab. Dar problema mai severă cu Spirit of Eden e că pare pe alocuri cam ezitant în construcție: disonanțele ocazionale exceptate, albumul dă uneori dovadă de organizare mai neatentă/haphazardă – introducerile și tranzițiile netede, fluente sunt prea frecvent eclipsate de instrumentele care pur și simplu par să vină brusc de nicăieri (introducerea lui „The Rainbow” sună nesigură, iar vioara lui Nigel Kennedy din aceeași piesă în jur de 3:59 e la fel de ezitantă și aproape falsă), creând echivalentul audio al unui drum cu hârtoape sau rafale de șrapnel. În ciuda acestor neajunsuri, Spirit of Eden rămâne o schimbare radicală extrem de reușită pentru Talk Talk și e un album bun pe cont propriu, dar pur și simplu nu se ridică complet la nivelul lui Laughing Stock.


Talk Talk – Eden


Talk Talk – Desire


Talk Talk – I Believe in You

Deși nu exact un dezastru comercial, Spirit of Eden a cauzat idioții de la EMI să dea în judecată pe Talk Talk pentru înregistrarea unui album necomercial (cel puțin Geffen au avut dreptate când l-au dat în judecată pe Neil Young că făcea albume de căcat), și după un caz prelungit contractul grupului a fost anulat. Hollis, Friese-Greene și Harris au procedat să se mute la Polydor, să scoată Laughing Stock (1991) pe divizia Verve Records (simbolism, nene) și dup-aia să se despartă pentru motive neclare. Well, cel puțin au avut decența să ne lase cel mai bun album al lor înainte să se împrăștie în propriile lor direcții (Hollis a făcut un album solo în 1998 și de-atunci nimic, Harris și Webb au format grupul .O.rang și Webb a colaborat cu Beth „Portishead” Gibbons sub pseudonimul Rustin Man). Înregistrat din nou în mod improvizatoriu în Wessex Studios cu muzicieni de sesiune familiari (Martin Ditcham la percuție, Henry Lowther la trompetă, Mark Feltham la harmonica, Simon Edwards la bas acustic) și nou-recrutați (7 violoniști, doi celiști, Ernest Mothle la bas acustic, clarinetistul Dave White), Laughing Stock poate fi descris pur și simplu ca „Spirit of Eden, dar îmbunătățit”. În primul rând, Tim Friese-Greene și Phil Brown tot merită premiuri Nobel pentru inginerie audio, furnizând același sunet clar/cristalin care se potrivește perfect cu muzica din interiorul discului (nu-i o coincidență c-a apărut în același an ca Loveless – ar fi probabil cele mai bune produse albume din acel an, chiar dacă la poluri opuse), dar cel puțin de data asta au remediat problemele ocazionale ale lui Eden – nici o notă masterată scrâșnit, ceva mai mult reverb pentru a nu avea un sunet complet gol, și introducerile instrumentelor de data asta sunt mai mult subtile decât bruște („After the Flood” în particular). Într-o oarecare ironie pentru un album scos pe Verve Records, Laughing Stock nu e *exact* „Talk Talk goes jazz” – se pot recunoaște în continuare antecedentele lui Eden (Miles Davis – mai mult din perioada electrică, în special Get Up With It, decât de ”cool jazz”/King Crimson/Brian Eno/Can) și același caracter prea ascuțit/ciudat pentru a fi doar muzică de fundal (discordanța bruscă în jurul minutul 5 în „Taphead”), dar Laughing Stock face un oarecare efort de a evolua sunetul schițat pe Eden. Astfel, șase piese din nou avem (la fel ca Eden și Spiderland! COINCIDENȚĂ?!!!!), dar materialul de aici e în general mai „domol” (nici un RAWKOUT de genul lui „Desire” în vedere, dar intensitatea se strecoară în „Ascension Day”), pe alocuri mai minimalist („Myrrhman” – probabil, „Runeii”) dar în general mai