27.Apr.2009 / Muzică / 1,454 vizualizări /

ADCSNA: Pills ‘n’ Thrills and Bellyaches

Albumele astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria ADCSNA (Albume De Care Sigur N-ai Auzit) azi avem Pills ‘n’ Thrills and Bellyaches.

Happy Mondays, 1990

Al doilea cel mai important grup de Madchester sunt Happy Mondays (existaţi între 1980-1993, reuniţi sporadic în 1999 şi permanent în 2004), cu următorii membri:

Shaun Ryder – vocal
Paul Ryder – bas
Mark Day – chitară
Paul Davis – claviaturi, sintetizatoare
Gary Whelan – tobe
Bez (Mark Berry) – percuţie, dans
Rowetta Satchell – vocal

Spre deosebire de formula “melodii de chitară psihedelice + ritmuri de dans” folosită de Stone Roses, Happy Mondays aveau o influenţă mai pronunţată din muzica funk şi cea de house (şi comparativ mai puţin din psychedelic rock), asamblând piesele dintr-un colaj de ritmuri electronice, sample-uri, împrumuturi din alte piese, riff-uri de chitară şi altele, creând un fundal dens şi fracturat pentru Shaun Ryder, un vocalist lipsit de mare talent vocal care îşi recita versurile bizare, suprarealiste şi impenetrabile (pline de referinţe culturale bizare, jargon narcotic şi violenţă) într-o voce lipsită de sonoritate şi ameninţătoare. Pe hârtie sună ca un dezastru, dar cumva în practică rezultatul este ceva ascultabil şi captivant, într-un mod destul de pervers şi haotic.

Happy Mondays au făcut doar patru albume: Squirrel and G-Man Twenty Four Hour Party People Plastic Face Carnt Smile (White Out) (1987), Bummed (1988), Pills ‘n’ Thrills and Bellyaches (1990) şi Yes, Please! (1992). Mi-a mai rămas doar unul, aşa că rubrica asta va fi un ADCSNA în loc de TDCSNA.

Pills ‘n’ Thrills and Bellyaches (1990) este cel mai bun moment al grupului, pur şi simplu fiindcă are o consistenţă calitativă şi material memorabil ce erau în cantitate insuficientă înainte. Ajutaţi de producătorii Paul Oakenfold şi Steve Osborne, Happy Mondays construiesc un kaleidoscop învolburat, dens şi haotic dominat de ritmuri funky (contribuite de Gary Whelan, sample-uri şi drum machine-uri) şi riff-uri de rock, dar plin de melodii solide, chiar excelente, fie originale (“Holiday”) sau împrumutate (“Kinky Afro” preia refrenul din “Lady Marmalade”, cover-ul “Step On”), iar Ryder reuşeşte să-şi atingă apogeul tehnicii leneşe dar efective, scoţând rezultate memorabile din versurile sale suprarealiste şi incoerente (versul “I don’t have a decent bone in me/What you get is just what you see“ din “Kinky Afro” este o auto-descriere foarte bună a lui). Majoritatea pieselor sunt bune (“Donovan”, care începe relaxat dar are o izbucnire de funk-rock în mijloc, “Grandbag’s Funeral”, “Dennis and Lois”, piesa ameninţătoare ”Bob’s Yer Uncle”, “Harmony”), dar câteva ies în evidenţă: jovialul “Kinky Afro” (în mod ironic, refrenul începe cu ”Yippee-ippee-ey-ey-ay-yey-yey/I had to crucify somebody today“), monotonul “God’s Cop” (cu chitară slide de Mark Day), groove-ul funky reuşit “Loose Fit”, cover-ul “Step On” (după piesa “He’s Gonna Step on You Again” de John Kongos şi Christos Demetriou) şi euforicul “Holiday”.

Piese: