ACIPDCAPFI: Synchronicity

N.A: Articolul ăsta există fiindcă progresul la următorul review din seria Ghost in the Shell merge lent (sunt ocupat cultivând o dependenţă de Buffy the Vampire Slayer).

the police
Man, everybody loves The Police (hi, mom, dad!). Şi cred că acum propoziţia aia se aplică şi la mine – Synchronicity a migrat incredibil de repede de la “album care-l ascult” la “unul din albumele mele favorite”.

De ce Synchronicity şi nu, să zic, Ghost in the Machine sau Outlandos? Două motive principale: prefer producţia mai ambientală a lui Hugh Padgham comparat cu punk-regae-ul “meh” din perioada timpurie a grupului, şi Synchronicity are piesele mai memorabile (suck on that, Outlandos, Reggatta, Zenyatta and Ghosts!).

Totuşi, deşi Synchronicity îmi place deja, trebuie să recunosc că ar putea fi îmbunătăţit.

Prima schimbare ar fi un remaster. Da, e adevărat, am zis că-mi place producţia lui Hugh Padgham fiindcă are un sunet “spaţial” dat de chitările tratate cu mult reverb ale lui Andy Summers (oare The Edge a furat tehnica sa de aici?) şi o utilizare a claviaturilor într-un mod care evită sunetul “învechit” al altor albume din anii ’80 (“Synchronicity I”, “Walking in Your Footsteps”, “Wrapped Around Your Finger” – okay, recunosc, pianul sintetic din “Every Breath You Take” trădează puţin originea sa de 1983). Dar problema principală e că, oricât de bun ar fi Padgham cu producţia, practic i-a tras ţeapa lui Stewart Copeland, fiindcă tobele sună incredibil de subţiri şi lipsite de orice forţă – e deosebit de enervant în piesele mai energetice ca “Synchronicity I” şi “II” sau “O My God”. Ar trebui ori să aibă un volum mai mare în mixaj sau pur şi simplu mai mult reverb pentru o prezenţă mai pronunţată. Hell, “gated reverb”-ul anilor ’80 care în alte contexte mă enervează ar putea fi o scurtătură pentru a face tobele să sune ca… y’know, tobe. Nu cutii de plastic.

A doua schimbare ar fi o rearanjare a pieselor. Chestia amuzantă e că, oricât îmi place Synchronicity, cred că are o cantitate comică de piese slabe. Astfel, chestiile awesome ca “Synchronicity I” şi “II”, “O My God”, “Every Breath You Take”, “King of Pain”, “Wrapped Around Your Finger” şi “Tea in the Sahara” trebuie să împartă spaţiul cu mediocrităţi (“Walking in Your Footsteps” – îmi place producţia piesei dar versurile sunt un mic Three Mile Island -, “Murder By Numbers” se ridică la înălţimea titlului, fiind o piesă medie, dar nu are ce căuta în poziţia de ultima piesă a albumului, “Miss Gradenko” e meh dar are doar 2 minute) şi un dezastru complet (“Mother” – does ANYONE like this song?!).

Şi mai amuzant, 2 single-uri din perioada asta aveau piese originale pe B-side mult mai bune decât “Mother” sau “Miss Gradenko”. Şi anume, piesa “midtempo” bazată pe sintetizatoare “Once Upon a Daydream” şi reggae-rock-ul “Someone to Talk To”, ce sună ca o rămăşiţă din sesiunile pentru Ghost in the Machine.

Aplicarea celei de-a doua schimbări ar produce două versiuni. Versiunea mai indulgentă, care nu elimină complet mediocrităţile, ar arăta cam aşa:

  1. “Synchronicity I” – n-am vreun argument aici, funcţionează perfect ca o piesă introductivă.
  2. “Walking in Your Footsteps” – ori cu versuri ce au un IQ cu mai mult de o cifră, sau pur şi simplu instrumental. Cred că a doua opţiune ar fi interesantă, y’know, cu nişte solo-uri ca lumea de Andy şi mai multă percuţie de Stewart. Ar fi mult mai bun decât insturmentalul ăla oribil de pe Zenyatta, “Behind My Camel”.
  3. “O My God” – e o piesă bună, n-am ce să zic.
  4. “Miss Gradenko” – din nou, nu e la fel de oribil ca “Mother”, şi spre deosebire de “Murder By Numbers” are doar 2 minute.
  5. “Once Upon a Daydream” – în poziţia asta realizează o schimbare de “mood” mai puţin drastică comparat cu secvenţa “Synchronicity II”-“Every Breath You Take”
  6. “Every Breath You Take” – can you BELIEVE some people still think this is a song about LOVE? Bwahahahahahahahahahahahah! LOL.
  7. “Synchronicity II” – cred că prefer “II” după “Every Breath You Take”, y’know, ca să funcţioneze ca un şoc după două piese mai “încetinite”. E o tactică cam de clişeu de efectivă, mult mai puţin enervantă decât o altă tactică (prima piesă de pe album – RAWKNROLL, a doua piesă – slow ballad bullshit). Did I mention this song is awesome?
  8. “Someone to Talk To” – se potriveşte între “Synchronicity II” şi “King of Pain”. Cred c-aţi observat deja că Synchronicity cu totul are piese din ce în ce mai lente în a doua jumate. Nu văd vreun motiv să schimb asta.
  9. “King of Pain”
  10. “Murder By Numbers” – e tot o piesă “meh” în cel mai bun caz, dar brusc devine mult mai puţin ofensivă dacă e mutată înainte de “Tea in the Sahara”. Şi înainte de “Wrapped Around Your Finger”, dacă vreau să respect secvenţa de tempo descrescător.
  11. “Wrapped Around Your Finger”
  12. “Tea in the Sahara”aici e o piesă care pur şi simplu nu funcţionează în afara poziţiei de ultima piesă de pe album: atmosferică (zgomotele reverberate ale lui Andy aici sugerează ce urmau să facă Cocteau Twins şi This Mortal Coil în oarecare măsură), uşor creepy, şi cam surprinzătoare fiindcă nu prea sună ca alte piese The Police. Okay, decât poate un “Footsteps” mai lent. But you get my point.

Iar versiunea indulgentă, well, ce-am scris mai sus dar fără “Walking in Your Footsteps”, “Miss Gradenko” şi “Murder By Numbers”.

Distribuie:

Spune-ne părerea ta

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.