minuțios/ambiental ca producție („After the Flood”, „New Grass”) și se avântă ceva mai departe cu utilizarea dinamicii și liniștii/„spațiului” sonor ca un element important („Myrrhman”, începutul lui „Taphead”). Spre deosebire de Eden, aici e practic nedrept/greu pentru mine să scot în evidență doar câteva piese (okay, dacă mă presați destul o să recunosc că „After the Flood” și „New Grass” sunt culmile albumului) fiindcă toate sunt excelente (sau pur și simplu am ascultat Laughing Stock mai mult decât Spirit of Eden – take your pick): „Myrrhman” păcălește ascultătorul cu un început ușor ezitant (dar care dă totuși dovadă de o treabă de mixaj foarte bună – fiecare instrument e practic la setarea de volum optimă) și procedează să sune simultan dezorganizat/lipsit de tempo dar impermeabil (observați plasamentul aparent aleatoriu al instrumentelor care cumva reușește să facă sens; de asemenea Henry Lowther pare să fi primit instrucțiunea „okay, dude, sound like Miles Davis on Kind of Blue”) printr-o utilizare reușită a liniștii ca un alt instrument, „Ascension Day” construiește pe baza ambienței lui „Myrrhman” cu încă un groove solid (foarte influențat de jazz) de Harris și Ditcham plus tipu’ bun de la bas (nu știu dacă-i Simon Edwards sau Ernest Mothle), se așează pe un contrast interesant, aproape manichean, între melodiile de orgă aparent derivate din soul/gospel ale lui Friese-Greene și aranjamentul amenințător (viorile disonante și harmonica lui Feltham făcând din nou melodii de blues-rock ajută mult) și dup-aia devine din ce în ce mai intens până la sfârșitul brusc (*cough*”IWantYou(She’sSoHeavy)”*cough*), „After the Flood” își justifică din plin durata de 9:39 minute folosind o melodie aproape ambientală de orgă a lui Friese-Greene ancorată pe ritmul lui Harris, reușind să scape cu un solo super-distorsionat și disonant de harmonică care accentuează efectul hipnotic în loc de a strica piesa cu totul, „Taphead” creează o atmosferă nesigură cu viorile disonante și înregistrarea minimalistă (primele 2 minute: doar Hollis la chitară și voce) înainte de a adăuga mai multe instrumente (trompete de Miles Davis din nou, Feltham la harmonica distorsionată, un ritm sincopat) și a culmina cu un „scare chord” marca Bernard Herrman, ceea ce într-o secvențare ingenioasă tranziționează la piesa excelentă „New Grass”, care reutilizează formula de „groove solid de Harris + ‘drone’ ambiental ca bază + improvizații ornamentale” (și durata lungă, de altfel – 9:40…) dar cu un efect mai fericit/optimist înainte de a încheia albumul din nou pe o notă nesigură, melancolică cu „Runeii”, revenind ciclic la minimalismul lui „Myrrhman”. În concluzie, ceva ce Laughing Stock are în comun cu Loveless e că e unul din albumele alea care ar trebui ascultate cel puțin odată. Preferabil RIGHT FUCKING NOW. Și dacă tot ce știți de la Talk Talk ar fi piesa redată de No Doubt, o să fie o surpriză (plăcută sau nu n-am cum să zic – sper că prima, da’ hei, recunosc că eu și restul lumii nu cădem de acord asupra gusturilor muzicale uneori -, dar sigur o să fie o surpriză).


Talk Talk – Ascension Day


Talk Talk – After the Flood


Talk Talk – New Grass

Distribuie:

Echipa

AmDoar18Ani.ro este un blog colectiv ce îşi propune să informeze tinerii liceeni. Îi vom ţine la curent cu evenimente care mai de care mai interesante, ce îi vor ajuta să îşi petreacă într-un mod folositor timpul liber.

Spune-ne părerea ta

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.